June 2011 ↓

No football for bad boys

În fotbalul adevărat tendinţa este către exilarea celor care nu reuşesc să-şi controleze viaţa extrasportivă

În fotbal, adevăratele schimbări trec de cele mai multe ori neobservate. Nu e vorba de schimbări ale regulamentelor, ci de felul în care e abordat fenomenul. Dedicăm zeci de ore din timpul nostru liber urmărind inutile polemici, inutile pentru că nu aduc nici o soluţie şi nu fac altceva decît să tragă în jos nivelul acestui sport, dar şi al celui care le generează. Luaţi de valul bălăcărelilor nu mai vedem care e, de fapt, tendinţa în fotbalul mondial şi începem să credem că dacă la noi e aşa, peste tot e aşa. Fals.

Vorbeam de tendinţă. A nu se confunda cu modă. Studiile au arătat că una e moda şi alta e tendinţa. Moda e pasageră şi oarecum ciclică, tendinţele sînt substanţiale şi generează marile modificări ale stilului.

Şi care e totuşi tendinţa actuală în fotbalul adevărat? E cea legată de comportamentul jucătorului. Nu în teren, ci în afara lui. Pînă nu demult eram obişnuiţi cu ideea că fotbalistului i se permite orice, că vedeta poate face tot ce îi trece prin cap, fiindu-i iertat orice exces. Acum nu prea mai merge. Ronaldinho a fost, poate, primul exemplu al acestei tendinţe, cel care i-a făcut pe toţi să înţeleagă, prin comportamentul său, că nu pot exista succese fără muncă, rezultate fără antrenamente, continuitate fără implicare.

Nimeni nu mai are chef acum să caute justificări pentru un jucător care uită numărul sticlelor băute şi al nopţilor pierdute, iar cei care fac asta, care merg la antrenamente fără să se fi odihnit ori care nu-şi controlează alimentaţia şi viaţa extrasportivă, se autoexclud. Sigur, există încă şi vor mai exista destui care să rupă acest protocol, dar sînt din ce în ce mai puţini şi le e destul de greu să se mai ascundă.

Am vorbit de Ronaldinho. Pe undeva e şi cazul lui Gabi Tamaş, al cărui potenţial transfer la Lazio a intrat în impas, se zice, din pricina faptului că italienii au aflat de anumite derapaje ale acestuia. Am folosit cuvîntul “potenţial”, pentru că orice informaţie referitoare la transferuri trebuie luată, în această perioadă de mercato, cu multe rezerve. Sînt destule interese la mijloc, există şi aici, poate mai mult decît în orice altă activitate legată de sport, rivalităţi, duşmănii, iar presa e o unealtă des folosită de cei care stau în spatele acestor tranzacţii.

Un lucru e cert. Pe cît de mult talent are, pe atît de puţină grijă a avut Tamaş de el de-a lungul carierei. Nu s-a obosit deloc să-şi ascundă preferinţele pentru distracţie, pe undeva logice la orice tînăr de vîrsta lui, iar acum e posibil să-i vină şi nota de plată. Dacă e adevărat că-l vrea Lazio înseamnă că are valoare şi calităţi, dacă e la fel de adevărat că transferul nu se face din motive ce ţin de comportament, înseamnă că are nevoie de o schimbare.

Şi asta pentru că, parafrazînd un film celebru, din ce în ce mai mult ne vom întîlni cu sintagma: “no football for bad boys”.

Nimic nu e întîmplător

Succesul Spaniei la recent încheiatul European de tineret n-a surprins pe foarte multă lume. Lotul deplasat de iberici în Danemarca anunţa practic această nouă performanţă a unei ţări ce domină fotbalul mondial în acest moment aşa cum puţine alte naţiuni au făcut-o de-a lungul timpului. Campioană mondială şi europeană entitre la nivel de seniori, campioană europeană de tineret, campioană europeană a cluburilor, prin FC Barcelona, Spania este acum principala putere fotbalistică mondială.

