May 2011 ↓

We love football

Un mozaic superb şi modificarea tactică a lui Guardiola care a decis meciul

Puţin înainte de fluierul de start al acestui arbitru maghiar, suspect de ocrotit la UEFA, fanii Barcelonei au realizat un mozaic pe care stătea scris: “We love football”. Un mesaj în engleză, pentru ca toată lumea să-l înţeleagă. În spaniolă deja nu mai avea rost, căci jucătorii Barcelonei îl ştiu pe de rost şi-l aplică ori de cîte ori au ocazia.

E şi greu să mai scrii ceva nou despre această echipă. E greu să mai inventezi epitete, metafore, comparaţii. Parcă s-au folosit toate. De trei ani încoace, de cînd, în nebunia lui pentru care fotbalul întreg ar trebui să-i mulţumească, Johan Cruyff l-a convins pe Joan Laporta, preşedintele de atunci, să dea Barcelona pe mîna unui antrenor cu un singur an de experienţă, şi acela în liga a treia, de trei ani încoace, aşadar, această echipă are parcă un singur obiectiv. Să devină cea mai bună din toate timpurile.

Şi, meci după meci, finală după finală, reuşeşte să convingă cît mai mulţi că aşa e. Despre finala de sîmbătă sînt puţine de scris. A fost un monolog “blaugrana”, la care United n-a putut decît să asiste. Imaginea aceea cu mîinile tremurînde ale lui Sir Alex, un tremur nervos al neputinţei, al lipsei de soluţii, va rămîne ca o caracterizare perfectă a acestui meci.

Şi totuşi, primele minute au fost ale englezilor. Barcelona nu lega trei pase, iar presiunea lui Manchester era feroce. După 10 minute, Guardiola l-a chemat la margine pe Xavi. Apoi totul s-a schimbat. Xavi a coborît 5 metri lîngă Sergio Busquets, iar Messi s-a aşezat lîngă Iniesta, formînd un pătrat ce se deplasa pe toata suprafaţa terenului. A fost mutarea cîştigătoare. Cei trei “tenori” au impus ritmul, escortaţi de acest Busquets, care în vara lui 2008 juca în liga a treia, iar acum e punct de referinţă în fotbalul încîntător produs de Barcelona.

Apropo de Xavi şi Iniesta. Iată traseul lor din ultimii 5 ani: Paris 2006, Viena 2008, Roma 2009, Johannesburg 2010, Londra 2011. Campioni mondiali şi europeni, de trei ori Liga Campionilor. Ce mai poate fi spus?

Poate o singură întrebare: cît va mai dura? Cît vor mai dura aceste demonstraţii, cît va mai dura această supremaţie, cît va mai dura pînă cînd se va găsi cineva capabil să oprească acest monolog?

Pînă vom găsi răspunsul, să ne bucurăm că sîntem contemporani cu ei!

Everestul e pe Wembley

Barcelona şi Manchester United îşi dispută la Londra cea mai aşteptată finală de Ligă a ultimului deceniu

Probabil că nici măcar Nostradamus, ale cărui profeţii le privim şi acum cu un amestec de respect şi neîncredere, nu s-ar fi hazardat să dea un pronostic pentru această finală. Cine spune că un astfel de meci are o favorită certă nu are habar de fotbal. O finală e cu totul altceva, iar finala Ligii Campionilor e un Everest al fiecărui fotbalist, de unde şi energiile, de multe ori nebănuite, pe care fiecare le descoperă cu această ocazie.

Cu atît mai mult, vorbind despre un meci Barcelona - Manchester United, ar fi odios să faci pronosticuri. Din 2000 încoace, sînt cele mai constante prezenţe în semifinalele şi finalele de Ligă. Sînt două dintre cele mai bune echipe din lume, după unii cele mai bune două, în orice caz, două din primele trei, podiumul fiind, în mod clar, completat de Real Madrid.

Doi ani şi multe schimbări

Barcelona şi United s-au întîlnit acum doi ani la Roma. Multe s-au schimbat de atunci în cele două grupări. Atunci, ambele aveau parcă mai multe stele. Au dispărut 4 nume foarte mari, Eto’o şi Henry, Cristiano şi Tevez. S-au redus aşadar ego-urile, dar au crescut echipele. Acum aleargă toţi, nici măcar Messi şi Rooney nu aşteaptă ca alţii să rezolve pentru ei. Mult mai simplu pentru Guardiola şi Ferguson să gestioneze vestiarele, mai puţine orgolii şi priviri supărate, mai multă implicare şi roluri mai bine definite.

Rămîn Messi şi Rooney. Ei sînt astăzi oamenii care strîng în jurul lor grupul, care pot decide cu o execuţie, sînt, dacă vreţi, portdrapelele, în concept olimpic, din cele două echipe.

BARCELONA
Tiki-taka şi geniu
Cum joacă Barcelona, deja ştie toată lumea. Inclusiv adversarii. Stilul catalanilor nu e negociabil, posesie, tiki-taka, pasele lui Xavi şi Iniesta, filtrante, dublate, redublate, re-redublate, insinuările lui Dani Alves în zone puţin obişnuite pentru un lateral, plus geniul lui Messi. Sigur, au fost situaţii, de exemplu turul semifinalei de pe “Bernabeu”, cînd Barcelona s-a menţinut pe poziţii mai defensive, lăsînd minutele să alerge împreună cu mingea.

