April 2011 ↓

De la “Raul” Madrid, la Real “MOUdrid”

De la stilul avîntat al epocii lui Raul s-a trecut la fotbalul scrîşnit şi închis marca Jose

Tensiune şi teamă. Pase laterale, multe greşeli neprovocate venite din stresul de a nu comite o eroare fatală. 0-0, scorul perfect. N-ai luat gol acasă, n-ai luat gol afară. Cel mai bun rezultat dintre cele proaste. Verdictul va fi dat de partida retur.
Cam aşa ar fi arătat, pe scurt, o cronică a celui de-al treilea “Clasico” din seria de 4. În condiţii normale, în condiţii de egalitate numerică toate cele 90 de minute. E greu de crezut că s-ar fi putut întîmpla altceva în jumătatea de ceas rămasă de la minutul 61, atunci cînd  Wolfgang Stark a judecat că Pepe merita cartonaş roşu pentru atacul său la Dani Alves. Altceva decît cele întîmplate în ora scursă pînă atunci.

Dacă Iniesta nu e…
Şi anume. Posesie a Barcelonei. Nu putea fi altfel. Şi un Madrid apărînd în propria jumătate o remiză albă. Cu acelaşi turn de control Pepe. Întrebarea tuturor: ce s-a întîmplat cu acel extraordinar Real Madrid din prima repriză a finalei de pe “Mestalla”? Răspunsul vine din zona psihică. O echipă se recuperează uşor fizic, dar consumul emoţional nu poate fi aşa de lesne compensat. Nici măcar un maestru ca Mourinho nu poate, chiar şi apelînd la învăţăturile lui Einstein. Singura grijă a jucătorilor săi era să nu-şi piardă poziţionarea în teren.
La Barcelona s-a văzut de pe Lună absenţa lui Iniesta. Xavi şi Busquets formează prima linie de pase la catalani. Apoi vine Iniesta, în aşa-numita zonă de “descărcare”, între cele două spaţii de presiune ale Madridului. Urmăriţi-l cu atenţie pe Iniesta cu prima ocazie! Şi vedeţi cît timp reuşeşte el să ţină de minge, cu capul sus, dînd astfel opţiuni de demarcare colegilor. Fără Andres miercuri, a doua linie de pasă mergea către Keita sau Pedro. Care întorceau imediat spre Xavi. Iar Messi era astfel obligat să coboare ca să-şi ia mingi, bucuria lui Mourinho, căci nici măcar Messi nu poate face mare lucru cu 8 jucători în faţă.

Un singur lucru ar fi de semnalat. Jose Mourinho ar trebui să ştie că Real Madrid nu poate juca aşa. Pe teren propriu, într-o semifinală de Ligă, cu Barcelona adversar, nu se poate să forţezi un 0-0 la infinit şi să accepţi o posesie de 76 la sută a adversarului. Vorbim totuşi de Real Madrid, nu de Inter, unde cuvîntul “catenaccio” e încă bine implementat.

Detaliul care decide
Eliminarea lui Pepe a fost borna acestei semifinale. Se va vorbi de “înainte şi după Pepe”. Au apărut spaţiile în modulul Realului şi, logic, a apărut Barcelona. Catalanii au învăţat din relaxarea din meciul de campionat de pe “Bernabeu”, în situaţie similară. Acum n-a mai iertat. Fără Pepe lîngă el, Lass Diarra a fost lesne depăşit de Messi.
În avancronica partidei, scriam că detaliile pot face diferenţa. Şi aminteam arbitrul ca un posibil detaliu. Rigurozitatea lui Stark s-a văzut. Despre culoarea cartonaşului ce trebuia arătat lui Pepe se poate vorbi mult şi bine, cu argumente de-o parte şi de alta. Marea greşeală e a lui Pepe însă. Minge pierdută în terenul advers, nimic periculos, adversar cu spatele, absolut anormale excesul de forţă în tackling şi talpa ridicată către genunchi.
“Niciodată nu trebuie să-i oferi arbitrului motive”. Ştiţi cine a zis asta? Jose Mourinho. Imediat după prima manşă a semifinalei Porto-La Coruna, din 2004, cînd Markus Merk îl dă afară pe Jorge Andrade, de la Depor, pentru un şut amical în fund dat celui mai bun prieten al său de atunci, Deco.
Mourinho trebuia să-i spună asta şi lui Pepe. Poate aveam şansa, ca-n orice producţie de Hollywood, a unui ultim episod al serialului, care să ne dea verdictul. Sau mai ştii!?! Poate Mourinho se hotăreşte să atace şi surprinde pe toată lumea.

