February 2011 ↓

S-a supărat Harry!

Kewell se plînge că nu se înţelege cu Hagi şi ameninţă cu plecarea. E posibil ca Galata să aibă de cîştigat dacă australianul se ţine de cuvînt

Harry Kewell e supărat. Spune că nu se mai înţelege cu Hagi, că nu vorbeşte aceeaşi limbă, fotbalistic evident, cu el. Şi că, în mod logic, ar cam vrea să plece dacă Hagi este confirmat pe banca tehnică a Galatei. Harry Kewell nu e supărat cînd îşi verifică situaţia contului din bancă. 3,5 milioane de euro încasează pe an australianul de 32 de ani, un salariu bunicel oriunde. Spre comparaţie, Pedro de la Barcelona, un pic campion mondial, cîştigă ceva mai mult de 2 milioane, Di Maria, de la Real Madrid, la fel, iar Xabi Alonso, un pic de campion mondial şi el, plus european, cîştigă fix cît Harry, 3,5 milioane de euro, net, pe sezon.

Harry Kewell are şi un refren pe care cei de la Galata îl pun la staţia stadionului de fiecare dată cînd el dă un gol, “Daddy Cool”, după piesa celor de la Boney M. Obiceiul fusese iniţiat de fanii lui Liverpool, oraş predispus la simţ muzical sensibil, dar adoptat imediat de suporterii Cim Bom, mari amatori şi ei de replici foarte bine făcute.

Nu ştiu dacă lui Hagi îi place Boney M sau dacă melodia respectivă se numără printre favoritele lui. Ştiu că a avut ocazia s-o asculte de doar două ori şi niciodată n-a dansat de fericire pe ritmurile ei. Prima dată se întîmpla la derbyul pierdut cu Beşiktaş, cînd Kewell a dat golul de 1-2, care n-a contat, apoi recent, la 4-2 cu Eskisehirspor, cînd a dat golul de 3-0. Cel de-al treilea gol în epoca Hagi s-a produs în deplasarea cu Kasimpasa, deci “no music”.

Ce face Kewell pe teren pentru a justifica 3,5 milioane? Puţin, foarte puţin, vorba lui Dem Rădulescu. Cam în aceeaşi situaţie sînt, la Beşiktaş, Guti, care strînge 4,5 milioane, sau Quaresma şi Simao, care cîştigă şi ei 3,5 milioane. Şi, nu întîmplător, antrenorul lui Beşiktaş, Bernd Schuster, e şi el foarte abătut din pricina rezultatelor proaste.

E un obicei al başkanilor turci, mari amatori de astfel de suveniruri. Adoră băile de mulţime de la aeroporturi, adoră stadioanele pline de oameni veniţi să vadă nişte staruri care văd în campionatul Turciei un loc numai bun pentru a-şi încheia cariera, un drum spre pensionare excelent remunerat însă. Fanii turci îl iubesc, e totuşi un nume venit, însă Hagi n-are nevoie de postere pe care să le venereze lumea, ci de băieţi care să alerge, să pună osul. Aşa se explică, poate, aducerea lui Culio şi Bogdan Stancu, căci amîndoi adună cu multă generozitate kilometri parcurşi.

Nici Frank Rijkaard şi nici Michael Skibbe n-au avut personalitatea de a se pune contra răsfăţatului tribunei. Poate că nici n-au avut motive. Hagi are această personalitate, căci, dincolo că reprezintă, pentru fanul lui Galata, infinit mai mult decît Kewell, a avut mereu ceva împotriva celor care nu dau totul pentru echipa care-i plăteşte. A făcut-o cu Elano, care abia dacă transpira la meciuri, a făcut-o cu Misimovici, pe acolo e şi Milan Baros, alt amator de bani mulţi, Ferrari şi femei frumoase, dar reticent la transpiraţie.

Mai trebuie doar ca başkanii să înţeleagă ce vrea Hagi, să-i respecte deciziile şi să aibă răbdare. Exemplul Bursaspor, o campioană fără mari vedete, e totuşi proaspăt.