Pentru Pep, cel mai greu a fost să-i facă pe jucători să survoleze starea de oboseală, fizică şi mentală deopotrivă, să-i recondiţioneze după o serie de 13 meciuri, din care 4 Clasico, în 44 de zile, care l-ar fi secătuit de puteri şi pe Robocop. Cîştigarea mai devreme a titlului i-a permis să realizeze un soi de ministagiu de 14 zile, cu 6 antrenamente de acumulare în prima săptămînă, de multe ori specifice pentru fiecare jucător, şi apoi o a doua săptămînă mai suavă, cu repetarea unor automatisme şi, eventual, aprofundarea unor scheme tactice noi.

Cu Mascherano sau fără
Din punctul de vedere al echipei, o singura necunoscută: Abidal. În ciuda revenirii sale, incredibilă la un moment dat, Abidal nu pare a fi în forma maximă pentru o astfel de întîlnire. Logic ar fi ca Mascherano, o adevărată revelaţie în acest final de sezon, să fie din nou alături de Pique, iar Puyol să joace pe stînga. Există şi o altă posibilitate. Aceea ca Guardiola să le spună jucătorilor fix ceea ce a auzit şi el 0de la Johan Cruyff, acum 19 ani, tot pe Wembley, înaintea finalei cu Sampdoria: “salir y disfrutar!”. Un fel de “ieşiţi şi distraţi-vă!”, traducerea e relativă, un soi de “enjoy” în engleză. Caz în care pe stînga va apărea Adriano, bun în meciurile cu Real, dar cu ceva carenţe pe faza de apărare, speculate de Cristiano şi, în contextul actual, periculoase într-un duel cu Valencia.

MANCHESTER UNITED
În căutarea  balonului

Şi cu asta trecem la United. Pentru Sir Alex au fost două săptămîni de antrenamente anti-Barcelona. Anti-posesia Barcelonei mai bine zis. Presiunea sus e o obligaţie, în tentativa de a crea scurtcircuite în construcţia catalanilor. Cu Blackpool, dincolo de sărbătoarea decernării titlului în Premier League, am văzut o ultimă repetiţie în condiţii de joc. Un 4-3-3, transformat de fapt în 4-5-1, cu două linii de presiune, cu Carrick ca element fundamental lîngă Giggs şi Rooney ca referinţă ofensivă, astfel încît să nu fie o echipă largă, cu spaţii mari între compartimente, ceea ce i-ar fi fatal. Amintiţi-vă cît de largă a fost echipa la faza primului gol al Barcelonei la Roma, cu Iniesta avansînd 25 de metri, nestingherit, cu timp suficient să gîndească pasa la Eto’o. Ideal pentru United ar fi să poată imprima partidei ritmul “Premier League”, ceea ce pe Barcelona, adeptă a altui stil, ar fi un dezavantaj

Lui Sir Alex nu-i plac surprizele
Ferguson e genul de antrenor care anunţă echipa din timp. Nu-l interesează, din punctul ăsta de vedere, adversarul, vrea ca titularii săi să aibă timp să se concentreze, iar rezervele să se obişnuiască, să simtă relaxarea utilităţii lor în lot şi nu dezamagirea momentului, căci e mult mai greu să te obişnuieşti cu ideea decît s-o primeşti pe stadion, cînd ar vrea toţi să intre.

Nici o surpriză aşadar. Poate un unic semn de întrebare: Fabio sau O’Shea? Fabio mai degrabă, căci e mai ofensiv şi-i dă lui United mai mult fotbal într-o zonă unde nu prea există entuziasm ofensiv. Pe benzi, la mijloc, Valencia şi Park, coreeanul ca soluţie anti-Alves, căci pare singurul capabil să alerge mai mult decît brazilianul Barcelonei, iar ecuadorianul varianta de presiune pentru Puyol. În atac, Rooney şi Chicharito, o supervaloare şi o supersurpriză.

Poftiţi la fotbal!
Finala asta e un meci în care se va alerga. Oricine poate cîştiga, orice detaliu poate conta, e genul ăla de meci în care, ca jucător, te gîndeşti mai întîi ce să nu faci şi abia apoi ce să faci. De aici şi posibilitatea ca spectacolul să nu fie cel aşteptat de toată lumea.

E în mod evident un meci pe care nimeni nu ar trebui să-l rateze. Vă invit să priviţi spre gazon, dar şi spre cele două bănci şi spre cele două grupuri de suporteri! Sînt atît de multe de învăţat.

Lacrimi de căpitan

L-am revăzut la “Replay” pe Hagi plîngînd. Apoi am citit mailul lui Chivu şi am plîns de mila fotbalului românesc

Luni seară, puţin înainte de miezul nopţii. Pe TVR 1 este “Replay”, o altfel de emisiune faţă de ce sîntem obişnuiţi, un excelent prilej de aduceri aminte, o fantastică oportunitate de a te întoarce în timp. Pentru suporteri, dar şi pentru noi, cei din presă, care revedem perioadele tinereţii, începuturile meseriei, cînd n-aveam atîtea canale de sport, dar aveam pasiune, cînd nu se cereau zeci de milioane pentru un campionat bălmăjit şi corupt, dar mergeam la Mondiale, cînd n-aveam finanţatori galăgioşi şi nesimţiţi, dar îl aveam pe Hagi.