Din această postură, de mare favorită, pleacă şi selecţionata Under 19 a Spaniei, pe care o vom vedea la Bucureşti, la turneul final al Campionatului European. Spaniolii propun cîteva nume suficient de interesante. FC Barcelona trimite 5 jucători. Unul dintre ei e Sergi Roberto, intrat chiar pe “Bernabeu”, în semifinala Ligii, în locul lui David Villa, pe care Guardiola se va baza în sezonul viitor. La fel ca pe Marc Muniesa, căruia deja i s-a stabilit o clauză de reziliere de 30 de milioane. Ar mai fi Rafael Alcantara, fratele lui Thiago, mai cunoscut în Catalunya ca “Rafinha”, un mijlocaş de 18 ani, se zice, la fel de talentat. Plus Sergi Gomez, titular în prima manşă a Supercupei Spaniei de anul trecut, sau Gerard Deulofeu, care abia a împlinit 17 ani, luat direct de la Barcelona C la prima echipă, într-o deplasare la San Sebastian. Toţi aceştia au adunat partide multe la Barcelona B, clasată pe locul 3 în Segunda Division.

Real Madrid vine cu 4 nume, cel mai cunoscut fiind Morata, prezenţă constantă pe banca de rezerve a lui Mourinho în special după accidentarea lui Higuain. Ar mai fi Sarabia, care l-a înlocuit pe Cristiano Ronaldo la un meci de Ligă cu Auxerre. De la Valencia vin Isco, 5 apariţii strînse în Primera, şi Paco, cu meciuri în Cupă la prima echipă. Atletico Maddrid îl trimite pe Koke, 25 de meciuri în Primera, Malaga pe Juanmi, 13 jocuri în Primera, dorit deja de Liverpool. Există chiar şi un stranier, Ignasi Pons, venit, nici o surpriză, nu?, de la Arsenal.

Toate aceste nume, de fapt curajul cu care ei au fost promovaţi la echipele lor, şi vorbim totuşi de branduri importante, ne demonstrează, încă o dată, că nimic nu e întîmplător. Atîta vreme cît în Spania promovarea tinerelor valori e politică de stat, e logic să apară rezultate.

Apropo. Din lotul nostru doar 3 jucători se regăsesc în statisticile Ligii 1.

Inter vrea modelul Milan

Numindu-l pe Gasperini antrenor, Moratti face ce a făcut Berlusconi în vara trecută cu Allegri

La începutul săptămînii, două cluburi de prim rang în peisajul continental, vorbim aici de Chelsea şi Inter, nu aveau încă stabilit antrenorul. Între timp lucrurile s-au lămurit. Chelsea s-a orientat spre Villas Boas, “The Special 2″, fostul adjunct al lui Mourinho din perioada “Stamford Bridge”, noua senzaţie a fotbalului european. FC Porto face încă o afacere, stabilind o altă premieră, căci 15 milioane de euro plătiţi doar pentru a elibera de contract un tehnician reprezintă o bornă neatinsă pînă acum.

Inter s-a hotărît mai greu. Massimo Morratti a părut luat prin surprindere de decizia lui Leonardo de a abandona corabia, de bine ce fusese confirmat la finalul sezonului trecut, unul încheiat de el totuşi onorabil, raportat la felul în care începuse, cu Benitez. Imaginea lăsată de Inter în această perioadă a fost mai degrabă haotică, toată această orbecăială pe la uşa unuia sau altuia dintre antrenori nefiind, în mod clar, demnă de un club mare. După atîtea nume vehiculate, s-a mers pe varianta Gasperini. Şi ar trebui pus punct.

Numai că e punct şi virgulă. La 53 de ani, Gian Piero Gasperini n-are în spate nici un reper care să-l recomande ca şef al unui vestiar cu foarte multe probleme, cu foarte multe orgolii, cu foarte multe caractere puternice, egou-uri care se ciocnesc frecvent, rareori însă în folosul echipei. Benitez şi Leonardo ştiu cel mai bine. Format, ca jucător, la Juve, n-a apucat nici un meci oficial la Torino, traiectoria sa fiind presărată cu nume relativ mici, căci Palermo la finele anilor ‘70 nu reprezenta nici măcar ce reprezintă azi. Iar ca antrenor, echipa de tineret a lui Juve, Crotone şi, 3 sezoane şi ceva, Genoa, de asemenea.
Senzaţia lăsată e a unei numiri “de urgenţă”. Accentuată şi de durata contractului, un an plus opţiune pe încă unul. Pare un antrenor de tranziţie spre vara viitoare, cînd va fi şi Euro şi s-ar putea elibera ceva nume, gen Capello sau Blanc. Se zice că Morratti are o obsesie, Guardiola, pe care speră să-l convingă în 2012 cu un proiect ademenitor.

