March 2011 ↓

Cum a înflorit Florescu?

Înjurat de toată lumea, George a ajuns să fie dorit de Steaua şi de Rapid

Fotbalul e plin de paradoxuri. Unul dintre ele e George Florescu. Asupra lui s-au revărsat toate sentimentele negative ale românilor faţă de imaginea lăsată în ultimul timp de naţională. Pe undeva nemeritat, în nici un caz nu este el vinovatul principal pentru prestaţiile României.

Dacă stăm să ne gîndim, George Florescu a apărut de nicăieri. Cînd a fost convocat de Răzvan juca pe undeva prin Danemarca, la FC Midtjylland (ai nevoie de copy/paste după Wikipedia ca să poţi scrie corect numele acestei echipe, de pronunţie corectă nu se mai pune problema). Cu fotbalul românesc s-a intersectat vag, pe la începutul anilor 2000, atunci cînd, împreună cu Cociş, a apărut la Cluj şi imediat a luat drumul Republicii Moldova, dus acolo de interese financiare obscure ale unor impresari, în ciuda unor oferte de la cluburi din Bucureşti. Ce s-ar fi ales de Cociş şi Florescu dacă în loc de Tiraspol ar fi ales Dinamo, Steaua sau Rapid (toate trei i-au vrut) e un posibil subiect de dezbatere, dar care nu ne preocupă.

Să revenim la Florescu. Marea lui problemă a fost că, selecţionat şi titularizat într-un “amical”, s-a trezit purtînd numărul 10. Cum acest număr 10 stîrneşte peste tot aşteptări, prestaţia lui a fost atent analizată. Deşi el nu este ceea ce înseamnă în fotbal un număr 10. De atunci, Florescu a devenit paratrăsnetul perfect, cel care acaparează criticile, înjurăturile, ironiile, bîrfele, mai ales că Răzvan a continuat să mizeze pe el. Chiar şi atunci cînd, cazul meciului cu Bosnia, nu juca nicăieri, prins în interminabile negocieri salariale cu Alania Vladikavkaz, proaspăt retrogradată în a doua divizie rusă, şi Karpati Lvov, din Ucraina, unde s-ar regăsi cu Cociş, dar care nu-i oferea aceiaşi bani ca Alania. În fine, chestiuni contractuale care, ocupînd în exces mintea jucătorului, nu ofereau garanţia unei exprimări coerente la un meci atît de important precum cel de la Zenica.
Spuneam ceva de paradoxuri. Paradoxul începe în momentul în care Steaua şi Rapid se declară interesate de Florescu. Tocmai acum, cînd toată lumea îl înjură! Care este totuşi valoarea sa ca jucător, rămîne încă o incertitudine, căci nu-ţi poţi forma o părere după cîteva meciuri în care toată echipa a jucat extrem de prost. Ori nu e bun de nimic, ori e bun pentru cele două şi numai pretenţiile sale salariale împiedică o eventuală achiziţie. Un lucru mi se pare limpede. George Florescu nu este cel mai slab din lista celor care au îmbrăcat, de-a lungul timpului, tricoul primei noastre reprezentative. Evident, nu este nici cel mai bun, poate nu se apropie nici de zona de mijloc a unei posibile ierarhii. Este un jucător, să-i spunem, rezonabil, despre care, dacă l-am putea vedea săptămînă de săptămînă, e posibil să ne schimbăm opinia. E posibil, nu şi obligatoriu.

Pentru Florescu, o întoarcere în fotbalul românesc ar putea fi profitabilă. E cert că el nu mai poate apărea în primul “11″ al României decît cu riscul izbucnirii unei noi revoluţii. Aşa că ar fi şansa de a şterge acea ştampilă ce s-a pus pe numele său. Dacă va şi dori să acceseze această posibilitate, asta deja e o altă problemă.

“Naţionala” indiferentă

Am început să ne dorim să retrăim chiar şi marile eşecuri ale României. Măcar atunci contam în altfel de lupte decît cele cu Luxemburg, pentru evitarea ultimului loc

E deja o teorie confirmată că ponderea echipelor naţionale în repartizarea sentimentelor iubitorilor de fotbal e în continuă scădere, raportat mai ales la cluburi. Către cluburi se îndreaptă interesul, pasiunea, şi e normal pe undeva să fie aşa. Sentimentul de mîndrie patriotică, pe care se aşezau bazele ataşamentului faţă de prima reprezentativă a unei ţări, s-a mai diminuat, mai ales de cînd lumea a început să circule de colo colo cu mai multă uşurinţă.

La noi a fost un pic altceva decît la alţii. Imediat după ‘89, cînd a început exodul fotbaliştilor către alte orizonturi, echipa naţională era singurul motiv de mîndrie al unui fotbal măcinat de corupţie, de incompetenţă, de lipsa crasă de valori. Generaţia de Aur, în schimb, avea rezultate, turneele finale erau ceva uzual, ba chiar ne supăram tare, cazul Euro ‘96, cînd nu reuşeam mare lucru pe acolo. Am urcat şi am tot urcat, am ajuns pe locul 3 în lume la un moment dat, ne obişnuiserăm să privim totul de la înălţime.

Apoi a urmat căderea. Cu atît mai dureroasă cu cît cădeam de sus. Pe undeva previzibilă, căci ceea ce se întîmplă acum e rodul evident al dezinteresului celor ce conduceau fotbalul nostru faţă de competiţia internă. În umbra “naţionalei” se făceau cele mai murdare jocuri posibile. Abia acum se achită nota de plată, se plăteşte factura.