Luni seară, aşadar, la “Replay” a fost un moment special. L-am revăzut pe Hagi, plîngînd, pe “23 August”, în momentul în care spunea că se retrage şi lumea striga “Nu pleca / nu pleca!”. Era căpitanul “tricolorilor”, era şeful generaţiei care scosese mai multă lume în stradă decît aşa-zisa Revoluţie, era simbolul nostru, din punct de vedere fotbalistic, şi nu numai.

Întîmplarea face ca tot în aceste zile, un alt căpitan al “tricolorilor” să-şi anunţe retragerea. Cristi Chivu. Singurul român care a cîştigat Liga Campionilor, singurul român campion mondial al cluburilor, românul cu cele mai multe trofee la echipele de club a anunţat şi el că nu mai doreşte să îmbrace tricoul primei reprezentative, cu banderolă cu tot. A făcut-o pe mail, adaptat parcă la timpurile moderne, cînd, iată, Gazeta se poate citi şi pe iPad. Însă pe calculator, fie el şi iPad, nu se văd lacrimile. Dar oare ele or fi existat?
Fiecare are dreptul la decizii. Nimeni nu-l poate învinovăţi pe Chivu. Dominique Antognoni a scris luni, în ediţia tipărită a Gazetei Sporturilor, cum se vede, de la Milano, această retragere. Foarte multe lucruri corecte, foarte multe lucruri adevărate. S-au adunat în două pagini de ziar şi într-o singură semnătură, stilul de jurnalist italian, opinia de fan al Interului, dar şi multe din gîndurile lui Cristi, cu care Dominique se întîlneşte destul de des pe la Milano. Gînduri pe care Cristi nu le-a spus niciodată public, pentru că n-a vrut să agite apele, dar şi pentru că el nu prea vorbeşte cu presa română.

Poate dacă le-ar fi spus, l-am fi înţeles întru-totul, iar imaginea sa ar fi fost alta. Se prea poate ca pe el să nu-l intereseze imaginea. E un om împlinit, din toate punctele de vedere, ce mai contează ce spun unii şi alţii, nu? Nu contează nici măcar sentimentul de frustrare pe care o avem noi, cei care n-am avut valoarea şi şansa de a trăi la cîţiva paşi de un Dom, frustrarea aşadar că tocmai căpitanul “naţionalei” se retrage exact înaintea unui meci al ultimei şanse, cel cu Bosnia. De ce n-a mai vrut să joace acest ultim meci şi abia apoi să se retragă? Iată o întrebare de jurnalist român, nu italian, la care mai sper să pot primi un răspuns.

Luni seară, l-am revăzut pe Hagi plîngînd. Am plîns şi eu atunci, în acea noapte de vară a anului 1998, aşa cum am plîns după Suedia, în ‘94. Mulţi poate au plîns şi acum, cînd au revăzut ori au văzut în premieră episodul (au trecut totuşi 13 ani de atunci!).

Citind scrisoarea lui Cristi Chivu nu m-a încercat nici o reacţie. Hagi a fost căpitanul Generaţiei der Aur. Cristi este doar al generaţiei ratate. Poate pentru asta aş putea să plîng. Eu, care nu trăiesc la Milano, nu ţin cu Inter, dar aş da orice pentru încă o noapte, la Universitate, după o mare victorie a “tricolorilor”. Cu căpitan sau fără.

O finală şi trei întrebări

N-a fost această finală cel mai frumos spectacol posibil, fotbalistic vorbind, dar era de aşteptat. O finală e ceva distinct, totul se gîndeşte altfel, iar faptul că trofeul e la cîţiva paşi te face, jucător fiind, să te gîndeşti mai întîi la ce să nu faci şi abia apoi la ce să faci. Dincolo de victoria lui Porto şi de revenirea acestui club în prim-planul fotbalistic, după penumbra din era post-Mourinho, şi de explozia acestui fenomen numit Villas Boas (incredibil, şi el e legat tot de Mourinho!), există cîteva întrebări pe care noi, în particular, ni le putem pune.

Prima, ştiind că anul viitor, probabil pe 9 mai, vom găzdui la Bucureşti următoarea finală, e clară: vom fi noi în stare să ne ridicăm la înălţimea unui asemenea eveniment? Şi nu doar la nivel de stadion, ci mai extins, la nivel de oraş, de infrastructura sa, de capacitatea hotelieră, de puterea bucureştenilor de a atinge gradul de educaţie, de ospitalitate, de bun-simţ al gazdelor de pînă acum. E o întrebare multiplă, la care sper să găsim răspunsuri. Mai e un an.

A doua vine de la finaliste, căci e o perioadă în care multe echipe de pe la noi se orientează spre Portugalia pentru cumpărarea de jucători. Cum se face că un campionat de unde noi ne permitem să luăm fotbalişti scoate două finaliste de cupă europeană? Asta în vreme ce liga noastră, plină de bazaconii şi de spectacole degradante, pentru care se cer zeci de milioane de euro, nu e în stare să ducă o reprezentantă măcar în primăvară.

Şi, în sfîrşit, a treia. Avem, prin Săpunaru, încă un cîştigător de trofeu continental. E al treilea an consecutiv cînd un român realizează această performanţă. Au fost 3 jucători de “naţională” plus un antrenor. Care fotbal european, scoateţi din calcul marile forţe, se poate lăuda cu aşa ceva?

Fotbalul nostru nu duce însă lipsă de întrebări. Din păcate, duce lipsă de răspunsuri şi, mai ales, de soluţii.