Revenind la Gasperini, e posibil, ba chiar e probabil, ca sucesul Milanului cu Massimiliano Allegri să fi fost un model şi pentru Inter. Căci Allegri avea şi el în spate o carieră, jucător şi antrenor, la fel de modestă. Propulsat la Milan de două sezoane bune la Cagliari, dar, mai ales, de fotbalul spectaculos arătat în Sardinia, Allegri s-a dovedit o mutare reuşită. Gasperini are şi el o etapă profesională asemănătoare, cea de la Genoa, pe care a adus-o, în sezonul 2008-2009 pînă pe locul 5, cu un joc estetic şi foarte ofensiv. Că a fost, în campionatul imediat următor, demis de Genoa după doar 10 meciuri e o altă poveste şi ţine de dinamica meseriei de antrenor, căci nu cred că există cineva care să aibă certitudinea că Allegri va fi la Milan şi la anul pe vremea asta.

De aici încolo e liber la speculaţii. Dacă Gasperini va folosi acelaşi 3-4-3 de la Genoa, dacă va avea Chivu probleme, dacă va pleca Eto’o sau Maicon, dacă, dimpotrivă, Diego Milito şi Motta, reinventaţi practic de Gasperini la Genoa, vor renunţa la ideea plecării. Şi tot aşa. Pînă pe 27 august e vreme de discuţii.

O întrebare îmi vine în minte, la final: dacă Allegri a fost bun la Milan, Gasperini e bun la Inter, sau, extrapolînd, Guardiola a fost bun la Barcelona, Villas-Boas la Porto, iar exemplele pot continua, de ce n-ar fi bun Ciobotariu la Dinamo? De ce se grăbeşte toată lumea să tragă concluzii şi să îngroape un antrenor înainte ca el să-şi înceapă cariera?

În iulie încep cumpărăturile

Marile cluburi evită, de regulă, să facă tranzacţii înainte de 1 iulie, atunci cînd începe de fapt noul sezon, pentru a nu încărca balanţa sezonului anterior
E vară, e cald, e linişte. Parcă prea linişte, nu? Nu mă refer aici la ceea ce se întîmplă la noi. La noi e gălăgie, dar aceeaşi gălăgie pe care o avem şi în timpul sezonului. Toată lumea se ceartă, unii îi bălăcăresc pe ceilalţi, TAS-ul serveşte din nou ca ultimă soluţie, plus că nu se ştie cîte şi ce echipe vom avea în viitorul sezon de Liga 1. Şi, peste toate, cluburile visează să primească din drepturile tv cam cît au primit şi în 2008, deşi criza n-a trecut, iar fotbalul nostru e mult mai jos ca nivel faţă de acel an. De fapt, nu cluburile, ci finanţatorii. Care, deşi se onsideră “milionari în euro”, au dat buzna cu toţii la discuţia despre vînzarea drepturilor ca să se asigure că milioanele de la televiziuni vor veni şi vor astfel lăsa milioanele pe care pretind că le au în conturile personale să rămînă acolo. Citez din cel mai finanţator dintre finanţatori: “Dacă nu obţinem ce vrem, nu vindem. Ce, murim de foame?”. Nu, n-o să muriţi de foame, doar sînteţi “milionari în euro”. Eventual cluburile pe care doar le împrumutaţi o vor face.

Vă propun să părăsim acest peisaj şi să ne aruncăm o privire spre fotbalul adevărat. Aici, da, e vară, cald, linişte. Şi vacanţă. Şi cam multă monotonie, fără meciurile de fiecare week- end. Acum ar fi vremea transferurilor. Deci e o invazie de ştiri, informaţii, bîrfe, un amalgam de ştiri confirmate şi imediat infirmate. Astfel că amatorul de fotbal care ar vrea să ştie ce “galactic” mai aduce Real Madrid, cine mai vine la Barcelona, pe cine mai cumpără Inter sau Milan, ce fac Chelsea şi Arsenal, ce se întîmplă în Manchester e complet năuc.