În timpul turneului din Cipru scriam că “relaţia noastră cu naţionala a evoluat în cel mai prost sens posibil. Ne-am îndrăgostit în anii ‘90, am petrecut momente fericite împreună, am plîns cînd ne-am despărţit, după Slovenia sau Copenhaga. Acum ne e indiferentă. Dacă nu va reuşi să ne convingă, vom intra în ultima fază a relaţiei. Cea fatală. Atunci cînd nu vom mai dori să auzim de ea”.

Nu ne-a convins. Ceea ce am văzut în Bosnia ne îndrumă spre acea ultimă fază. Mulţi deja au atins-o. Destui însă trăim un paradox. Am vrea să retrăim măcar acele momente de colosală tristeţe, Suedia, Slovenia ori Copenhaga. Am vrea să plîngem, dar să avem după ce plînge. Am vrea să fim furioşi, dar nu pe neputinţa noastră, aşa cum e acum. Am vrea să putem să dăm vina pe ghinion, pe arbitru, pe teren, pe vreme, am vrea să credem că ele sînt responsabile de eşecul nostru. Am vrea să trimitem din nou zeci de mii de mailuri unui arbitru, aşa cum am făcut cu Urs Meier, am vrea să plîngem alături de Contra, ca după Slovenia, să ne rugăm alături de Iordănescu, ca la Copenhaga, să fim alături de Hagi la primul său eşec ca antrenor. Apropo, noi ziariştii am vrea să fim certaţi de Hagi, aşa cum s-a întîmplat în 1998 (mulţumim “Replay” pentru aducerile aminte), în loc să fim certaţi de Torje. Am vrea să ajungem măcar să ratăm calificările în ultima rundă, în ultimele secunde. Am vrea să contăm.

În concluzie, am vrea să suferim. Dar nu mai avem pentru cine. Echipa naţională ne-a ucis şi dreptul la suferinţă.

Seri de fotbalist

Cînd au voie fotbaliştii să iasă din casă? Iată o întrebare ce preocupă pe toată lumea

Ne-am obişnuit să-i privim pe fotbalişti cu alte unităţi de măsură faţă de felul în care o facem cu alţii. Fiind mereu în centrul atenţiei, pe undeva e normal. Fotbaliştii sînt însă şi ei oameni, probabil cu ceva mai mulţi bani, de unde invidia şi antipatiile care de multe ori îi înconjoară. Au totuşi şi ei dreptul la a duce o viaţă normală, cît poate fi ea de normală atunci cînd stai mult timp în cantonamente, cînd schimbi patul în care dormi de cîteva ori într-o săptămînă şi cînd trebuie să ai mai multă grijă de tine decît orice altă persoană obişnuită.

După meciul cu Vaslui, doi jucători de la Steaua, nici nu mai contează numele lor, au ieşit în oraş. Cu voie de la conducere, fără voie de la conducere, şi asta e o altă problemă, care ţine de un regulament de ordine interioară. Am aflat însă că la Steaua, posibil şi la alte echipe de la noi, fotbaliştii n-au voie să iasă în oraş după meciuri mai tîrziu de ora 22. Ba chiar este strict interzis, dacă e să ne luăm după ce declara Sorin Cîrţu.

Întrebarea care se pune, logic, e cînd au voie oamenii ăştia să iasă din casă? Cu o seară înainte de meci, e clar, nici nu se pune problema. Cu două seri înainte, iarăşi e exclus. Cu trei seri înainte de meci nu prea au cum, căci în dimineaţa de după e, de regulă, antrenament. Cu patru zile înainte de meci, iar e greu, căci ar fi înaintea celui mai tare antrenament din ciclul săptămînal. Iar numărătoarea inversă, ca la Cape Canaveral, ar putea continua pînă la a descoperi că singurul moment disponibil e după partide. Şi nu doar disponibil, ci şi recomandabil. Pentru că, în mod normal, a doua zi după meciuri e liberă, sigur, nu discutăm aici de varianta cu jocuri din 3 în 3 zile.

După 90 de minute de efort, fizic în special, dar şi psihic, puţini fotbalişti reuşesc să adoarmă imediat cum ajung acasă. Dacă au cîştigat, sînt dominaţi de entuziasm. Dacă dimpotrivă, rezultatul e prost, gîndurile li se învălmăşesc în minte, revăd faze în care au greşit, apar lamentările, regretele. Iar somnul vine şi mai greu.

Greşit se pune problema scorului. Dacă Steaua ar fi bătut pe Vaslui, probabil că ieşirea în oraş ar fi părut ceva normal. Pentru că n-a fost aşa, brusc devine anormal. Tocmai acest anormal e anormal. Mulţi antrenori îşi sfătuiesc jucătorii, după eşecuri, să iasă din casă, să se destindă, să uite ce-a fost. E cel mai nimerit mod de a merge mai departe, de a privi cu alt tonus ceea ce urmează. Fotbalul e totuşi o stare de spirit.

Evident, toată această discuţie se face plecînd de la ideea existenţei unor doze de inteligenţă, seriozitate, profesionism printre neuronii celor despre care vorbim. Una e să ieşi la un restaurant, chiar şi la un club, cu soţia / prietena / logodnica, şi să închei seara cu happy-end, alta e să te prindă dimineaţa urcat pe mese şi cucerit de băutură şi să ai apoi nevoie de trei zile pentru ca daunele să se şteargă. Pentru fotbaliştii care preferă acest ultim gen de distracţie, rîndurile de mai sus sînt inutile.

Lucescu, între Barcelona şi caviarul în exces

Mircea Lucescu n-a scăpat de Barcelona, dar el e singurul care poate face să nu avem “El Clasico” de 4 ori în 19 zile

Se spune că de ceea ce ţi-e frică nu scapi. Nu-i obligatoriu, dar se mai întîmplă. Mircea Lucescu nu voia Barcelona, nu contează cîte asemănări ar exista ori ar fi confecţionate între jocul celor două echipe. I-a venit exact Barcelona. N-a fost niciodată Lucescu un norocos al tragerilor la sorţi, regula s-a confirmat şi de data asta. E adevărat, în “sferturile” Ligii e cam greu de găsit un adversar facil, însă existau variante pentru Şahtior. Schalke, evident, căci pe nemţi i-a vrut toată lumea. Poate Tottenham. Lucescu însuşi ar fi vrut o echipă din Anglia, oricare. I se părea că fotbalul alor săi se pretează unui astfel de duel.