Fotbalul şi dramele sale

Nu, nu e nici o tragedie să pierzi un meci sau să nu atingi un anume obiectiv. Tragedie e doar atunci cînd nu-ţi mai poţi simţi viaţa cu propriile mîini

Am auzit de multe ori expresia: “ar fi o dramă să ratăm calificarea în cupele europene” sau “ar fi o tragedie dacă n-am cîştiga Cupa”. Cuvinte ca “dramă” şi “tragedie” au intrat în vocabularul nostru de zi cu zi, le rostim cu o uşurinţă de multe ori condamnabilă şi ne dăm seama de greutatea lor abia atunci cînd le trăim.

Iar în fotbal, cu atît mai mult. Nu e nici o dramă pierderea unui meci şi nici o tragedie neatingerea unui obiectiv. Sportul în esenţa sa presupune un învins şi un învingător, dar şi un concept, poate învechit, “ai învins continuă, ai pierdut continuă”, dar după care ar trebui totuşi să se guverneze.

Adevăratele drame sînt altele. Cum ar fi cea prin care trece Neşu. El, soţia sa, întreaga lui familie. Ai un nod în gît cînd auzi că aşa ceva i se poate întîmpla unui om încă foarte tînăr. La 28 de ani eşti încă foarte tînăr, ai toată viaţa înainte, mai ai multe de spus, de văzut, de trăit, de simţit. Mai ai multe planuri de făcut. Mai ai multe vise de îndeplinit.

Planuri. Obişnuim să ne facem planuri mereu. Să visăm. Să ne desenăm viaţa astfel încît să ne fie bine, astfel încît s-o trăim aşa cum vrem. În fiecare secundă facem un plan, uitînd că fiecare secundă este de fapt doar un dar divin, de care trebuie să profităm. Uităm de cele mai multe ori, adînciţi în planurile noastre, profesionale sau personale, că destinul nu face selecţie, că soarta e a fiecăruia, că nu depinde de cît de pregătit eşti, fizic sau psihic. Că nu ne putem împotrivi ei. Că, eventual, doar putem să-i venim în întîmpinare.

Uneori, nu ne rămîne altceva de făcut decît să privim în Sus şi să întrebăm: De ce? Nu vom primi nici un răspuns. Viaţa merge înainte, nu?

Cînd a făcut acea blestemată de alunecare, Mihai Neşu avea în minte tot un plan. Acela de a progresa, de a fi mai bun în ceea ce face, de a nu-şi trăda meseria. N-a gîndit nici o clipă că i se poate întîmpla ceva tocmai lui. Nimeni nu se gîndeşte.

Fotbaliştii fac parte dintr-o categorie privilegiată. Sînt invidiaţi de mulţi pentru banii lor, pentru maşinile lor, pentru alte lucruri suficient de mărunte din viaţa lor. Uităm însă, de cele mai multe ori, că viaţa lor nu-i atît de uşoară, că are sacrificiile şi riscurile ei, că, la o adică, poate depinde de o intrare prin alunecare, la un antrenament.

De cîte ori aţi auzit îndemnul: “Să-şi dea viaţa pe teren!”? Hai să fim mai atenţi cînd cerem aşa ceva!

De la Valencia la Braşov

Coincidenţa a făcut ca, fix după 21 de ani, în Spania şi România, finalele de Cupă să fie Clasicul fotbalului din fiecare ţară

Steaua - Dinamo a fost, este şi va fi “Derbyul României”, le place sau nu unora, care nu se văd, sau nu se vor, au dreptul ăsta, reprezentaţi de nici una dintre tabere. E duelul celor mai cunoscute branduri ale fotbalului românesc, e meciul care atrage cele mai multe pasiuni, e confruntarea care adună laolaltă cea mai mare masă de oameni, cu sentimentele împărţite către o grupare sau către alta. Chiar dacă asaltul provinciei a fost considerabil în ultima vreme, chiar dacă şi Steaua, şi Dinamo s-au întrecut în prestaţii jenante de-a lungul acestui sezon, tot “Clasicul României ” rămîne, aşa cum Liverpool-Manchester este al englezilor, Inter-Juve e al italienilor, OM-PSG este al francezilor ori Bayern-Werder al nemţilor.

Anul acesta va fi şi finala Cupei României. După 21 ani. Nu-s convins că e meciul pe care l-au visat toţi românii, căci nu ştiu dacă dinamoviştii nu cumva preferau Braşovul în finală sau dacă steliştii n-ar fi vrut Bistriţa. E însă un promo bun, o variantă totuşi excelentă de a înlocui o cafteală între un fachir şi un pervers, adunaţi din  periferii şi prezentaţi drept gladiatori.

Coincidenţa face ca în acest an 2011 să se fi jucat o altă finală specială, tot după 21 de ani de aşteptare. Real Madrid - FC Barcelona. Am fost la Valencia, în aprilie, şi am văzut o sărbătoare. O sărbătoare a fotbalului, o fiesta la care s-au aliniat cîte 20.000 de fani din fiecare oraş, un prilej excelent pentru Valencia de a-şi promova turismul, de a-şi ajuta barurile şi restaurantele să facă vînzare, de a face ca hotelurile să fie arhipline. Iar Valencia ca oraş gazdă s-a comportat exemplar. Totul a fost organizat impecabil, s-a luat în calcul inclusiv despărţirea celor două grupuri în aşa-numitele “Fan Zone” unde, cu colaborarea ambelor cluburi, s-a creat microclimatul care să-i facă pe oameni să se simtă ca acasă. Au contribuit la asta şi suporterii în sine, fiecare cu ideile sale, cea a madrilenilor, de exemplu, genială cu acea miniatură a fîntînii Cibeles, locul unde ei sărbătoresc, la Madrid, succesele. N-a existat nici măcar un singur incident, cele două grupuri de suporteri au coabitat în mod paşnic, tachinările au fost cel mult verbale, iar disputele apăreau doar cînd venea nota pentru berile consumate.