Dacă faceţi o trecere în revistă a transferurilor CONFIRMATE OFICIAL (sublinierea e necesară, mai ales la noi unde, site-urile sînt pline de cuvintele “exclusiv” şi “oficial”) veţi descoperi cîteva. S-au mişcat oarecum Real Madrid (Sahin) şi Valencia (Diego Alves, Rami, Parejo), Malaga (Toulalan, Mathijsen, Monreal) în Spania, Liverpool (Henderson) şi Manchester United (Phill Jones) în Anglia, Bayern (Neuer, Rafinha) în Germania, PSG (Gameiro) în Franţa. Cam atît. Discutăm de transferuri plătite, nu de jucători liberi.

Explicaţia e simplă. Exerciţiul bugetar în fotbal se încheie la 30 iunie. Cu alte cuvinte, orice transfer confirmat oficial acum ar intra în contabilitatea sezonului 2010-2011 şi puţine grupări au interes să se întîmple aşa ceva. După 1 iulie vor începe adevăratele mişcări.

Evident, există cluburi care s-au înţeles deja pentru anumite tranzacţii. Doar că se aşteaptă sezonul 2011-2012 pentru ca banii ce vor intra sau ieşi să fie înregistraţi în contabilitatea respectivului buget. În iulie ne vom convinge dacă Fabregas e al Barcelonei (35 de milioane) sau merge la Milan, cum se aude mai nou, Aguero al lui Real (45 de milioane), vom afla unde se duc Neymar, Tevez, dacă pleacă Sneijder şi Eto’o, dacă Nasri schimbă Arsenal pe United, ne vom lămuri dacă toată agitaţia creată în jurul lui Alexis Sanches nu e cumva o modalitate de a i se creşte preţul.

Pînă atunci, ceva mai multă atenţie acolo unde vedem cuvîntul “oficial” într-un titlu de ştire.

Teoria ultimului rezultat

Rafa Benitez şi Frank Rijkaard sînt şomeri de lux, achitînd azi nota de plată pentru ratările din trecut.

Fotbalul are regulile lui, curiozităţile lui şi, de foarte multe ori, paradoxurile lui. Nu întotdeauna ce e bun astăzi va fi la fel de bun mîine şi, viceversa, ce e prost va rămîne în acelaşi stadiu şi în viitor. Iar în ceea ce-i priveşte pe antrenori, lucrurile sînt şi mai complicate. Continue reading →

Proiectul “new Liverpool” a pornit la drum

În afara Europei, “Anfield” îşi pune toate speranţele în Kenny Dalglish

Nume mare pe continent, cu trofee şi performanţe, Liverpool e în afara Europei pentru sezonul viitor. Nu e singurul exemplu, ar mai fi poate Juventus, dar despre “bianconeri” poate cu altă ocazie. Liverpool nu mai face parte din “Big Four-ul” fotbalului britanic. Locul său a fost luat de City, cu ai săi petrodolari investiţi “fără număr”, chiar dacă uneori cam haotic. Iar locul în cupele europene a fost luat de Tottenham, cu o traiectorie în precedentul campionat mai puţin sinuoasă, cu mai puţine sincope.

Pentru Liverpool e o problemă. Nimănui nu-i place să se uite la televizor atunci cînd alţii joacă. Dar poate fi şi un avantaj. Kenny Dalglish, cel căruia i-a fost încredinţat proiectul “new Liverpool”, are astfel mai mult spaţiu pentru rodaj, fără acel du-te-vino presupus de partidele europene, are timp să formeze o echipă care să se lupte iarăşi pentru tot. Căci acesta este spiritul lui Liverpool, asta înseamnă “Anfield” şi doar aşa “You never walk alone” nu sună fals.

Dalglish e un învingător prin excelenţă. Primele sale etape la Liverpool au avut ca scop oprirea hemoragiei interne pe care o suferea echipa, intrată într-un colaps general, cu jucătorii pierduţi într-un scenariu dezolant în care eşecurile curgeau pe bandă. O dată atins primul obiectiv, s-a trecut la remodelare. A fost vîndut Fernando Torres, idolul tribunei, dar pentru a frîna impactul negativ au fost cumpăraţi doi: Andy Carroll, fotbalist tip “Premier League”, şi, mai ales, Luis Suárez, devenit repede înlocuitor pentru “El Nino” Torres în inimile fanilor.