Acum, dacă Barcelona a fost să fie, cu Barcelona trebuie să joace. Un avantaj există, acela că returul se joacă la Doneţk. Dar cam ăsta e singurul avantaj. În rest, Barcelona pleacă drept mare favorită, cine spune altceva e nebun, indiferent cît de greu le-a fost catalanilor să găsească drumul spre victorie în precedentele confruntări cu Şahtior. E adevărat, Guardiola a declarat că ar vrea să evite Şahtior. Cred că se şi alinta un pic, căci îmi vine greu să cred că s-ar fi bucurat mai mult să pice cu Real Madrid, Manchester sau Chelsea. Una peste alta, e o calificare de  văzut. Evident pe TVR1, motiv de certă bucurie în Dorobanţi, însă la o privire mai atentă pe calendar observăm că la concurenţă cu meciul Barcelonei cu “Barcelona Estului” e taman reeditarea unei finale, cea din 2008, Chelsea-Manchester United. Grea alegere pentru amatorul de fotbal adevărat, căci indiferent de cît de interesantă, în special afectiv, e “dubla” de care vorbim, o întîlnire între doi coloşi din Premier League are farmecul, ritmul şi spectacolul său inconfundabil.

Mircea Lucescu amintea ceva despre ciudăţeniile tragerii la sorţi de vineri. Să nu ne repezim să-l mitraliem cu ironii, căci nu e singurul! Din Anglia, dinspre Chelsea şi Manchester, vin aceleaşi acuzaţii. Un lucru sare în ochi. E aproape imposibil ca finala de pe Wembley să aducă faţă în faţă două echipe din aceeaşi ţară. Pe partea sa de tablou, Tottenham poate spera la o surpriză, însă, oricît de mult va suferi Sergio Ramos cu Bale, e chiar mai greu de crezut că “Spurs” pot trece de Realul lui Mourinho decît că Şahtior poate detona bomba, eliminînd Barcelona.

Altceva acum. În condiţii normale, vom avea o semifinală Barcelona - Real Madrid. Încă un “Clasico” deci, acum şi în Champions League, după cele din Primera şi finala Cupei Spaniei. Avem aşa: 16 aprilie, pe “Bernabeu”, 20 aprilie, pe “Mestalla”, 27 aprilie, pe “Bernabeu”, 3 mai, pe “Camp Nou”. 4 meciuri în 19 zile. Bonus, în august, Supercupa Spaniei. La prima vedere, e perfect. Par cele mai bune echipe ale momentului, spectacolul e asigurat. Însă, se spune şi că ce e mult strică. Deja farmecul acestor confruntări dispare, vor apărea obişnuinţa, uzura, plictiseala poate. Cîteodată, caviarul mîncat în exces produce indigestie.

Meciul unui “musulman sensibil”

Abidal joacă joi cea mai importantă partidă din viaţa sa. Va fi operat la o clinică din Barcelona şi toată lumea fotbalului speră ca tumoarea descoperită să nu fie canceroasă

Sevilla, “Sanchez Pizjuan”, duminică seară. Undeva pe la jumătatea reprizei a doua, minutul zău că nu contează în acest context, într-un meci splendid de Primera, Sevilla-Barcelona. Era 1-1, scor care va fi şi final. Un duel între Abidal şi Negredo, pe la marginea careului mare, face ca mingea s-o ia spre poarta Barcelonei, într-o clară ocazie de gol a gazdelor. N-a fost, căci de undeva din plan secund se vede cum Abidal plonjează şi respinge. Cu mîna a fost senzaţia tuturor, căci mingea respectivă nu se ridicase nici măcar 5 centimetri de pe gazon. Ei bine, nu. Cu capul. Abidal găsise soluţia de a lovi acel balon şi a-l îndepărta de zona periculoasă. Cîştigase acel duel.

Luni, nu s-a simţit bine
Pentru Eric Abidal urmează un altul. Cu o tumoare, pe care, altcineva de  data asta, va trebui să o îndepărteze de zona periculoasă. Istoria e simplă, aşa cum sînt toate istoriile de genul ăsta. Luni dimineaţă, cînd s-a trezit, nu s-a simţit prea bine. Era zi liberă, dar Eric s-a dus la club pentru a vorbi cu doctorii. Deşi starea de rău putea fi normală în urma unui meci atît de tare precum cel de duminică, voia sa fie sigur. Şi-a făcut o analiză a sîngelui, de rutină mai degrabă. Rezultatul a incendiat practic nivelul de alarmă, căci a evidenţiat posibilitatea existenţei unei tumori în organism. Au urmat alte investigaţii, iar verdictul, tumoare la ficat, a căzut ca o lovitură de tun în liniştea vieţii unui om de 31 de ani, care le avea pe toate: juca la cea mai bună echipă din lume, se afla în cel mai bun moment de formă din toată cariera sa, era evident foarte bine plătit şi avea o familie perfectă.