Hasta siempre, comandante!

Ce imagine frumoasă marţi seară, la finalul meciului fără istoric dintre Schalke şi Manchester United. Giggs şi Raul, zîmbitori în ciuda efortului uriaş depus, făceau schimb de tricouri. Secunde mai tîrziu, Raul îi strîngea mîna lui Sir Alex Ferguson. Sau poate invers. Trei legende ale acestui sport adunate în cîteva cadre pentru istorie.

Rîndurile ce urmează se vor un omagiu pentru una dintre cele mai frumoase figuri ce au populat fotbalul în ultimii 20 de ani. E vorba de Raul. Mereu luptător împotriva destinului, mereu în căutarea autodepăşirii, Raul a încercat marţi imposibilul. Cîteodată imposibilul devine posibil, dar azi nu te poţi pune în faţa realităţii care spune că United e mult peste Schalke.

Priviţi şi imaginea din stînga! E de acum 15 ani. 6 martie 1996, data la care, în “sferturi”, pe “Bernabeu”, Real Madrid întîlnea pe Juventus. Era marele Juve, era, să zicem, United de azi, cu Vialli, Ravanelli, Del Piero, Ferrara, Deschamps, Peruzzi. Şi Vierchowood. Omul cu care tînărul Raul s-a ciondănit tot meciul. Erau 18 ani diferenţă între cei doi. Raul a fost magnific, a dat golul victoriei de pe “Bernabeu”, iar presa spaniolă a vorbit, pentru prima dată, despre “Raul Madrid”.

Raul nu marcase niciodată împotriva lui Bayern. A făcut-o la Schalke. Nu marcase niciodată împotriva lui Inter. A făcut-o la Schalke. Nu cîştigase niciodată pe “San Siro”. A făcut-o cu Schalke. A mai rămas oare ceva nefăcut? Ei bine, da. N-a jucat niciodată pe “Wembley”.

Probabil că va rămîne cu acest regret. Plus acela că nu va putea juca o finală de vis, contra lui Real, insigna sufletului său, ori contra Barcelonei, rivalul etern. Săptămîna viitoare s-ar putea să-l vedem pentru ultima dată pe Raul în Champions League. “Old Trafford”, ce decor frumos pentru o despărţire frumoasă! “Teatrul viselor” îi va acorda sigur acestui gentleman al fotbalului un “standing ovation” aşa cum merită pentru tot ceea ce a făcut în carieră.

Hasta siempre, comandante!

Al treilea asalt în “Războiul lumilor” » Real - Barca!

Maratonul “El Clasico 2011″ propune o nouă bătălie. Ar putea fi cea decisivă în desemnarea celui care este “Stăpînul inelelor”

Al treilea asalt. Deja acest “El Clasico”, multiplicat la puterea a patra, seamănă cumva cu “Războiul lumilor”. Astăzi nu va fi ultimul episod al seriei, dar ar putea fi cel mai important. S-a schimbat scenariul, competiţia cu alte cuvinte. E Champions League, partidă dublă, iar prima manşă e cîteodată cheia. E posibil totuşi să nu fie aşa şi Barcelona să transforme în noroc ghinionul calendarului, căci din 4 partide cu 3 competiţii in joc, doar una, ultima, e pe terenul său.

real.jpg

Prima grijă, pentru antrenori, este încercarea de a pătrunde în mintea fotbaliştilor pentru o schimbare de cip. La Real ar fi frînarea euforiei. La Barcelona depăşirea şocului. Ambele variante sînt o consecinţă logică a celor întîmplate în finala Cupei.
Evitarea primirii golului ar urma să fie maxima preocupare a ambelor echipe. Vorbim totuşi de o dublă manşă, iar un 0-0 e cel mai bun rezultat dintre cele proaste, urmînd ca returul să fie de “totul sau nimic”. A alerga nebuneşte după gol, a-ţi pierde poziţionarea în teren, iată ceva ce poate transforma un simplu meci într-un dezastru. Continue reading →