Jocul cu durerea

La Vîlcea există două curente de opinie. După unii, Cristina Neagu trebuie să se sacrifice şi să joace “pe durere”, după alţii ea trebuie să se opereze

Conform unor surse bine informate, durere înseamnă suferinţă fizică sau morală suportată de cineva. Pe Cristina Neagu o doare umărul drept, dar suferinţa în cazul ei nu e doar fizică. Viaţa e un amestec de trăiri şi stări de spirit, o sinusoidă ciudată între bine şi rău. În ianuarie, Cristina era fericită, lumea era a ei, aurul Balonului primit îi strălucea în ochi, iar asemănările cu Messi nu mai conteneau. Astăzi, Cristina e împovărată de dubii, varianta neagră a unei cariere terminate la 21 de ani se iţeşte urît de după un colţ, iar durerea pare din ce în ce mai mare.

Mulţi spun că pe Cristina o durea umărul şi acum o lună, şi acum două, şi acum un an. Dar juca aşa. “Pe durere”, iată un concept pe care sigur nu-l ştiaţi. De ce juca ea “pe durere”? Eventual pentru că nu se găsise nimeni să-i spună că s-ar putea să nu fie chiar bine. Pentru că la noi ideea sacrificiului pentru binele echipei, pentru binele patriei, pentru mulţumirea suporterilor, ideea sacrificiului şi atît a rămas fixată în minţile oamenilor ca un tatuaj permanent.

Mai nou, la Vîlcea a aterizat Anja Andersen. Ea vrea s-o ducă pe Cristina Neagu la mai mulţi doctori, pentru că are altă părere despre durere, poate şi pentru că vine dintr-o lume în care acest concept nu-i obligatoriu. În martie 2008, Marco van Basten, pe atunci selecţionerul Olandei, acorda un interviu exclusiv Gazetei Sporturilor. În acea vreme, cu două luni şi ceva înainte de Euro, Cristi Chivu avea o situaţie oarecum similară cu a Cristinei, în sensul că vedea în faţă două variante: operaţie imediată, egal pierderea turneului final, sau amînarea ei, egal suportarea unor dureri incredibile meci de meci. Iată cum a comentat Van Basten: “Un sportiv trebuie să se gîndească în primul rînd la el, la corpul lui, la cum îi e bine lui! Degeaba alege să joace cu dureri, dacă ele îl deranjează, n-ar mai fi el”.

Cristi a ales atunci durerea, dar s-a operat imediat după Euro. La Cristina există destule voci care o sfătuiesc să nu se opereze niciodată, voci care vin cu argumente şi aduc exemple. Anja Andersen ar vrea ca, dacă doctorii spun asta, Cristina Neagu să se opereze. Aduce şi ea exemple şi argumente. Nici Anja, nici tabăra cealaltă n-au cunoştinţe medicale. Doar că gîndesc un pic diferit. Pe de altă parte, nu trebuie să ai prea multe cunoştinţe medicale ca să ştii că durerea e totuşi primul semnal pe care organismul ţi-l dă că e ceva în neregulă. Şi atunci, a persista în durere nu înseamnă a-ţi obliga organismul să persiste în ceva ce nu e în regulă?

Cristina trebuie lăsată să decidă ea. Ea pentru ea, nu alţii pentru ea! Ea ştie cel mai bine ce simte, cît de tare o doare şi dacă poate juca “pe durere”. E durerea ei, ca şi fericirea de ieri.

Conform unor alte surse, la fel de bine informate, durerea mai înseamnă şi chin.

Cristina, Cristi şi durerea

Pînă săptămîna trecută, între Cristina Neagu şi Cristian Chivu nu exista, în afara prenumelui şi a faptului că amîndoi sînt excelenţi sportivi, nici o altă legătură. Acum există. Dilema Cristinei a fost, acum aproape trei ani, dilema lui Cristi. Cu dureri mari la umărul stîng, dar şi cu Euro 2008 apropiindu-se, Chivu avea în faţă două variante: operaţie imediată, egală cu pierderea turneului final, sau amînarea ei, echivalentă cu suportarea unor dureri incredibile meci de meci, dar şi asumarea riscului unei leziuni foarte grave.

Cristi a ales atunci durerea. A jucat la Euro, apoi s-a operat, ceea ce l-a făcut să aibă mîna în ghips la propria nuntă. La Cristina lucrurile par un pic mai complicate, căci există, se spune, chiar varianta încetării carierei, deloc dulce pentru o fată de 21 de ani, cea mai bună din lume, cu ani buni de performanţă şi cîştiguri financiare în faţă.