Jachetele lui Eric
Barcelona, Camp Nou, mai 2010. La manifestările ce marcau sărbătorirea titlului cucerit de catalani, altfel extrem de liniştitul Abidal a fost protagonistul serii. Cînd a venit rîndul său să vorbească la microfon, lucru inedit pentru oricine de vreme ce în tribune erau 100.000 de oameni, după ce a mulţumit colegilor şi fanilor, avîndu-i în stînga şi dreapta pe cei doi copii ai săi, a cerut permisiunea să-i spună ceva soţiei sale. Toată lumea aştepta un alt mesaj de mulţumire adresat frumoasei franţuzoaice de origine algeriană, care îl convinsese să se convertească la islamism. Dar au auzit altceva: “Iubito, trimite-mi te rog jachetele, pentru că le e frig copiilor”. Atunci l-au descoperit coechipierii pe Abidal cel de dincolo de gazon.

Benignă sau malignă?
Marele meci al lui Abidal este astăzi. Aşa cum în teren depinde de coechipieri, azi va depinde de mîinile lui Jose Fuster Obregon, devenit cel mai cunoscut chirurg al Spaniei după ce l-a scăpat de o tumoare la plămîni chiar pe regele Juan Carlos. Dar aşa cum pe teren şansa l-a ajutat, la fel va trebui s-o facă şi azi. Dacă tumoarea e benignă, evoluţia e destul de simplă, mai ales pentru un sportiv, ţinînd cont şi de faptul că ficatul este organul cu cea mai mare capacitate de regenerare din întreg organismul uman. Se preconizează, în acest caz, cam două luni de pauză. Dacă însă tumoarea e malignă, cancerigenă adică, lucrurile se complică serios şi nimeni nu se hazardează să dea un prognostic, pentru că ficatul este şi organul unde celulele canceroase se extind cu cea mai mare rapiditate, de unde şi timpul scurt ce a trecut de la depistare la operaţie.

Semne de întrebare
O stranie coincidenţă s-a produs în acest nefericit caz. Luni, dinspre Madrid, se lansa un atac neaşteptat de violent spre Barcelona. Se vorbea că jucătorii Barcelonei se dopează, se făceau tot felul de legături. Evident, cei vizaţi au răspuns, subiectul, incendiar de-a dreptul, stingîndu-se oarecum din faşă, în lipsa probelor.

Faptul că exact o zi mai tîrziu, un fotbalist, prin definiţie o persoană sănătoasă şi care-şi face analize cu o periodicitate mult mai mare decît orice om normal, e depistat cu o astfel de problemă poate da naştere unor întrebări. Şi nu doar la întrebări, chiar şi la legături cu alte cazuri, mai dramatice, precum cele ale lui Puerta sau Jarque, ori precum cel al lui Miki Roque, fotbalist la Betis, căruia i s-a depistat săptămîna trecută o tumoare asemănătoare, la pelvis. Iar de la legături se trece repede la semne de întrebare, căci Spania pare invadată de cazuri de dopaj, iar legea tăcerii ce stăpîneşte un subiect oarecum tabu în această ţară e tot mai des contestată.

Abidal a făcut primul pas

Se spune că primul pas în lupta cu o boală este să ţi-o recunoşti şi să ţi-o asumi. Eric Abidal a făcut acest pas. A fost la antrenamentul de ieri al Barcelonei, iar Xavi mărturisea, aproape siderat, că “în loc să-l încurajăm noi pe el, ne-a încurajat el pe noi”. Acelaşi Xavi, care spunea că e cel mai dificil episod pe care-l traversează vestiarul Barcelonei în ultimii ani. E totuşi complicat să ştii că un coleg, care mănîncă oarecum ce mănînci şi tu, care aleargă oarecum cît alergi şi tu, care ia aceleaşi “vitamine” pe care le iei şi tu, care face, una peste alta, cam ceea ce faci şi tu are o problemă. Şi încă una mare. Vestea se abate asupra Barcelonei în cel mai delicat moment al sezonului, cînd nimic nu este decis, iar totul se poate cîştiga ori, în egală măsură, pierde.

Modelul de fotbalist
Eric Abidal se defineşte ca un “musulman sensibil, care ştie de unde a plecat şi e fericit cu ceea ce a obţinut”. E guvernat de dorinţa de a-i ajuta pe cei care au nevoie: “Cel mai important e ca noi, cei care am avut noroc în viaţă, să privim şi spre cei care nu-l au”.

Eric Abidal repezintă, poate, şi ceea ce dorim noi să vedem într-un fotbalist. Un om care-şi acceptă destinul, care nu face paradă de banii săi, de oportunităţile sale, care nu ne invadează creierul din reclame ori pagini de reviste, care-şi face meseria cu aceeaşi pasiune oriunde ar fi, pe orice post ar juca, un om care e capabil să dea şi goluri, dar să şi ajute pe cei care au nevoie, care e gata să ceară, cu aceeaşi naturaleţe, sprijinul publicului la meciuri importante sau două jachete, pentru că le e frig copiilor.

Dacă azi ar simţi că îi e frig, s-ar găsi sigur sute de mii de oameni dispuşi să-i ofere o jachetă.

Mai Primera decît Premier

Campionatul Angliei a pierdut în ultimii ani supremaţia de care se bucura în faţa campionatului Spaniei

Duelul dintre Barcelona şi Arsenal a  fost un alt duel la vîrf între reprezentantele primelor două campionate din Europa, Premier League şi Primera Division. E corect spus la vîrf, căci au stat faţă în faţă locul unu din Spania şi locul doi din Anglia, Arsenal fiind acum la 3 puncte de liderul Manchester United, dar cu o partidă în minus.

Există de ceva vreme o dezbatere, purtată pe forumuri, pe site-urile de socializare sau în orice alt loc unde sînt permise discuţii: Ce campionat e mai puternic, Premier League sau Primera Division? La întrebarea “ce campionat e mai spectaculos?”, dezbaterile sînt chiar inutile, de vreme ce fiecare competiţie propune lucruri distincte din punct de vedere vizual.