Ce sărbătoare va fi la Braşov? Cum se va ocupa municipalitatea de organizarea acestui eveniment pentru oraş? Ce soluţii va găsi Federaţia pentru a garanta siguranţa acestui joc? Sînt întrebări pe care şi le pun mulţi, probabil. Mulţi care ar vrea să meargă la finală. Simt însă că destui vor renunţa, de teama celei mai chinuitoare dintre întrebări: Cum se vor comporta suporterii? De teama că Braşovul ar putea deveni teatrul confruntărilor unor frustraţi cu pretenţii de oameni, că trenurile spre Braşov vor deveni ale groazei, că autostrada (am fost generos numind-o aşa) spre Braşov va stîrni imaginaţia unora în amplasarea de capcane, că la Posada va fi mai rău că pe vremea lui Matei Basarab.

A face o paralelă cele două finale e un demers inutil. La ei a fost Regele, la noi probabil că nu va veni preşedintele. Fotbalistic vorbind, nu putem compara Steaua-Dinamo cu Real-Barcelona. La nivel de stadioane, de asemenea, căci “Mestalla”, aşa învechit cum e, nu e “Tineretului”. Aşa cum nici Braşovul n-are infrastructura Valenciei. Ne-am asuma toate astea.

Nimic nu e mai trist însă decît să aflăm că ne despart mai mult de 21 de ani de educaţie.

Ziua cînd am condus lumea

Pe 7 mai 1986, Bucureştiul era capitala fotbalului. După 25 de ani, la Steaua nu mai sînt permise nici măcar amintirile

Se fac 25 de ani de cînd, vorba unui promo, am fost şi noi stăpînii lumii. 7 mai rămîne o bornă importantă în fotbalul românesc, poate cea mai importantă. Pe 7 mai 1986 o echipă din România aducea Cupa Campionilor Europeni la Bucureşti.

Steaua, clubul în sine, nu face nimic pentru a marca această dată. Măcar un şpriţ, ceva, putea şi finanţatorul să dea, eventual sacrifica o oaie-două şi punea şi de un grătar. Sau putea să-i dea prin cap să se asocieze cumva cu concertul Shakirei. Care Shakira e combinată cu Gerard Pique, care Gerard Pique joacă la FC Barcelona, care FC Barcelona era bătută de Steaua în 1986. Ca să nu mai spun că bunicul lui Pique, pe numele său Amador Bernabeu, era vicepreşedintele Barcelonei în 1986. Poftim cîte legături!

Pe de altă parte, nu e nici o mirare că finanţatorul nu e parcurs de nici o emoţie cînd se vorbeşte despre 7 mai 1986. Pe vremea aia era un demn habarnist în ale fotbalului, nu că acum ar fi o enciclopedie, şi un destoinic crescător de animale. Pesemne că-şi aduce mai repede aminte cum mergea iaurtul pe 7 mai 1986 decît că Lăcătuş şi Balint au transformat penaltyurile decisive. Cine au fost cei care au ratat deja e prea mult.

Să revenim la oile noastre! Merge în context. Şi să vorbim despre un lucru important. La care astăzi nici măcar n-am avea curaj să visăm. În 1986 am avut o echipă care a bătut Barcelona. Sînt destui care spun acum că meciul a fost prost, că Steaua doar s-a apărat şi a avut noroc. OK, şi ce dacă? Ideea rămîne. Aşa prost cum a jucat, Steaua a fost egala Barcelonei timp de 120 de minute şi a bătut-o la penaltyuri. Iar acel meci nu reprezintă sub nici o formă caracteristica fotbalului Stelei din acea perioadă, absolut strălucitor pe alocuri. “Tiki-taka Barcelona” nu era o caterincă ieftină, zău că era chiar o realitate! Steaua din 1986 pasa mult mai repede decît Steaua de azi, viteza de joc de atunci era peste cea de azi. Luaţi de curiozitate orice meci de atunci, returul cu Anderlecht spre exemplu, şi o să vă convingeţi.

Ce s-ar întîmpla azi la un meci cu Barcelona nu-i greu de imaginat. Au trecut 25 de ani de cînd jucam de la egal la egal cu ei. Între timp, noi am scăzut încontinuu, iar ei au crescut constant. Ei au investit sute de milioane de euro într-o academie de fotbal devenită astăzi un model pentru toţi, noi n-am investit în nimic, dimpotrivă, am distrus şi ce aveam. În timp ce ei finanţează calitatea, la Steaua se finanţează doar mediocritatea.

Sînt lucruri pe care banii nu le pot cumpăra. Aşa cel puţin se spune într-o reclamă tv. Se mai spune ceva acolo: “Fericirea copilului meu e nepreţuită”. Pe 7 mai 1986, milioane de oameni au fost fericiţi. Copiii de atunci au devenit oameni mari, oamenii mari de atunci au mai îmbătrînit. Amintirile lor sînt nepreţuite. Amintirea fericirii de atunci. Şi nici un finanţator din lume nu va putea cumpăra acest sentiment!