Alta e ideea. În martie 2008, într-un interviu exclusiv acordat Gazetei Sporturilor, Marco van Basten, pe atunci selecţionerul Olandei, comenta astfel situaţia lui Chivu: “Un sportiv trebuie să se gîndească în primul rînd la el, la corpul lui, la cum îi e bine lui! Degeaba alege să joace cu dureri, dacă ele îl deranjează, n-ar mai fi el”.

Cam aşa gîndeşte, se pare, şi Anja Andersen. Venită, ca şi Van Basten, din altă lume. Unde ideea de a a juca “pe durere” nu prea există. La noi, comunismul a introdus altă mentalitate, aceea a sacrificiului pentru patrie, pentru a face lumea fericită.

Cristina trebuie lăsată să decidă ea. Pentru alţii e uşor să-i ceară să joace “pe durere”. Pentru că durerea e a ei, nu a lor.

În umbra lui Arsene

Guardiola a pierdut meciul de pe “Emirates” în minutul 68. Exact în acelaşi minut l-a cîştigat Wenger

Era ca un meci de şah. Cu mutări bine gîndite, între doi maeştri care se cunoşteau bine unul pe celălalt. La o partidă de genul ăsta, detaliile sînt cele care contează. Un pion mutat aiurea, un turn sacrificat eronat pot întoarce soarta unui duel cîştigat într-unul pierdut. Pe “Emirates” n-a fost nici măcar remiză, victoria a fost mai întîi într-o parte a tablei, pentru a se muta definitiv, la final, pe partea cealaltă.

S-a întîmplat în minutul 68. “Cînd ai 1-0 şi o partidă retur de disputat, dai prioritate altor lucruri”, a explicat Guardiola schimbarea făcută: iese David Villa şi intră Keita. A fost ca un mesaj straniu adresat propriilor jucători, ca un semnal de schimbare a strategiei. Mutarea lui Iniesta din linia de mijloc a însemnat o renunţare la jocul asociativ cu care Barcelona dominase partida timp de aproape o oră. Sergio Busquets, care pînă atunci izbutise să-l neutralizeze pe Fabregas, s-a relaxat, anticipînd probabil ajutorul lui Keita, dar relaxarea s-a dovedit a fi fatală.

Pentru că Wenger a mutat şi el. Tot în minutul 68. Sigur nu a fost un răspuns la ce a făcut Guardiola, sigur a fost ceva gîndit dinainte. “Ce mai aveam de pierdut? Trebuia să facem ceva, să încercăm măcar! Suporterii noştri meritau asta”, a explicat Wenger. Care a mutat genial: iese Song, intră Arşavin, iar mai tîrziu, iese Walcott şi intră Bendtner.
Din acest minut 68, pentru Arsenal partida s-a transformat într-una normală de Premier League, în care trebuie să întoarcă un rezultat. N-a mai ţinut cont de adversar, Barcelona sau, de exemplu, Everton era cam acelaşi lucru. Un atacant fixat în careu, Bendtner, apărare urcată 20 de metri mai sus şi un joc vertiginos şi direct, bazat pe provocarea erorii adversarului şi folosirea ei în propriul interes. Mutările i-au reuşit lui Wenger, care a cîştigat prima bătălie.

Dincolo de duelul celor doi antrenori, a mai ieşit ceva în evidenţă. Cineva mai bine zis. Se numeşte Jack Wilshere, abia a împlinit 19 ani, dar are o capacitate de a interpreta partitura deloc uşoară a lui Wenger care scoate în evidenţă un viitor mare jucător.

A început Champions League

Din septembrie în decembrie se joacă Liga Campionilor. Adevărata competiţie ţine din februarie în mai

Ne-a lipsit fotbalul din Champions League. Îl aşteptam de un an de zile, din februarie anul trecut, cam de cînd Mourinho subordona, cu al său Inter, în doua manşe, pe Chelsea. Nu, nu-i nici o greşeală. Champions League durează doar din februarie pînă în mai, din septembrie pînă în decembrie se joacă Liga Campionilor, o competiţie extinsă, din nevoia de voturi, pînă spre destinaţii gen Kazan, Tel Aviv, Cluj, Bursa, Zilina, Belgrad ori, în trecut, Debrecen, Urziceni, Sofia, Minsk şi Larnaca. Grandiosul spectacol din Champions League se vede în meciurile eliminatorii, în acele dispute unde fotbalul e total, ritmul e frenetic, iar greşelile, atunci cînd apar, devin decisive.