Trend descendent
În sezonul 2007-2008, semifinalele Ligii propuneau 3 echipe din Anglia, Manchester United, Chelsea, Liverpool, şi una din Spania, Barcelona. Finala a fost britanică, Manchester-Chelsea, la Moscova, cîştigată de United. A fost momentul de supremaţie absolută al Premier League faţă de restul Europei.

În sezonul 2009-2009, aceeaşi situaţie în semifinale, 3 echipe din Anglia, Manchester United, Chelsea, Arsenal, şi aceeaşi echipă din Spania, Barcelona. Premier League face un pas înapoi în faţa Primerei Division, căci Barcelona trece şi de Chelsea şi, în finală, şi de United, pentru a cîştiga trofeul.

În sezonul 2009-2010, Premier League pierde serios teren: nici o echipă în semifinale. Spania e iar reprezentată de Barcelona, care, în “sferturi”, eliminase fără emoţii pe Arsenal.

Favoritele Barca şi Real
Şi acum venim la actualitate. În sezonul în curs, în mod normal, Premier League ar avea în “sferturi” 3 echipe. Tottenham deja este, Chelsea n-are emoţii, iar Manchester United e peste Marseille. După eliminarea Valenciei, Primera Division, iar în mod normal, căci efectul Mourinho e prea important pentru o surpriză a Lyonului pe “Bernabeu”, va rămîne cu două, Barcelona şi Real. A încerca să anticipăm ce urmează e un demers complicat, căci depinde de mulţi factori, cel mai important fiind tragerea la sorţi. Cert e că primele două favorite la cîştigarea trofeului, la orice casă de pariuri accesaţi, sînt Barcelona şi Real Madrid.

Sîntem pe ultima turnantă a unei pasionante competiţii între Premier League şi Primera Division. Deocamdată, după cele văzute în Barcelona - Arsenal, Primera are un avantaj. Atunci cînd o candidată la titlu în Anglia, lăudată de toată lumea pentru fotbalul arătat, nu trage nici măcar un singur şut spre poarta adversarului, e posibil ca avantajul de care vorbeam să fie ceva mai mare. Să dăm la o parte Barcelona. Despre ce echipă din Premier League se poate spune că are prima şansă într-o dublă manşă cu Real Madrid?

Două întreceri distincte
Concluzia e limpede. Primera Division propune două echipe, Barcelona şi Real, coloşii unui campionat complet dezechilibrat, care-şi permit, graţie unei excelente strategii, dar şi a ajutorului primit de la stat, prin politica fiscală relaxată ori ştergerea datoriilor, să domine Europa. Premier League propune un campionat mult mai echilibrat, cu tradiţii păstrate şi ritm frenetic, cu destule incertitudini şi surprize, dar care pierde din ce în ce mai mult teren în competiţiile internaţionale. Pentru că, să nu uităm cel mai important aspect: Spania e campioană mondială şi europeană.

893 milioane de euro au fost drepturile tv pentru Premier League în sezonul 2009-2010. Spre comparaţie, în Spania, Barcelona şi Real Madrid au strîns împreună 280 e milioane

Prelungirea lui Lazăr

Căpitanul Rapidului mai are 3 luni şi ceva de contract şi, evident, este de vină că nimeni n-a tratat cu el mai devreme

Marius Şumudică e supărat pe Costin Lazăr. Cu două zile înaintea derbyului cu Dinamo, antrenorul şi căpitanul Rapidului sînt în conflict. Dacă se salută ori nu e mai puţin important. Important e dacă Lazăr joacă sau nu şi, dacă nu joacă, de ce nu joacă?

Tare mi-e teamă că Şumudică scoate acum castanele aruncate în foc de altcineva. Povestea e simplă. Jucătorul e în ultimele 6 luni de contract, de fapt ar mai avea cam 3 şi ceva, şi nu prea vrea să accepte ce-i oferă Rapidul ca să prelungească. E dreptul lui. Iar conducerea, prin intermediul lui Şumudică, se gîndeşte să-l parcheze în tribună. E dreptul ei, al conducerii adică, la fel cum e şi dreptul lui Şumudică să-şi alinieze gîndirea cu cea a şefilor. Ar putea să facă altfel, dar vorbim despre asta puţin mai încolo.

Revenind. Costin Lazăr trage de banii săi. Logic. Are 29 de ani, e înaintea ultimului contract important din carieră. Şi are de partea sa un mare avantaj. Acela că de la 1 iulie e liber, fără bani, gratis, free, cum vreţi s-o luaţi. Să facem un calcul simplu. Lazăr cîştigă acum 200.000 de euro pe an. Dacă i s-au dat, pesemne că-i merită. Conform transfermarkt.de, valoarea sa de piaţă e două milioane. Cam mult totuşi. Hai să zicem un milion! El se poate duce la orice club, chiar şi de pe la noi, şi spune “uite care e treaba, preţul meu e un milion, dar eu vin la voi fără sumă de transfer, ia daţi-mi mie o primă de instalare, să zicem de 500.000!”. Care primă, de regulă, se adaugă la salariul anual, că e mai lesne de impozitat. La 29 de ani, în condiţiile date, se cere de regulă contract de 4 ani, plus unul opţional, ultimul depinzînd de anumite performanţe în teren. Sau trei plus doi opţionali, dar aici depinde de abilitatea clubului cumpărător de a negocia. Prima de instalare de 500.000, împărţită la 5 ani, ar da 100.000 pe an. Adunat la 200.000, ar da un salariu stagional de 300.000 de euro.