Sir Fotbal

Era o necunoscută ştiută de toţi. Manchester United va fi adversara Barcelonei în finala de pe “Wembley”. Sir Alex Ferguson îşi continuă, parcă fără să ţină cont de trecerea anilor, impresionanta carieră în fotbalul mare. Tare dor ne va fi de el atunci cînd se va hotărî să iasă din fenomen, să plece din fotbal şi să se dedice cailor şi curselor de cai, celelalte două mari pasiuni ale sale, asta dacă excludem guma de mestecat din această categorie. Gloria sa va fi infinită, mult timp va trece pînă se va găsi cineva care să-l egaleze.

Da, Sir Alex Ferguson este Sir Fotbal. A treia finală în 4 ani. Cu Schalke era a patra semifinală în 5 ani. Asta ca să ne limităm la ultimul cincinal din viaţa acestui scoţian a cărui carieră este cu adevărat impresionantă. Aruncaţi o privire pe Wikipedia şi vă veţi convinge, ar fi necesare prea multe rînduri aici pentru a-i contabiliza toate trofeele.

Mulţi se întreabă care e secretul reuşitei sale. Vă veţi gîndi poate la pasiunea pentru fotbal. Posibil, dar sînt mulţi care o au şi totuşi nu descoperă calea spre succes. Sir Alex a avut şi are o incredibilă capacitate de a se reinventa ca antrenor. De a se alinia la noile tendinţe, de a şti să schimbe un stil chiar în timpul unui meci. De a izbuti să aşeze la aceeaşi masă garda sa pretoriană, Scholes şi Giggs, cu noul gladiator, Rooney, ori cu proaspătul recrut, Chicharito. De a-i face pe toţi să vorbească aceeaşi limbă, limba succesului. De a-i injecta pe toţi cu mentalitatea de învingător, mentalitatea celui care nu se plictiseşte niciodată să cîştige. Dar şi aceea de a se dezbăra de vedetele pe care nu le consideră potrivite cu filozofia de grup, vezi cazurile Beckham ori Cristiano.

Adversar îi va fi Guardiola. Iar. La fel ca la Roma. Pentru Pep e a doua finală în trei ani. Guardiola reprezintă poate cel mai îndreptăţit urmaş al lui Sir Alex în grupul select al antrenorilor mari. Nu ştiu dacă vom avea o finală frumoasă. E posibil, deşi meciurile jucate cu trofeul pe masă impun o altă abordare. Ştiu sigur însă că nu vor exista ciocnirile verbale din semifinale. “E cel mai bun antrenor din lume” a spus Guardiola, chiar la TVR, imediat după ce eliminase pe Real Madrid. Dincolo de toate, e un Sir.

P.S. Mai sînt 100 de zile pînă la următorul Clasico. Va fi pe 14 august, pe “Bernabeu”, prima manşă a Supercupei Spaniei. Asta dacă nu v-aţi plictisit de duelurile Real-Barcelona.

Ziua care a salvat două destine

În primăvara lui 2008, Jose Mourinho era înţeles cu Barcelona. Ce s-ar fi întîmplat cu Guardiola şi cu Villas Boas dacă Jose ar fi semnat cu catalanii?

În loc de introducere
Despre Pep Guardiola s-au scris mii de rînduri în cele trei sezoane de cînd e antrenor la FC Barcelona. Performanţele sale sînt arhicunoscute, uluitoare de-a dreptul pentru un om care abia s-a apucat de meserie şi care n-a apucat încă să aibă şi alte experienţe.

Despre Andre Villas Boas s-au scris rînduri, dar mult mai puţine. Explicabil, căci el este şi mai proaspăt în meserie, încă n-a apucat să termine primul sezon la FC Porto, iar precedentul, la Academica din Coimbra, n-a fost decît un soi de încălzire. Campion deja al Portugaliei, aproape finalist al Europa League, Villas Boas are un procent năucitor de victorii, 86,7% din partidele jucate de FC Porto.
Guardiola are 40 de ani, Villas Boas are, nu-i nici o greşeală, 33 de ani. Doi antrenori cu un viitor magic în faţă, două destine care au stat într-o decizie.

Episodul 1: Soluţia Mourinho
Să ne întoarcem puţin în timp. Sîntem în ultimele zile ale lui 2007. Barcelona lui Rijkaard şi Ronaldinho naviga în ape tulburi, iar Real Madrid tocmai zguduise Camp Nou, învingînd cu 1-0, gol al “Bestiei” Baptista. Era nevoie de  o schimbare, era nevoie de un nume, de un antrenor care să poată să-i spună lui Ronaldinho, de exemplu, că nu poate veni la antrenament direct de la discotecă.

Undeva la cîteva sute de kilometri de Barcelona, un tip, charismatic, arogant, dar profesionist, era liber. Se odihnea, îşi lingea rănile provocate de o demitere dureroasă. Numele său: Jose Mourinho, al doilea divorţ al lui Roman Abramovici în interval de cîteva săptămîni. Prin felul său de a fi, prin palmares, dar şi prin faptul că fusese la Barcelona ca secund, Mourinho era omul potrivit. Mai ales că agentul său, Jorge Mendes, era bun prieten cu Txiki Beguiristain, directorul sportiv de atunci al Barcelonei.