Cu cei doi, modulul lui Dalglish s-a schimbat puţin, devenind unul mai aproape de vechiul fotbal britanic. O linie de 4 fundaşi, un pivot defensiv, un număr 10 modern, poziţie adjudecată surprinzător de Meireles, şi doi atancanţi, un “9″ de tip Rush, în persoana lui Carroll, dar şi un “7″ veritabil, Luis Suárez, purtătorul unui tricou cu greutate pe “Anfield”, amintiţi-vă numai de Dalglish sau Keegan. Ar mai fi de stabilit locul lui Gerrard. “Căpitanul” a vrut să plece cînd a fost înlăturat Benítez, legătura dintre ei era uriaşă, dar Dalglish a ştiut cum să-l oprească.

Urmează perioada de mercato. Primul venit, Henderson, 20 de ani, de la Sunderland, adus pe o sumă mare, 22 de milioane. E un indiciu despre “new Liverpool”: jucători dispuşi să alerge, să transpire pentru viitorul lor şi să-şi ajute astfel antrenorul. Ar mai fi tinerii din academia proprie, gen Spearing, Shelvey sau Wilson, care să-i facă pe unii, gen Poulsen, Jovanovici, Kyrgiakos, Maxi Rodriguez ori Joe Cole, să se teamă pentru locul lor. Valorile sigure sînt coloana vertebrală: Reina, Johnson, Skrtel, Kuyt, Meireles, Gerrard, Luis Suárez, Carroll.

Se mai aşteaptă întăriri. Un fotbalist care să marcheze teritoriul, o personalitate, care să ştie să şi paseze, să şi marcheze, dar care să respecte caracteristicile de mai sus. Un nume sună cu multă forţă: Juan Mata. De mult se vorbeşte despre plecarea lui de la Valencia, însă cei de la Liverpool au o singură mare problemă: să-l convingă că merită un an în afara Europei.

Diamantul de 50 de milioane

După Brazilia, Torje s-a ales cu tricoul lui Neymar. E posibil ca brazilianul să fie vedeta verii

După nedoritul “amical” cu Brazilia, există şi “tricolori” care s-au ales cu ceva mai mult decît experienţă. Unul ar fi Tătăruşanu, cu a sa intervenţie prin care i-a negat lui Ronaldo un gol în meciul de retragere. Presa braziliană, şi prin ea multe ziare din Europa, îl acuză, însă îl acuză degeaba, portarul stelist chiar a acţionat din instinct acolo, n-a stat să se gîndească la Ronaldo. Ideea e că s-a făcut cunoscut cu ocazia asta, pe principiul existent deja în publicitate, “de bine, de rău, important e să se scrie”.

Al doilea ar fi Torje. Care s-a ales, la schimbul de după joc, cu tricoul lui Neymar. Ar fi bine să-l păstreze. Pentru că despre Neymar se va mai auzi cu siguranţă. Vorbim despre un fotbalist, nu despre un jucător de fotbal. La 19 ani, împliniţi în februarie, Neymar e deja un idol în Brazilia. Presa de acolo spune că de la Pele încoace nici un alt produs al lui Santos n-a stîrnit atîtea pasiuni printre fanii “Peixe”. Posesor al unui talent ieşit din comun, născut şi cizelat pe străzile din Sao Paolo, Neymar face parte din categoria celor care produc faze de care se discută apoi multă vreme. Întrebaţi-l pe Tătăruşanu, care nu înţelegea ce face Neymar cu mingea acolo, în tuşă, şi de ce nu mai centreaza odată. A centrat pînă la urmă, după ce şi-a făcut numărul, şi l-a lăsat pe Fred în situaţie de a marca de pe linia porţii. De regulă, cei care dau astfel de centrări îl întreabă pe marcator: “Ţi-a fost greu, mă?!”.

Îl vor multe cluburi din Europa. Puţini însă pot plăti cît se cere pentru el. Una peste alta, e o afacere de 50 de milioane de euro, cu sumă de transfer, primă de instalare şi comisioane pentru impresari, ceea ce pentru orice brazilian e o povară în plus. În aceste condiţii, destinaţia sa nu poate fi alta decît Premier League. În Serie A, pe cît de mult se scrie că l-ar dori Juventus, banii nu-s atît de mulţi, iar în Primera Division doar Real Madrid şi Barcelona şi-ar putea asuma costurile, dar Mourinho şi Guardiola nu prea sînt încintaţi.