Nu că-i simplu? E bine să fii fotbalist. Mai ales cînd faci tu regulile. Apropo. O regulă clară în fotbalul adevărat, cel pe care-l vedem la televizor şi cădem apoi în extaz, spune aşa: discuţiile pentru prelungirea înţelegerii unui fotbalist se fac, CEL MAI TÎRZIU, cu un an şi jumătate înainte de data expirării. De ce aşa? Pentru ca, în cazul unei posibile neînţelegeri, clubul să aibă varianta transferului, adică a unui cîştig, fie el cît de mic. Scot ceva bani din transfer, economisesc salariul, tot e ceva. Cel mai bun exemplu aici e Afellay şi trecerea sa la Barcelona. Sigur, suma de transfer a unui jucător în situaţia asta e sensibil mai mică decît a unuia ce are înainte 3 ani de contract, dar nu-i zero.

Mă tem că Rapid n-are decît două variante. Fie acceptă pretenţiile lui Lazăr, fie îl pierde, la vară, gratis. Aici intervine a doua problemă. Ce faci acum cu el? Te răzbuni şi-l scoţi din lot, sau te foloseşti de el, de valoarea sa, de faptul că e integrat în echipă, în schemele tactice? În aceeaşi situaţie fiind, Bayern l-a jucat pe Ballack pînă în ultimele secunde ale sezonului şi a luat titlul cu el, deşi se ştia că va merge la Chelsea, Bordeaux a procedat la fel cu Chamakh, deşi era înţeles cu Arsenal, iar Van Bommel a prins cu PSV o semifinală de Ligă cu Milan şi a luat campionatul în Olanda, jucînd absolut tot, deşi anunţase din iarnă că merge la Barcelona.

Pînă la urmă, totul e chestiune de feeling. Pe care-l ai sau nu-l ai.

Barcelona, pasiune, ritm şi stil plus detaliile care fac diferenţa

Fotbalul propus de Barcelona face ca rivalul să nu ştie ce tactică să abordeze. Arsene Wenger n-a fost fidel stilului său şi a terminat prin a fi învins

“Fotbalul e o sumă de detalii”. A spus-o Johan Cruyff. Detalii care, într-o confruntare de Champions League, teoretic un duel între două echipe de valori apropiate, fac diferenţa.

Primul detaliu. Wenger şi-a trădat filozofia despre fotbal. Arsenal nu are jucători capabili să interpreteze partitura pe care şi-a dorit-o Wenger. A jucat ca niciodată, dar a pierdut ca întotdeauna în faţa Barcelonei. Pentru că Barcelona, atunci cînd e lăsată, te implică în fotbalul pe care-l doreşte, te aruncă într-un vîrtej de pase şi acţiuni individuale căruia nu-i poţi rezista decît dacă îi dai norocului tricoul echipei tale. Wenger s-a vrut Mourinho, în condiţiile în care n-are apărarea lui Inter din sezonul trecut, n-are la mijloc tripleta Zanetti-Cambiasso-Motta, care să închidă tot, nu-l are pe Sneijder cu a sa  ştiinţă a jocului, iar Nasri şi Rosicky n-au capacitatea de a alerga, înainte şi înapoi pe benzi, precum Eto’o ori Pandev. Aici e al doilea detaliu. Cei doi fundaşi laterali s-au văzut în permanenţă puşi în situaţie de unu contra doi, pe dreapta Sagna era mereu prins între Villa şi Adriano, iar în stînga, Clichy între Pedro şi Dani Alves.

“Cel mai bun fundaş trebuie să fie atacantul”. Tot Cruyff a zis-o. La el era Romario, şi al său pressing continuu. Dar asta era acum 20 de ani. Acum pressingul e al tuturor, de la Messi la Iniesta sau Xavi. Cu Arsenal, marile ocazii au apărut ca urmare a pierderii posesiei de către “tunari”. Revedeţi faza primului gol şi tranziţia incredibil de rapidă de la recuperare spre atac, pe fondul unei apărări ce nu era pregătită pentru aşa ceva. Execuţia ulterioară a lui Messi ţine de altceva, e, de fapt, încă un detaliu.

59% a fost procentajul paselor reuşite ale lui Arsenal, aşadar 41% au fost pase greşite, egal recuperări ale Barcelonei

84% a fost procentajul paselor reuşite de Barcelona

“Niciodată nu trebuie să-i oferi arbitrului motive”. Asta a zis-o Mourinho, căci el e stăpînul absolut al detaliilor. Era la Porto pe atunci şi-i venea la îndemînă să zică, pentru că era imediat după prima manşă a semifinalei Porto-Deportivo, din 2004, cînd Markus Merk îl dă afară pe Jorge Andrade, de la Depor, pentru un gest mai degrabă amical făcut către Deco, cel mai bun prieten al său.

E un alt detaliu. Dar asta trebuia să-i spună Wenger şi lui Van Persie, care se trezeşte să tragă în minge după fluier, în ofsaid fiind. Revedeţi faza! Van Persie se uită exact către arbitrul asistent atunci cînd preia mingea, deci ştie sigur că e în ofsaid. Continuă faza, trage la poartă, apoi spune că n-a auzit fluierul. Cine a fost pe Camp Nou ştie că atmosfera e departe de a fi vulcanică. Un jucător cu valoarea şi experienţa lui Van Persie n-are voie să-şi lase echipa în inferioritate cu un gest prostesc.

Apropo de Van Persie. Încă un detaliu. Se spune că nimic nu-i întîmplător, că roata se întoarce, iar şi iar, şi că nimic nu rămîne nepedepsit. În ultima săptămînă, inclusiv la conferinţa de presă de luni seară, Wenger a anunţat că olandezul e accidentat, pentru ca marţi seară să-l folosească din primul minut.
Straniu. Singurul şut expediat spre poarta lui Valdes de Arsenal a fost acesta al lui Van Persie.