Episodul 2: Precontract cu Barcelona
Marile cluburi îşi fac temele devreme. Discuţiile dintre Beguiristain şi Mendes erau regulate, iar Villas Boas, asistentul şi omul de încredere al lui Jose, mergea la toate meciurile Barcelonei şi nota. Sîntem deja în ianuarie 2008. O delegaţie a Barcelonei, cu doi vicepreşedinţi, Ingla şi Soriano, plus Beguiristain, merg la Porto. Sînt interceptaţi de presă, dar spun că au venit pentru portarul Nuno şi pentru Bruno Alves, fratele stelistului de azi. Greu de crezut că doi vicepreşedinţi ai Barcelonei se duc ei să cumpere doi fotbalişti oarecum necunoscuţi. De fapt, ţinta era Mourinho. În acele zile se semnează un precontract. Şi tot în acele zile, Bayern Munchen, care-şi exprimase intenţia de a-l aduce pe Mourinho, anunţă presa germană că noul antrenor va fi Klinsmann, pe motiv că Jose e deja făcut cu Barcelona. Acelaşi gen de declaraţie face şi Bernard Lacombe, pe atunci director la Lyon, care-l voia de asemenea pe portughez.

Episodul 3: Mourinho şochează
Cu precontractul deja semnat şi cu condiţiile financiare acceptate, se trece la următoarea etapă. Consumată şi ea departe de Barcelona. Şi anume la Cupa Africii, în Ghana. Mourinho se duce acolo să comenteze pentru Eurosport. Beguiristain merge şi el. Acolo se schiţează planurile pentru noul sezon. Mourinho şocheză prin pretenţiile sale, nu financiare, ci la nivel de jucători. Lampard, Carvalho şi Drogba, la o primă strigare. Pepe de la Porto. Eventual Cristiano Ronaldo. Barcelona nu-i Real Madrid la nivel financiar, iar Beguiristain se întoarce cam îngheţat la Barcelona.

Episodul 4: Ideile lui Laporta
Aici intră în scenă Joan Laporta, pe atunci preşedintele clubului. Idealul său era ca în 2010, cînd urma să i se  termine şi al doilea mandat, ultimul, să-l aibă tot pe Frank Rijkaard antrenor. Coincidenţa face ca Barcelona să înceapă să joace bine, o dată cu revenirea în Champions League şi “dublele” cu Celtic şi Schalke. Se scurtase şi distanţa faţă de Real în Primera. Laporta nu era foarte convins, el ca persoană, de varianta Mourinho. Mai ales că Johan Cruyff, consilierul său, nu-l agrea şi nu-l agreează nici acum pe portughez. Şi a decis să aştepte.

Episodul 5: Asul lui Jose
Şi a aşteptat săptămîni bune. În tot acest timp, Mourinho şi Jorge Mendes presau, forţînd semnarea contractului. Aveau un as în mînecă, şi încă unul de treflă: Inter Milano. Cu Roberto Mancini anunţîndu-şi plecarea. Moratti era insistent, dar pe Mourinho îl seducea ideea de a se aşeza pe banca Barcelonei. Pentru ego-ul lui era ceva fantastic, se ştiu reacţiile fanilor catalani la adresa lui în confruntările Barcelona-Chelsea. Dar aşteptarea avea şi ea o limită.
La rîndul său, Joan Laporta era presat. Din două părţi. Nucleul dur al echipei sale de conducere îl voia pe Mourinho. Johan Cruyff insista şi garanta pentru Guardiola, apărut ca soluţie de avarie, căci Barca lui Rijkaard începuse iar să ia apă. Iar Beguiristain, coleg în “Dream Team-ul” lui Cruyff cu Pep, părea şi el încîntat de idee, mai ales după alte cîteva discuţii în doi.

Episodul 6: Ziua decisivă
Şi a venit “Ziua Z”. Contează prea puţin data exactă. Era într-o joi. Barcelona lui Rijkaard juca un obişnuit meci-şcoală, pe “Mini Estadi”, cu Barcelona B a lui Guardiola. Laporta s-a dus la meci. Neobişnuit pentru el totuşi. Cu Cruyff. S-au aşezat, neobservaţi, într-un colţ. Pe marginea terenului, Rijkaard, îmbrăcat în haine de stradă, citea ziarul, iar asistenţii săi, Neeskens şi Eusebio, discutau între ei, neatenţi la ce se întîmplă. În partea cealaltă, Pep. În trening. Agitat, vorbea încontinuu cu ai săi, desena, corija. La un moment dat, i-a strigat ceva şi lui Xavi. Nu era în echipa lui, dar era totuşi un meci în familie. I-a sugerat să se deplaseze 10 metri mai în faţă, pentru a primi între linii. Poziţia lui Xavi de azi. Întîmplător.
În acel moment, Laporta s-a întors spre Cruyff: “Johan, ai dreptate. Pep e omul nostru”.

În loc de epilog
Şi aşa a fost. Mourinho a plecat la Inter, cu Villas Boas asistent. Care l-a părăsit un an mai tîrziu, spre a-şi forţa destinul ca “principal”. Iar Pep a fost instalat la Barcelona.
Ce s-ar fi întîmplat dacă Laporta n-ar fi mers la acel antrenament şi s-ar fi lăsat convins să-l pună pe Mourinho? Iată o întrebare la care nu va putea nimeni să răspundă.