Marţi l-am admirat din nou pe Raul. E fantastic acest om, a cărui plăcere de a juca rămîne aceeaşi, deşi pentru el “futbol” s-a transformat în “fussball”. Dacă a devenit principalul marcator din istoria cupelor europene ori doar l-a egalat pe Inzaghi e o dispută minoră între statisticieni, importantă e continuitatea unui Fotbalist cu “F” mare, despre care n-am aflat niciodată ce maşină are, ce lenjerie intimă preferă, cu ce gel de păr îşi face freza, la ce ceas priveşte cînd se trezeşte şi despre care nu ştim să fi avut vreun derapaj în viaţa de familie.

Miercuri, am văzut de ce Şahtior merită să fie în primăvara Ligii. Să baţi la Roma nu mai e o întîmplare, nu mai e noroc, e doar valoare. O valoare confirmată. A lui Şahtior şi a lui Mircea Lucescu.

Şi tot miercuri am primit ce am aşteptat de la un Arsenal-Barcelona, care merita o soartă mai bună, o dispută într-o fază mai avansată, eventual în finală. Nici n-avea cum să ne dezamăgească meciul. Vorbim totuşi de echipele care arată cel mai estetic fotbal din Europa, care seamănă foarte mult una cu alta, logic pe undeva, de vreme ce Arsenal îşi bazează jocul pe un Fabregas crescut şi educat în stilul Barcelonei, apoi îmbunătăţit clar cu ritmul şi contondenţa Premier League. Dar vorbim şi de antrenori care nu-şi trădează ideile decît foarte rar, iar cînd o fac, vezi aici cazul lui Guardiola, plătesc nota de plată a eşecului.

Toată lumea a aşteptat miercuri să vadă “tiki-taka Barcelona”. O paranteză. “Tiki-taka” e un concept devenit foarte popular, inclusiv pe la noi. Toţi vorbesc despre el, nimeni nu ştie ce înseamnă şi de unde vine. Toţi cred că e ceva legat de Barcelona. De fapt e o idee scoasă în ‘71 de Javier Clemente, care, plecînd de la un popular joc pentru copii, elogia astfel fotbalul de atunci al Ajaxului. Idee a fost recondiţionată de un comentator celebru al Spaniei, Andres Montes, care de regulă comenta baschet, dar care la Mondialul din 2006 a trecut la fotbal şi a caracterizat astfel jocul Spaniei: “Pasăm, pasăm şi iar pasăm, tiki, taka, tiki, taka, tiki, taka”. Cam aşa s-a jucat şi pe “Emirates”, dar în ambele sensuri. Iată că “tiki taka” a ajuns şi la Londra. Mai tîrziu decît la Bucureşti, dar parcă mai cu temei.

Un Fenomen mai puţin

Vine o zi cînd se va sfîrşi. Nu cred că Ronaldo a auzit de Holograf, însă teza melodiei, pe cît de tristă, pe atît de adevărată, e mai prezentă ca oricînd în viaţa starului brazilian. Ronaldo cel adevărat, primul şi singurul “El Fenomeno”, a decis să se retragă. Şi a explicat: “Nu mai pot. Mă gîndesc cum să joc o fază, însă corpul nu mă mai ascultă. Timpul meu s-a sfîrşit”. O explicaţie simplă, precum păreau golurile sale, dar emoţionantă, aşa cum a fost întreaga lui carieră.