19 - 0 e raportul şuturilor spre poartă în Barcelona - Arsenal

10-0 e raportul şuturilor pe poartă în Barcelona-Arsenal

CUM JOACĂ BARCELONA

Toată lumea ştie cum atacă Barcelona. 4-3-3, tiki-taka, pressing, pase filtrante de la Xavi şi Iniesta, urcări Dani Alves, la care se adaugă Messi, el însuşi o instituţie. La prima vedere pare simplu. Priviţi graficul alăturat. Nu-i aşa că nu înţelegeţi nimic? Asta e şi ideea. Pentru că nici adversarii nu prea înţeleg. Tactica lui Guardiola e un fel de “no tactic”, o entropie generală, o schimbare continuă de poziţii şi o asociere permanentă pentru a crea superioritate.

Această ultimă idee e, de fapt, fundamentul. Asocierea permanentă a jucătorilor. Iniţierea acţiunilor de atac e, în general, blajină, cu mijlocaşul închizător, de regulă Busquets, dar în ultimul timp şi Mascherano, coborînd între cei doi “centrali” şi permiţînd astfel deschiderea echipei, ca un evantai, pe toată lăţimea terenului. Apoi începe posesia, asocierea, ruperile de ritm şi entropia. Asocierea e geometrică, în triunghiuri sau patrulatere, iar entropia e dată de poziţia jucătorilor, care nu-i fixă niciodată, căci acum îl vedem pe Xavi în stînga, peste două minute apare în dreapta, la fel Iniesta, la fel Villa sau Pedro, care schimbă mereu benzile, ca să nu mai vorbim de Messi, care pare protagonistul filmului “Un bărbat multiplicat”.

Paradoxal însă, majoritatea golurilor Barcelonei nu vin din acţiunile de atac, ci din mingile recuperate de la adversar, urmate imediat de contraatac, pe aceleaşi coordonate, asociere şi geometrie.

798 de pase corecte au reuşit fotbaliştii Barcelonei contra lui Arsenal, care n-a dat decît 204

208 pase complete au reuşit, împreună, Iniesta şi Xavi

38 de pase au schimbat Xavi cu Dani Alves, cea mai mare asociere între doi jucători

CUM POŢI BATE BARCELONA
La prima vedere, pare imposibil să nu pierzi în faţa Barcelonei, în special pe “Camp Nou”, unde dimensiunile generoase ale terenului se pliază perfect pe stilul de joc al catalanilor. Unii au mai reuşit. Mourinho de exemplu, anul trecut cu Inter, Esteban Vigo (cel dat afară de prost de la Dinamo) în toamnă cu Hercules, Laudrup, tot în toamnă, cu Mallorca, ori Manolo Preciado, acum o lună, cu Sporting Gijon. Au mai încercat şi alţii, ultimul fiind mexicanul Aguirre, sîmbăta trecută, în Barcelona-Zaragoza 1-0, însă a fost de ajuns o singură eroare.

În mare, toţi s-au fixat pe modelul Mourinho. Un catenaccio modernizat, o aglomerare în zona liniei de 16 metri, pe două linii cît mai apropiate, agresivitate la limita maximă a regulamentului, un eroism dus pînă la extrem şi o cît mai mare atenţie la detalii.

O formulă secretă nu există. Însă, cel puţin pînă acum, nici n-a apărut vreo echipă invincibilă.

E CEA MAI BUNĂ ECHIPĂ DIN ISTORIE?

Este întrebarea pe care şi-o pun toţi cei care se uită la fotbal. Nu există însă un răspuns. La fel cum Messi nu poate fi comparat cu Maradona, la fel cum Maradona n-a putut fi comparat cu Pele, la fel nu poate fi comparată această echipă a Barcelonei. Referinţe în fotbalul mondial au tot fost. Real Madridul lui Di Stefano, din anii ‘60, de 5 ori cîştigătoare în Cupa Campionilor. Benfica lui Eusebio. Sau Milanul lui Sachi, poate cea mai seducătoare echipă propusă vreodată de fotbalul italian.

În mod evident însă, Barcelona e cea mai bună echipă a momentului. Şi, consecinţă logică, este echipa cu cel mai mare număr de fani în afara Spaniei şi care generează, de asemenea în afara Spaniei, cele mai mari audienţe la TV.

DE CE S-AR TEME GUARDIOLA DE LUCESCU?
“N-aş vrea să jucăm cu Şahtior. Cunosc bine această echipă şi nu-mi place”. E declaraţia lui Guardiola. Atunci cînd antrenorul celei mai bune, mai lăudate, mai mediatizate echipe a momentului spune asta în conferinţa de presă de după calificarea cu Arsenal, ceva motive o avea. Cînd Lucescu a zis că Şahtiorul său joacă precum Barcelona, toată lumea a rîs de el. De aici poate şi teama lui Pep. Care vine şi din elemente concrete. În sezonul 2008-2009, Barcelona a avut mari probleme la Doneţk, unde a bătut abia în prelungiri, după ce intrase Messi în teren şi după deja celebrul scandal cu Bojan care a uitat să dea înapoi Şahtiorului o minge. Apoi, în sezonul 2009-1010, cele două s-au întîlnit în Supercupă, la Monte Carlo, iar Guardiola a trebuit să aştepte 117 minute pînă să poată celebra un gol, cel al lui Pedro, decisiv pînă la urmă.

În genunchi sau cu spatele

O echipă de fotbal, înţelegînd aici jucători, antrenori, conducători, finanţatori, poate merge în orice direcţie, mai puţin într-una. Aceea prin care întoarce spatele suporterilor săi. Cei care fac asta, cei care nu respectă această tradiţie din antichitatea fotbalului nu înţeleg nimic din fenomen şi vor termina prin a suferi, mai devreme sau mai tîrziu, aceeaşi ignoranţă din partea celor pe care-i ignoră acum.