Wenger o ia de la capăt

Iar Arsenal a pierdut încă o ocazie de a arăta că este o echipă mare

Cînd Arsenal a ieşit din Liga Campionilor, eliminată fiind de Barcelona, multă lume a considerat că aceasta este marea şansă a “tunarilor” de a da lovitura în Premier League. Se lua ca punct de plecare în special victoria de pe “Emirates” împotriva catalanilor, o victorie întoarsă de la 0-1, o performanţă în sine totuşi, prestaţia din returul de pe “Camp Nou” fiind considerată o greşeală de strategie din partea maestrului Arsene Wenger. Continue reading →

Dreptul de a nu avea obligaţii

Două posturi de televiziune au fost nevoite să-şi regîndească grilele pentru că Steaua şi Dinamo n-au vrut să joace în ziua de Paşte

Fotbalul românesc e plin de drepturi. De obligaţii, ioc. Protagoniştii unui campionat trist, supraevaluat şi superfinanţat, nu ştiu decît să ceară. Să ofere, mai puţin. Ultimul prilej de dezbatere, programarea derbyului României în ziua de Paşte. Iniţial aşa era vorba, acum se va transmite în a doua zi de Paşte, luni. Dar pentru asta, două posturi de televiziune au fost nevoite să-şi regîndească grilele şi să aibă, la concurenţă ambele, două programe pentru care plătesc suficient de mulţi bani. Doar pentru că Steaua şi Dinamo, cele mai importante branduri fotbalistice ale României, au refuzat să joace de Paşte.

Finanţatorul din Ghencea s-a arătat revoltat. Bisericos cum îl ştim, n-a acceptat ca echipa pe care o împrumută să fie pe teren într-o asemenea zi de sarbătoare. Nu l-am simţit niciodată deranjat de prezenţa televiziunilor la biserică, în fiecare duminică, şi sigur nu va fi deranjat cînd aceleaşi televiziuni vor face de pază în faţa edificiului din Pipera, chiar în Duminica Paştelui, pentru a prinde momentele de înaltă smerenie în care personajul va mîngîia miei şi va împărţi cu dărnicie bancnote.

La Dinamo, şefii nu-s aşa bisericoşi. Asta ar fi şi culmea! Ei s-au gîndit la fotbalişti, la dreptul lor de a petrece Învierea cu familiile. Demers onorabil, dar ce bine ar fi dacă aceiaşi şefi s-ar orienta şi pe obligaţiile pe care ar trebui să le aibă respectivii.

Sigur, orice om de pe lumea asta îşi doreşte să petreacă Paştele alături de cei dragi. Învierea, masa de a doua zi, mielul, cozonacul şi ouăle vopsite, toate fac parte din tradiţia acestui popor. Numai că fotbaliştii nu intră în categoria oamenilor normali, şi asta pentru că sînt plătiţi extrem de bine, iar atunci cînd ai dreptul să primeşti mulţi bani, ai şi obligaţia să faci cîteva sacrificii. Cui nu-i convine, se poate lăsa de sportul ăsta, eventual să încerce o facultate. Era o glumă, să nu exagerăm.

Teoretic fotbalul e făcut pentru suporteri, iar din acest motiv fotbalul încasează zeci de milioane de euro pe sezon de la televiziunile care oferă meciuri acelor suporteri. Care suporteri, contribuie, la rîndul lor, prin abonamentele plătite. Aproape toate campionatele importante îşi derulează meciurile cu normalitate. Mai puţin Italia, care e prea aproape de Vatican şi e mereu excepţia de la regulă, dar chiar şi la ei se joacă sîmbătă seară, de la ora 9. Şi iată că în Ţara Bascilor nu mai e nimeni nervos că derbyul local, Bilbao-Sociedad, se va termina cu cîteva minute înainte de Înviere, ca să nu mai vorbim de cele 6 meciuri din Primera, de duminică, de cele două din Bundesliga, de cele 7 din Ligue 1, de Bolton-Arsenal din Premier League, de cele 4 din Olanda, chiar şi de cele 4 din Rusia.

Va fi fotbal şi la noi în ziua de Paşte, dar, ca de obicei, victime au căzut echipele mici, fără putere şi influenţă. Un Steaua-Dinamo, o sărbătoare a fotbalului românesc totuşi, s-ar fi constituit, pentru fanii fotbalului, într-o încheiere perfectă a unei zile de Sărbătoare. Fanii fotbalului am zis? Cer scuze. Cine se gîndeşte la ei? Important e ca finanţatorii să fie bine..