Pentru că Ronaldo a avut o incredibilă predispoziţie pentru suferinţă, o logodnă parcă fără sfîrşit cu ghinionul, un blestem pe care s-a chinuit în permanenţă să-l nege. De fiecare dată cînd cariera lui a fost pusă sub semnul întrebării a reuşit să se ridice, s-o ia de la capăt şi să revină în prim-plan. Pînă cînd a simţit şi a înţeles că nu mai poate.
După Maradona, Ronaldo a fost primul personaj mediatic al fotbalului modern. L-am văzut apărînd, crescînd, jucînd, marcînd, plîngînd şi apoi dispărînd. A înşirat goluri şi femei, a înscris pe unde a putut, a prins pagini întîi în publicaţii de toate culorile şi genurile, a strîns deopotrivă elogii şi ironii, articole şi caricaturi. Totul cu uşurinţa cu care a împletit trofeele strălucitoare cu accidentările teribile. I-au plăcut viaţa şi fotbalul. Le-a făcut pe amîndouă cu pasiune. Cînd a trebuit să joace, a jucat, cînd a fost să se distreze, s-a distrat.
Ne va lipsi Ronaldo. Poate cel mai bun atacant din istoria fotbalului, într-o dispută cu Van Basten, un alt colos cu genunchi de cristal. Ne rămîn golurile sale, fuleul său incredibil, simţul fantastic de anticipaţie, dinţii pe care şi-i dezvelea după ce marca, poveştile sale amoroase, strînse toate într-un sertar al memoriei. Avem un fenomen mai puţin, dar o legendă în plus.

Nu cred că poate cineva uita acea seară de aprilie a anului 2000. Trebuia să fie una fericită pentru Ronaldo, dar a fost un alt coşmar. Atunci, pentru o clipă, lumea fotbalului şi-a ţinut respiraţia, căci strigătul său de durere, lacrimile de pe obraz şi privirea îngrozită către genunchiul ce-l trădase din nou au ieşit de pe “Olimpico” din Roma şi s-au plasat ca un nod în gîtul celor care au văzut faza în direct sau mai apoi imaginea.

Cînd şi-a anunţat retragerea, Ronaldo a plîns. Nu-l mai durea genunchiul, dar sigur îl durea sufletul. Atunci cînd au cu adevărat motive, şi bărbaţii plîng, cîteodată.

De la egal la egal. Amical

România a fost în Cipru, a jucat două meciuri şi s-a întors, ca de fiecare dată, fără nici o concluzie

De ani buni mergem iarna la acest turneu din Cipru. Nimic de zis, vreme bună, terenuri rezonabile, în comparaţie cu ce s-ar găsi pe la noi, hoteluri excelente, servicii perfecte, plus vreo Afrodita, care ar putea să apară de undeva din valurile Mediteranei. Un soi de team building organizat de Federaţie cu scopul de a face grup, ca să folosim un termen importat din Italia, de a omogeniza, cu alte cuvinte, vestiarul. Alte beneficii ale excursiei sînt greu de găsit. Fotbalistic, cu ce am rămas după aceste două “amicale”? Cu două egaluri, numai bune să cădem şi sub Jamaica ori Panama în clasamentul FIFA, plus o neplăcută senzaţie de plictiseală. Neplăcută pentru că, oricum am da-o, vorbim totuşi de echipa noastră naţională.

Practic, a fost ultima posibilitate de a vedea cum stăm înainte de Bosnia. N-am înţeles nimic, măcar să fi înţeles Răzvan. Era o posibilitate de a testa o variantă de echipă, de a crea, cît de cît, acele trasee, acele scheme, acele obişnuinţe în joc, de lipsa cărora se plîng toţi antrenorii echipelor naţionale din lume. Posibil ca antrenamentele să fi fost utile în acest sens, meciurile în nici un caz. Pus în faţa obligaţiei de a alcătui două echipe, Răzvan a făcut un soi de melange, un amalgam din care, vezi interviul din paginile 10-11, a tras cîteva concluzii, din care nu cred să poată scoate certitudini, eventual să-şi mărească numărul dubiilor. Spre exemplu, Alexa ar fi clar cîştigul primei zile, dar după a doua zi, Răzvan lăsa să se înţeleagă că omogenitatea perechii Ropotan-Florescu ar fi un element pozitiv. Dincolo de asta, miercuri, în ziua FIFA pentru “amicale”, atunci cînd teoretic a aliniat prima garnitură, selecţionerul s-a trezit cu un adversar ce nu-ţi inducea nici un chef de fotbal, a doua echipă a Ciprului.

Nu cumva mai util era un singur meci, cu un singur adversar, bun, rău, dar unul singur? Unde să fie chemaţi cei care, în mare, vor fi şi în martie pentru operaţiunea Zenica? Inclusiv Chivu, căci fără căpitan despre ce atmosferă de vestiar vorbim? Cu un prim “11″, structurat pe un modul tactic bine definit, cu schimbări care să aibă un sens. Aşa cum au procedat multe reprezentative, inclusiv Bosnia, care a mers în Mexic, a luat şi nişte bani de acolo, dar a putut experimenta o formulă de joc, deşi a mîncat bătaie.