Gestul fotbaliştilor Stelei de a se aşeza în genunchi în faţa galeriei, duminică, după eşecul cu Braşov a fost, poate, singurul gest de normalitate într-o seară complet anormală. Începînd cu vremea de afară şi terminînd cu fotbalul jucat pe teren. Era poate singura modalitate prin care acei oameni care veniseră, în ciuda frigului, să vadă pe Steaua şi care rezistaseră, în ciuda ninsorii, pînă la final să fie consolaţi. Să se simtă bagaţi în seamă şi altfel decît prin două-trei declaraţii de genul “le cerem scuze fanilor care au fost minunaţi”. Suporterii mai au nevoie sa vadă că şi fotbaliştii pot aplica lecţia umilinţei, nu doar cea a fiţelor pe care le dezvoltă zilnic, invers proporţional de regulă cu ce dezvoltă pe teren. Suporterii, pe care aceiaşi fotbalişti îi cheamă să-i susţină, atunci cînd au nevoie, indiferent de vreme, de criză, de situaţii. Copiat de la alţii sau nu, e chiar o problemă minoră, sau doar tiki-taka ne place să copiem?

Dacă MM Stoica trebuie sau nu să demisioneze, e o altă discuţie. Poate că da, poate că nu, sînt păreri şi păreri. Poate că rezultatul e şi din vina sa, poate că nu. Dar în nici un caz nu trebuie să demisioneze pentru că şi-a îngenuncheat jucătorii în faţa suporterilor, îngenunchind el însuşi, preluînd şi el din greutatea eşecului, în vreme ce alţii plecaseră încă de la pauză.

Orgoliul e pentru proşti, iar cei ce ştiu să-şi recunoască erorile şi să-şi ceară scuze pentru ele sînt de apreciat, pentru că înseamnă că au înţeles ceva din ele.

Dintotdeauna oamenii caută un grup cu care să se asocieze, pentru că se simt mai în siguranţă. Singurătatea nu e o soluţie, iar în fotbal cu atît mai puţin. Fotbalul e pentru oameni, fără ei moare, indiferent cîţi bani ar avea finanţatorii, iar moartea în singurătate e groaznică.
Cîteodată trebuie să mai cazi şi în genunchi, ca să nu mori în picioare, de singurătate.

La nemţi se poartă galben

Remarcat acum 4 ani pentru analizele pe care le făcea în emisiuni televizate, Jurgen Klopp a devenit omul momentului în Germania

Acum 4 ani şi jumătate, pe timpul Mondialului german din 2006, un tip blond, cu ochelari şi un cert aer de intelectual era descoperit de telespectatorii posturilor ARD şi ZDF pentru excelentele sale analize tehnico-tactice de după fiecare partidă. Era Jurgen Klopp şi nu era chiar un necunoscut, de vreme ce antrena în Bundesliga, pe Mainz. Dar nici un personaj mediatic nu era, puţinele momente de prim-plan fiind, de regulă, atunci cînd sărbătorea cu mult entuziasm golurile marcate de echipa sa. Turneul final i-a oferit însă mult mai multă celebritate, iar felul în care explica fazele şi “desena” pe ecranul tactil cu care fusese dotat, o invenţie de ultimă generaţie pe atunci, l-a ajutat să-şi schimbe, printre specialişti şi conducători de club, imaginea de “zăpăcit”.

Paradoxal, celebritatea nou dobîndită nu l-a ajutat prea mult, căci, în sezonul imediat următor Mondialului, Mainz a retrogradat. Căutat încă de atunci de cluburi din prima ligă, Klopp a decis să rămînă la Mainz, clubul vieţii sale totuşi, la care activase ca jucător 11 ani şi apoi imediat ca antrenor încă alte 7 sezoane. A mai stat un an în a doua divizie, dar a continuat să apară la televizor, acum cu detaşarea celui neimplicat direct, să analizeze şi, după cum el însuşi avea să declare mai tîrziu, să înveţe din greşelile celor pe care-i critica sau din performanţele celor pe care-i lăuda.

În vara lui 2008, pe undeva şi pe fondul imaginii pe care şi-o formase, căci altfel un club mare îşi permite greu să angajeze un tehnician din liga secundă, Bayern şi Borussia Dortmund au bătut la uşa sa. Grea alegere, ce-i drept. A cerut ceva timp de gîndire. Bayern i-a uşurat-o, alegîndu-l în cele din urmă pe Klinsmann, o decizie proastă de tot, între noi fie vorba. Aşa că a mers la Dortmund. Un oraş îndrăgostit de fotbal, cea mai ridicată medie de spectatori din Europa, dar şi cel mai cald public din Germania. Adus însă în pragul depresiei de o echipă, Borussia, campioană în 2002, dar tot mai departe de elită. Au urmat doi ani de căutări, de încercări, de progres totuşi, mai întîi un loc 6, apoi un loc 5.

Astăzi, Jurgen Klopp e omul momentului în Germania, iar comparaţiile cu Guardiola nu mai contenesc, căci Borussia chiar joacă un fotbal atractiv, estetic, într-un ritm extrem de tineresc. Exact ca şi coloana sa vertebrală, cei doi fundaşi centrali, Hummels şi Subotici, mijlocaşii Nuri Şahin, despre care se zice că e mai bun ca Mesut Ozil, japonezul Kagawa şi Grosskreutz sau atacantul polonez Lewandowski avînd toţi 22 de ani. Plus “diamantul” Gotze, 18 ani.

Momentul de glorie al echipei a fost sîmbăta trecută, cînd a spulberat orice îndoială învingînd, pe Bayern cu 3-1 chiar pe “Allianz Arena”. Şi doar un cataclism poate face ca galbenul Borussiei să nu fie culoarea dominantă a Bundesligii la finalul sezonului. Atunci va fi momentul de glorie al lui Jurgen Klopp. Momentul în care va intra cu drepturi depline în galeria antrenorilor. Iată un om care a ştiut să folosească faptul că “apare pe sticlă”.