S-a temut. L-au bătut. Ce-i rămîne de făcut?

Jose Mourinho n-are altă variantă decît să atace Barcelona cu tot ce are mai ofensiv. Dar ultima dată cînd şi-a riscat modulul defensiv a pierdut cu 5-0

Cu cîteva zile înainte de seria celor 4 întîlniri directe, Johan Cruyff scria, în editorialul său din “La Vanguardia”, că Barcelona trebuie să cîştige un singur meci dintre cele 4. N-a fost foarte clar la care dintre partide se referea, iar lumea s-a gîndit fie la finala Cupei, unde nu era loc de egal, fie la returul de pe “Camp Nou” al semifinalei de Ligă.
Barcelona a cîştigat un meci. Dacă va fi şi cel mai important, vom afla după ce se vor fi disputat şi ultimele minute ale partidei de azi.

Jose Mourinho a cîştigat şi el un meci. A luat Cupa, iar lucrul ăsta îi oferă o marjă de linişte. E totuşi un trofeu, un mod de a salva ce poate fi salvat dintr-un sezon complicat. Mourinho ştia şi ştie că Barcelona e, la această oră, peste Real. Nici nu poate fi altfel, e diferenţa dintre o echipă ce joacă din memorie şi o alta care abia se face, care încă se caută. Poate de aceea Mourinho şi-a focusat pregătirile pe Cupă, să ne gîndim doar care ar fi fost perspectivele sale astăzi dacă n-ar fi luat nici Cupa! Poate de aceea la Valencia, timp de o repriză, Real Madrid a arătat într-adevăr ca o mare echipă, ce-şi respectă tradiţia şi istoria.

Cu spirit, dar fără Jose

Pe de altă parte, stă în tradiţia Realului ideea de a nu renunţa nici o clipă, de a lupta pînă la capăt. Madrilenii numesc asta, cu mîndrie, “Espiritu Juanito”, după numele primului mare “şeptar” din istoria Madridului, considerat protagonistul unor serii de reveniri miraculoase. Nu se ştie exact dacă Mourinho a auzit de Juanito (mort în aprilie 1992, la doar 37 de ani într-un accident auto), nici dacă îi este familiar refrenul “Illa, illa, illa / Juanito maravilla”. Ar trebui, căci la victorii, suporterii obişnuiesc să înlocuiască numele lui Juanito cu numele echipei.

Pentru azi, fanii Realului cam la asta visează: “Illa, illa, illa / Madrid maravilla”. Grea temă pentru Jose. S-a temut de Barcelona, a fost învins, ce-i rămîne azi de făcut? În condiţiile în care nu-i are la dispoziţie pe Ramos şi Pepe, suspendaţi, şi pe Khedira, accidentat. Şi în condiţiile în care echipa nu-l are la dispoziţie pe el, căci, suspendat fiind, n-are voie să intre în vestiar şi nici să comunice în vreun fel cu asistenţii săi.

“A por todos”
Presa din Madrid anunţă cu surle şi trîmbiţe că Real merge “a por todos!” la Barcelona. Cu alte cuvinte, “la atac”. Cu Di Maria, Ozil, Cristiano şi Benzema. Doar cu Xabi Alonso şi Lass închizători, cu Albiol şi Carvalho în centrul apărării, cu Arbeloa şi Marcelo în laterale. O echipă foarte frumoasă, să recunoaştem, însă oarecum aceeaşi cu cea care a luat 5 goluri în noiembrie. Atunci au jucat Pepe în locul lui Albiol şi Ramos în locul lui Arbeloa, detalii care nu schimbă prea tare datele problemei.

Barcelona e o echipă care te poate ucide atunci cînd încerci să joci fotbal, te descoperi şi laşi spaţii, care devin şi mai mari în condiţiile dimensiunilor terenului de pe “Camp Nou”. Însă Mourinho a văzut cu siguranţă cum a jucat Şahtior la Barcelona. Acel 5-1 din tur e mincinos, căci Şahtior i-a surprins de multe ori pe catalani cu evoluţia sa curajoasă. Iar Benzema şi Ronaldo nu sînt Luiz Adriano şi Willian.

Probabil că Guardiola nu va risca. Revine Iniesta, Puyol stă în continuare pe stînga, deşi prezenţa lui Benzema îl va obliga pe Mascherano la mai multă atenţie. E posibil să joace Keita şi nu Pedro, tocmai pentru mai multă grijă pe faza defensivă.

Şansa lui Mourinho
Mourinho va trebui să atace. Pe teren, nu doar în conferinţa de presă, la care oricum nu va participa, suspendat fiind. E şansa lui, nu are altă variantă. Şi mai are o şansă portughezul. A şi marşat pe această idee, declarînd că lupta e terminată. De cîte ori Barcelona s-a crezut superioară, a avut probleme. “Pe Bernabeu”, pe 16 aprilie, cînd a avut 1-0 şi om în plus. Apoi în prima repriză din finala Cupei, cînd impresiile superiorităţii de pe “Bernabeu” nu se schimbaseră. Şi, ultimul exemplu, la San Sebastian, sîmbătă. Cînd, dimpotrivă, Barcelona s-a simţit încolţită, reacţia a fost exemplară, vezi a doua repriză din finala Cupei, cu o dominare absolut sufocantă.

De regulă, la Hollywood, o serie precum acest “El Clasico” îşi derulează deznodămîntul în ultimul episod. Va fi marţi seară altfel?