Miercuri, au fost destule “amicale” televizate, pe care le-am putut vedea, pe posturile noastre de sport sau pe alte canale. La toate te puteai uita, la toate aveai ce vedea. Mai puţin la al României. Relaţia noastră cu “naţionala” a evoluat în cel mai prost sens posibil. Ne-am îndrăgostit în anii 90, am petrecut momente fericite împreună, am plîns cînd ne-am despărţit, după Slovenia sau Copenhaga. Acum ne e indiferentă. Ea ar vrea să revină în viaţa noastră, noi am fi dispuşi s-o reprimim, dar ni se amestecă în cap amintirile, cele frumoase cu cele urîte, care sînt şi proaspete, fiind ultimele. Dacă nu va reuşi să ne convingă, vom intra în ultima fază a relaţiei. Cea fatală. Atunci cînd nu vom mai dori să auzim de ea.

Românii altora

Din ce în ce mai mulţi tineri români vor începe să joace pentru alte naţionale, urmare a exodului de forţă de muncă din ultimii 10 ani

Astăzi, numele lui Cristi Ponde nu vă spune, cu siguranţă, mare lucru. Nici n-ar avea cum. Deocamdată. E un băiat de 16 ani, pe care Gazeta Sporturilor l-a descoperit acum 6 ani, plecînd de la o ştire destul de ascunsă din cotidianul portughez Record. Avea 10 ani, juca la copii lui Olhanense, o echipă din Algarve, zona turistică atît de celebră a Portugaliei, unde lucrau părinţii lui, doi maramureşeni get-beget, ca şi Cristi de altfel. Se anunţa de atunci un mare talent, impresarii începuseră să-i dea tîrcoale, la fel şi cluburile mari.

A ales Sporting Lisabona.  Poate şi pentru că Marius Niculae era pe atunci acolo, poate pentru că a simţit că Sporting, cu celebra sa Academie de la Alcochete, îi va oferi cele mai bune condiţii.

Joi, tot în în Gazeta Sporturilor, am aflat că Ponde e deja sub contract cu Sporting, s-a antrenat de cîteva ori cu echipa mare, a primit cetăţenia portugheză şi a ales deja să joace pentru Portugalia. Asta şi pentru că, spre deosebire de Bucureşti, de la Lisabona a simţit o oarecare preocupare, a se citi diferenţa dintre delăsarea specific bucureşteană şi grija celor din fotbalul adevărat pentru viitor.

E o situaţie cu care ne vom confrunta din ce in ce mai mult în anii viitori. Cristi Ponde e doar un exemplu, căci abia de acum vom începe să depistăm tot felul de nume de români pe la echipe din Spania, Portugalia ori Italia, urmare a exodului masiv către aceste ţări, din anul 2000 încoace. Mulţi dintre compatrioţii noştri plecaţi în căutarea unui viitor mai bun, departe de “Land of Choice”, aveau copii, pe care i-au îndreptat spre fotbal (sau alte sporturi) cu garanţia că dacă au talent, el poate fi fructificat, fără a fi nevoie de sacoşe, plicuri sau alte intervenţii.

Iar aceşti tineri, dacă va fi cazul, vor alege, ca şi Cristi Ponde, ţara care i-a adoptat, nu cea care i-a îndemnat pe părinţii lor să plece. Şi cine i-ar putea condamna? Patriotismul merge la politicieni, dar cu el nu plăteşti nici facturi, nici la supermarket. Doar cei care nu vor fi interesanţi pentru respectivele “naţionale” vor deveni disponibili pentru România, pentru că aşa e firesc, ne place sau nu, ăsta e mersul lucrurilor. E, într-un fel, cazul lui Bojan Krkici, care, solicitat de Serbia, s-a orientat totuşi spre Spania. Din acest punct de vedere, federaţiile noastre n-au ce face. Decît, eventual, să încerce să-şi dea interesul, să aibă cît de cît o evidenţă a acestor tineri, să arate, într-un cuvînt, că le pasă de ei. Ar fi un prim pas.