Cea din urmă frază necesită o explicaţie. S-au dus vremurile cînd Barcelona, mai ales, şi Real Madrid cumpărau nume pentru a acoperi lipsurile. Sandro Rosell, preşedintele Barcelonei, controlează piaţa braziliană după ce ani de zile a fost şeful Nike pe America de Sud, dar Guardiola a spus clar că nu vrea fotbalişti care să-l deranjeze în vreun fel pe Messi. Iar Neymar, posesor al unui caracter rebel, ar face-o cu siguranţă. Florentino Perez l-a avut, la rîndu-i, pe Neymar în mînă acum doi ani, dar era riscant de tînăr. Iar acum, Mourinho decide şi are altă viziune asupra transferurilor.

Aşadar, mai rămîne Premier League. Şi aici totul se reduce la doi: Chelsea sau City. Între Abramovici şi şeicul Mansour se duce deja o luptă la baionetă. De la City va pleca probabil Tevez, deci Neymar s-ar potrivi la fix, la Chelsea se caută fotbal estetic, deci şi aici s-ar potrivi. Un atac Neymar-Torres ar fi soluţia, căci Anelka va pleca şi se încearcă o soluţie de “ieşire” şi cu Drogba, un fotbalist excepţional, dar cu genunchii praf. Despre Neymar vom afla veşti cît de curînd. Aş vrea să spun acelaşi lucru şi despre Torje. Din păcate pentru el, Torje nu e brazilian.

Şi cu 2014 ce facem?

Mircea Sandu spune că obiectivul noului selecţioner ar urma să fie calificarea la Euro 2016, dar nu pomeneşte nimic despre Mondialul din Brazilia

Pînă cînd Hagi va fi confirmat în funcţia de selecţioner, să vorbim puţin de Brazilia! Nu, nu de “amicalul” cu Brazilia, un meci care, pe cît de apetisant sună pentru oricine din afara “familiei fotbalului românesc”, pe atît de neinteresant s-a dovedit pentru unii dintre fotbalişti. Să vorbim despre Mondialul din Brazilia. Cel din 2014, pentru cine a uitat.

Se pare că unul dintre cei care au uitat e Mircea Sandu. Voit ori mai degrabă maliţios, preşedintele FRF menţiona că obiectivul noului selecţioner va fi calificarea la turneul final al Euro 2016 şi nu prezenţa la Campionatul Mondial din Brazilia. În amalgamul de idei creat de euforia succesului cu Bosnia, plecarea lui Răzvan şi posibilitatea ca o parte importantă a Generaţiei de aur să revină în prim-plan, un amănunt important a scăpat atenţiei. Anume că la Euro 2016, care, apropo, se va desfăşura în Franţa, vor participa 24 de echipe naţionale.

Nu e chiar un detaliu. Calificarea la această ediţie a Euro va fi mult mai simplă, mai ales în condiţiile în care, spre deosebire de ultimele două ediţii, avem o singură ţară gazdă. O privire rapidă spre actualele preliminarii ne arată 51 de echipe la start, plus două calificate direct. Pentru 2016, e posibil să mai apară un nume pe harta fotbalului, provincia deja independentă Kosovo, dar asta schimbă puţin datele problemei. Aşadar, avem un total de 52 de aspirante (minus Franţa), din care 23 se vor şi califica. Ceva mai puţin de jumătate.

E posibil ca Mircea Sandu să încerce să pună o ştampilă pe valoarea din ce în ce mai scăzută a fotbalului românesc. Face o mare greşeală atunci cînd omite dintre obiective prezenţa la Mondial. Mai ales că el însuşi e cel care a guvernat şi guvernează prăbuşirea.

Europeanul e un turneu final important. E însă ceva regional. Mondialul este însă altceva. E planetar, e locul de adunare a întregii lumi, centrul atenţiei tuturor. Oricine zdravăn la cap îşi doreşte să fie acolo, mai ales cineva care a fost şi a scos ceva rezultate. E posibil să nu putemreuşi calificarea. Dar a nu-ţi propune măcar acest lucru echivalează cu un plonjon într-o mocirlă de mediocritate din care greu vom ieşi, dacă vom  mai ieşi vreodată.

