January 2011 ↓

Primera Division s-a transformat într-o întrecere bipolară, cu Barcelona şi Real disputîndu-şi trofeele doar în meciurile directe

În urmă cu ceva vreme, campionatul Spaniei era primul în topul preferinţelor telespectatorilor din întreaga lume. Primera Division devenise “Liga de las Estrellas”, meciurile aveau farmecul lor aparte, spectacolul era prezent peste tot, iar incertitudinea în privinţa echipei campioane se menţinea pînă aproape de final, cu mai multe echipe luptînd pentru titlu.
Astăzi lucrurile s-au schimbat. Primera Division şi-a pierdut supremaţia audienţelor mondiale în dauna Premier League şi a devenit o întrecere bipolară, aducînd din ce în ce mai mult cu campionatul Scoţiei, unde Rangers şi Celtic fac legea, celelalte echipe fiind doar partenere de drum. În Spania, întrebarea nu mai e cine cîştigă titlul, ci cine dintre Barcelona sau Real Madrid o face.

Este absolut anormal ca o echipă să facă, în 38 de etape, 96 de puncte din 114 posibile, să dea peste 100 de goluri şi să termine pe doi. Cazul lui Real Madrid în sezonul trecut. Şi asta pentru că înaintea ei a fost Barcelona, care a făcut 99 de puncte. La fel de anormal este ca între locul 2, Real, şi locul 3, