July 2011 ↓

Greşeala lui Kun

Aguero a plecat la City, dar a făcut-o într-o manieră care l-a transformat dintr-un idol într-un inamic veşnic

Din nou Manchester City a rupt ierarhiile în mercato şi a făcut cel mai scump transfer al verii. Pînă acum. E vorba de Kun Aguero, luat de la Atletico Madrid contra sumei de 45 de milioane de euro, versiunea presei din Spania, 43 de milioane, versiunea presei din Anglia. Nici una dintre cele două părţi nu a făcut publică vreo cifră oficială, iar asta n-a făcut decît să alimenteze anumite speculaţii. 45 de milioane e fix clauza de reziliere, situaţie în care Kun n-ar mai primi de la Atletico cele 15 procente din suma de transfer, aşa cum era stipulat în contractul său.

Între Atletico şi Aguero prietenia s-a rupt de ceva vreme, astfel că n-ar fi exclus ca madrilenii să încerce toate manevrele posibile pentru a se răzbuna pe argentinian. De la plecarea lui Torres, Aguero a fost cel mai răsfăţat reprezentant al roş-albilor madrileni. Şi de fani, şi de conducere, fiind cel mai bine plătit jucător din lot, 5,5 milioane de euro pe sezon, record istoric pentru Altetico. Felul în care şi-a gestionat plecarea a lăsat însă tuturor un gust amar, dezvelind, încă o dată, ideea că pentru fotbalişti sentimentele se rezumă la zerouri.

Torres, de exemplu, a plecat la Liverpool sedus de proiectul lui Rafa Benitez. A făcut-o însă în tăcere, lăsîndu-şi agenţii să lucreze, încercînd să nu rănească masa de suporteri, el însuşi fiind un produs al acestui club. Aguero a avut sfătuitori proşti. A făcut gălăgie, s-a răzvrătit, a ameninţat, bazîndu-se pe o presupusă ofertă de la Real Madrid. Care a existat, dar în iarnă, cînd Florentino Perez a vrut să achite clauza de reziliere, dar a cedat rugăminţilor şefilor lui Atletico, care şi-ar fi dat foc, la propriu, la valize, în faţa, probabil, celei mai fierbinţi galerii iberice.

Să revenim la Aguero. Îşi dorea să plece de la Atletico, nimic condamnabil, căci fiecare vrea ceva mai mult. Visa la Real Madrid, era cea mai bună opţiune pentru el, un campionat în care n-avea nevoie de acomodare, un oraş pe care-l ştia, un fotbal de aceeaşi limbă. Toate acestea, la City, vor veni în timp, dacă vor veni, căci, iată exemplele Tevez sau Robinho, există şi această posibilitate. A forţat lucrurile, încercînd să-i întindă el o mînă de ajutor lui Florentino. A rămas însă cu ea întinsă, căci la Real strategia s-a schimbat. Valdano, argentinian, să nu uităm, nu mai e, iar acum decide un singur om: Mourinho. Care pesemne are altceva în minte. Ori poate n-a vrut să deschidă încă un scandal, căci o trecere a lui Aguero la Real ar fi stîrnit cu siguranţă multe controverse.

Acum, lui Kun nu-i rămîne altceva decît să-şi înceapă aventura britanică. Cu el în lot, City cîştigă calitate în ofensivă, în explozie pe ultimii metri, are în sfîrşit un “9″ de careu, dar rămîne de văzut dacă toate astea vor compensa plecarea lui Tevez. Fiindcă el trebuie să-i cîştige pe fanii lui City la fel de repede cum i-a pierdut pe cei ai lui “Atleti”.

Hola, David!

Un ziarist spaniol venit la Bucureşti şi-a permis să scrie despre Rapid-Vaslui că a fost un meci “deplorabil”. Este, nu-i aşa, momentul să-l înfierăm

La Paris, în arondismentul 14, se găseşte Turnul Montparnasse. Un mastodont de oţel şi sticlă, care multă vreme s-a mîndrit cu titlul de cea mai înaltă cladire din Franţa, cu cei 210 metri ai săi. Parizienii, în dragostea lor arogantă faţă de propriul oraş, spun că de la etajul 56 se poate vedea cea mai frumoasă panoramă a Parisului. Explicaţia e una singură: e unicul loc din “Oraşul Luminilor” de unde nu se vede Turnul Montparnasse.

Fotbalul românesc e un fel de Turn Montparnasse. Doar din interior se vede o imagine excelentă, de către cei implicaţi în fenomen, în ceea ce se cheamă “marea familie a fotbalului românesc”. Care familie se comportă chiar aşa, ca o familie, eventual una de tip sicilian, atunci cînd se găseşte cineva din afară, care să spună alt adevăr decît cel al “familiştilor”.
David Ruiz e ultimul duşman al “familiei”. Ziarist la “Marca”, din 1993, David e în România pentru Europeanul sub 19 ani pe care-l găzduim, în cel mai pur stil românesc, dar asta e o altă discuţie. Pasionat de fotbal, David a vrut să vadă un meci din minunatul nostru campionat, care tocmai a început. Demers deloc simplu. Dincolo de aspectul organizatoric, Dinamo şi Rapid aveau terenul suspendat, exista şi cel logistic, al deplasării în sine spre Regie, care nu e totuşi cel mai facil loc detectabil pentru cineva care nu e din Bucureşti.

Pînă la urmă a mers la Rapid-Vaslui, altfel un afiş promiţător, cu două pretendente la titlu. Impresiile şi le-a publicat în Marca, în ediţia on-line, nu în cea tipărită. Omului nu i-a plăcut ce-a văzut şi s-a referit doar la fotbal, fără vreo paranteză legată de stadion, împrejurimi ori alte aspecte “particulare”. A scris despre un “joc deplorabil”, dar şi despre duelurile verbale dintre finanţatori şi antrenori, uşor sesizabile într-un decor fără spectatori, cu referiri la Eugen Ionesco şi al său “Teatrul absurdului”. Nu s-a gîndit că va ajunge vedetă media în România.

A doua zi, imediat cum articolul său a apărut pe marca.com şi apoi a fost tradus, uşor aproximativ, pe site-urile noastre, s-a trezit transformat în duşman al patriei noastre. Reacţiile celor care s-au simţit atacaţi au fost prompte şi s-au încadrat în stilul atît de cunoscut, de genul: “vine un terchea-berchea din Spania şi aruncă noroi peste realizările noastre”. Sau “normal că a scris de rău, dacă scria de bine nu mai era interesant”. Adrian Porumboiu şi-a amintit imediat de conflictul cu Lopez Caro, în vreme ce, de pe scaunul din studio, un fost fotbalist dinamovist, cu mult talent şi puţine realizări, încerca să-i ridice fostului mare arbitru mingea la fileu şi să-i inducă ideea că e un complot la mijloc, pus la cale chiar de Lopez Caro.

Să fim serioşi. Poate că David a exagerat un pic. Veţi spune că a afişat superioritatea unuia obişnuit cu meciurile din Primera. Că a procedat ca orice jurnalist străin care vine la noi şi ne face praf. Posibil. Dar e părerea lui, are dreptul să şi-o publice. Şi dacă realitatea e chiar cea spusă de el? Dacă fotbalul nostru nu e chiar atît de bun precum credem noi? Dacă noi înşine nu sîntem chiar atît de buni precum ne pretindem. O vorbă din popor spune că important nu e ceea ce crezi tu despre tine, ci ceea ce cred ceilalţi. Care, în situaţia de faţă, n-au vreun interes să mintă.

P.S. Trebuie să fac o mărturisire. Prietenul de care vorbeşte în chiar primul rînd al articolului sînt eu. Îl cunosc pe David din 1995, de la Mihai Ciucă, şeful meu de atunci, şi vorbim destul de des. E un tip pasionat de fotbal, nu ezită, atunci cînd poate, să meargă în Uruguay sau Argentina ca să vadă derbyurile, şi-a pus acasă o antenă de satelit care să-i permită să vadă campionate precum al Serbiei, Finlandei sau României şi nu l-a mai văzut pe Lopez Caro de 3 ani. E în schimb foarte bun prieten cu Xavi.

Vine? Mai degrabă nu vine

Cu trei săptămîni înaintea meciului cu Argentina, toată lumea se întreabă dacă Messi va putea fi văzut la Bucureşti
Să vorbim din nou despre Messi. La cît de mult a fost el folosit ca scut publicitar pentru “amicalul” nostru cu Argentina din 10 august, absenţa celui mai bun fotbalist al lumii ar creşte substanţial nivelul de dezamăgire faţă de acest meci. Sigur nu se va pune problema ca stadionul să fie pe jumătate gol, însă foarte mulţi din cei care şi-au luat deja bilete, ori intenţionează s-o facă, au avut în gînd ideea de a-l vedea pe viu pe Messi.

Nimeni nu poate oferi azi un răspuns cert la întrebarea dacă Messi va veni sau nu la Bucureşti. În mod normal, deşi trebuie menţionat că el îşi doreşte să joace mereu, preferînd meciurile antrenamentelor, în mod normal deci nu va veni. Şi asta pentru că nici Barcelona nu stă degeaba. Guardiola l-ar vrea pe Messi la pregătiri undeva la începutul lui august, dar numai dacă se va fi refăcut, mental şi fizic, pînă atunci. Pentru Messi, catalanii fac orice, chiar dacă asta înseamnă o prelungire a vacanţei, căci lucrul ăsta s-a mai întîmplat. Messi e prea important pentru Barcelona, astfel că e şi tratat ca atare.

Presupunînd că Messi va ajunge în America, acolo unde Barcelona se va afla în turneu, şi va juca un pic în ultimele două partide de pregătire, cu Chivas, pe 4 august, şi cu Club America, pe 6, e destul de greu de crezut că odată aterizat în Catalunya, pe 7 august, va lua un alt avion spre Bucureşti. Sau, mai bine zis, că va fi lăsat de Barcelona s-o facă, în condiţiile în care pe 14 şi 17 august e Supercupa Spaniei. Care Supercupă s-a nimerit să fie şi cu Real Madrid, amănunt extrem de important, căci orice alt adversar ar fi adus un plus de relaxare în tratarea problemei.

Admiţînd că Messi nu va putea fi văzut la Bucureşti, destui se vor repezi la beregata federaţiei. Pentru că, nu-i aşa?, cineva trebuie să fie de vină. De data asta, chiar nu e nimeni de vină. Mai mult decît să impui clauze şi penalităţi financiare celor de la Buenos Aires, ce se putea face? Nu-l poate nimeni obliga pe Messi, mai ales pe Messi, să joace un meci dacă nu vrea. Probabil că vom plăti mai puţin argentinienilor, probabil că şi ei se vor conforma cu această situaţie, dar altceva nu ne rămîne de făcut. Decît să sperăm că Argentina va aduce la Bucureşti ceva nume cunoscute, deşi nici contingentul Inter nu va fi uşor de convins.

Un Tevez, un Aguero, un Gago, un Gabi Milito, poate un Diego Milito, un Banega, un Pastore, un Lavezzi, fotbalişti mari cu toţii, care, fiind mai mult sau mai puţin implicaţi în mercato, au interes să fie văzuţi.

Evident, fără Messi nu va fi acelaşi lucru. Argentina rămîne însă un nume greu în fotbalul mondial, iar o astfel de ocazie, de a juca împotriva lor la Bucureşti, nu vom avea prea curînd.

Realitate românească pe eveniment occidental

Avem stadion nou şi Argentina adversar. Avem însă şi stilul românesc de a complica lucrurile
Nimic nu se poate întîmpla în România fără ca specificul românesc să lase urme. Ne-am obişnuit cu asta, luăm totul ca atare, de parcă aşa ar fi normal. Deşi nu e.

Vine meciul cu Argentina. Prilej de maximă animaţie. Datorită numelui mare ce ne va fi adversar. Dar şi al entuziasmului legat de finalizarea construcţiei noului stadion, cu care putem şi noi, în sfîrşit, să ne aliniem la standardele pe care le vedem la televizor. Sună bine. De aici încolo apar realităţile româneşti. Şi întrebările care de regulă rămîn fără răspuns.
Deocamdată a început nebunia biletelor. Care se vînd doar pe internet. De ce doar pe internet? Iată o primă întrebare. Pentru a se evita specula. Zău? În mintea celor care se ocupă de acest aspect se păstrează probabil imaginea bişniţarilor burtoşi din faţa stadioanelor. Pe cît punem pariu că-i vom vedea şi pe 10 august? Oricum specula deja a început, pe diverse site-uri se vînd la un preţ de 10 ori mai mare bilete care, fizic, încă nu există. Apoi, comercializînd exclusiv pe net, scoţi din calcul acei oameni care fie n-au (conform ultimelor studii, sîntem ultima ţară din UE în privinţa accesului populaţiei la internet, undeva sub 50 de procente), fie n-au obişnuinţa unor astfel de tranzacţii. Nu se puteau totuşi vinde bilete şi la casele stadionului? Sigur, se făcea coadă, dar asta se întîmplă şi la Londra, şi la Madrid, şi la Milano.

Să zicem că depăşeşti handicapul. Mai întrebi în stînga, în dreapta, te descurci. Şi cumperi. Doar două bilete de fiecare. De ce doar două? Francezii, de exemplu, pun limita la 6, spaniolii şi italienii la 8. Se puteau pune lejer 3, astfel ca o familie standard să aibă siguranţa că va putea sta reunită, fără emoţia că mama, sau al doilea copil, va sta la 17 rînduri distanţă.
Să admitem că e greu de vîndut pe net bilet cu loc. Dar la noi se vinde pe tribună, astfel că dacă eşti ghinionist te poţi alege cu un loc prost, fix lîngă un sector unde preţul e mult mai mic. De ce nu se putea organiza totuşi vînzarea pe sectoare? Aşa de greu e să faci un soft de genul ăsta, care să-ţi permită să alegi şi, eventual, să-ţi asumi riscul de care aminteam mai sus, în cazul în care locurile în sectoarele bune au fost deja epuizate.

Ne asumăm şi riscul ăsta şi luăm cele două bilete. Dacă s-ar fi vîndut şi la case, poate că am fi mers de cu seară la rînd, am fi dormit acolo, ca la Wimbledon, treaba noastră, numai ca să putem lua un grup de 10 bilete, să stăm împreună cu prietenii. Acceptăm ideea că vom comunica prin sms-uri între noi pe stadion şi trecem la următoarea etapă. A plăţilor suplimentare. A taxelor. Care sînt mai multe şi mai mari ca peste tot. Vă miră?

Ufff, am achitat tot, deci sîntem în regulă. Oare? Oare am scăpat de emoţii? Hmm. De văzut cîte reclamaţii o să apară, cîţi oameni care au cumpărat bilete şi nu vor intra în posesia lor vom avea. Apoi urmează detaliile. Nu se ştie încă dacă există locuri de parcare, cîte, unde. Nu se ştie cum şi ce se va cumpăra în interiorul arenei. Nu se ştie cum se procedează cu locurile pentru handicapaţi.

Cu toate aceste întrebări, biletele se vînd într-un ritm ameţitor. Lumea cumpără, pentru că e obişnuită să fie tratată astfel. Pe asta se bazează toţi.

Un număr 1 fără alte 10 numere

Toată lumea aşteaptă miracole de la Messi, uitînd că fotbalul e un joc de echipă, iar Argentina nu e Barcelona

Ieşit dintr-un alt sezon excepţional cu FC Barcelona, Leo Messi a intrat abrupt direct în mijlocul unui uragan de critici în Argentina, la Copa America, căci ţara gazdă nu izbuteşte să depăşească pragul mediocrităţii, altfel spus al evoluţiilor aflate foarte aproape de penibil.

A-l avea pe Messi nu e totuşi o garanţie a succesului. Cel mai bun jucător din lume pare complet altul, de parcă în Argentina ar fi mers un frate geamăn şi mult mai puţin talentat. Încă o dată se confirmă că, într-un sport de echipă, nimeni nu poate reuşi pe cont propriu, fără ajutorul colegilor. Argentina a încercat să fabrice un modul cît mai apropiat de al Barcelonei, pentru a-l pune în valoare pe cel mai bun fotbalist al planetei. Însă nu tactica e cea care contează, ci, mai degrabă, celelalte 10 nume dimprejur. La Barcelona, Messi joacă un fals 9, cu libertate de mişcare şi posibilitatea nelimitată de asociere cu colegii. Aici e problema Argentinei. În linia de mijloc avem trei numere 5, Cambiasso, Mascherano, Banega, la Barcelona e un număr 5, Busquets, şi două numere 10, Xavi şi Iniesta. Messi încearcă să facă tot ceea ce face la Barcelona, însă, dincolo că una e să-ţi paseze Xavi şi alta Banega, echipa sa de azi nu are acel joc fără minge, acea basculare în grup către zona de posesie pe care o are Barcelona, care la televizor nu se vede mereu, însă pe viu e lesne observabilă.

Toată lumea obişnuieşte să-l compare pe Messi cu Maradona şi să pretindă că Diego ar fi ţinut de unul singur în spate pe Napoli şi Argentina. E o analiză simplistă, a unora care nu au datele complete. Napoli în acea vreme însemna şi Careca, Alemao, Ferrara, Salvatore Bagni, De Napoli ori Carnevale. Iar Argentina din ‘86 îi mai avea pe Valdano, Burruchaga, Ruggeri ori Sergio Batista, actualul selecţioner.

La tenis e simplu. Djokovici e acum peste Nadal şi e numărul unu. La fotbal, Messi e numărul unu, dar de unul singur nu poate bate pe nimeni.