Nu cred că Hagi, aşa cum îl ştim cu toţii, nu-şi propune să ducă România la Mondialul din Brazilia. Rezultatele mari sînt atinse atunci cînd îţi propui obiective mari. Cînd încerci să te autodepăşeşti, să dobori obstacole, să fii mai bun decît, poate, îţi permite realitatea. Aşa au venit performanţele noastre din trecut, aşa au reuşit Hagi şi colegii săi de generaţie să ajungă între primele 5 echipe ale lumii. Dacă s-ar fi mulţumit doar cu participarea, dacă ar fi mers la alibi, am fi plecat acasă mult mai repede. Şi n-am mai fi vorbit acum de Generaţia de aur.

Ferma de animale

În haosul ce guvernează fotbalul românesc, faptul că Nicolae Dică va fi azvîrlit de la Steaua nu mai interesează pe nimeni

Nimic nu e în regulă în fotbalul ăsta românesc. La Federaţie e scandal, la “naţională” e degringoladă, ba mai avem şi un turneu exotic la care habar n-avem cine va sta pe bancă. În Liga 1 e haos. TAS ne tot decide, de la Lausanne, ierarhiile. Timişoara şi Craiova dispar de pe harta primei divizii. Bistriţa e şi ea afară, prezenţele europene se schimbă peste noapte.
Paranteză, apropo de Timişoara. Oraşul e revoltat, iar vinovatul e evident pentru toată lumea, are nume, prenume, e uşor graseiat şi clar supraponderal, iar acum vreo lună ameninţa pe la şedinţele Ligii cum că dacă drepturile TV nu-l vor mulţumi, el însuşi nu va mai intra în direct la nici o emisiune pentru a-şi expune ideile, recte atacurile la arbitri. Dar cum roata se întoarce mereu în viaţă, acum ar da şi bani, de la el şi mai ales de la bugetul local, pentru ca televiziunile să-l lase să spună cît e de nedreptăţit. Închidem paranteza. În tot acest balamuc, faptul că Nicolae Dică e pe punctul de a fi azvîrlit de la Steaua a trecut uşor neobservat.

Acum exact 5 ani, undeva la finalul lunii mai, s-a jucat pe “Stade de France” finala Ligii Campionilor din acel an. A cîştigat Barcelona, 2-1 cu Arsenal, dar nu ăsta e subiectul. Subiectul e Dică. Ce legătură este între Dică şi acea finală?, o să întrebaţi. Nici una. Există însă ceva, un personaj a cărui situaţie de atunci se aseamănă oarecum cu a lui Dică de azi.

Se numeşte Juliano Belletti. Accidental, a marcat golul victoriei Barcelonei în acea finală. El nu mai intra demult în planurile lui Rijkaard pentru sezonul următor, urma să plece la Chelsea, într-o operaţiune complexă care-i viza pe Gudjohnssen şi Paolo Ferreira. Cei doi urmau să ajungă la Barcelona, islandezul a şi ajuns de altfel, iar Belletti la Londra.

Golul marcat la Paris a schimbat situaţia. Barcelona n-a putut să-i facă vînt celui care-i adusese trofeul. Îi datora totuşi prea mult. A fost regîndită strategia, s-a profitat de scandalul Calciopoli din Italia şi au fost aduşi Zambrotta şi Thuram. Belletti a mai stat un an, a prins rar primul “11″ şi a plecat pînă la urmă la Chelsea. Dar Barcelona şi-a achitat, din punct de vedere moral, datoria. Aşa procedează un club senior.

Steaua visează să fie un club senior. Dar se comportă fix după modelul unei ferme, unde oaia de care nu mai ai nevoie e sacrificată. Accidental, Dică a salvat sezonul Stelei. Cu golul său din semifinala cu Braşov, mai ales, plus cel din finala cîştigată cu Dinamo.

Primul trofeu din ultimii 5 ani pentru Steaua, un amănunt deloc lipsit de importanţă. Dică nu cîştiga o avere, avea undeva în jur de 10.000 de euro pe lună. Iar gestul său de după gol, acel mesaj către Olăroiu, a arătat că-i pasă de acest club. Cîteodată, se mai întîmplă şi aşa, să-ţi pese de cineva căruia nu-i pasă de tine.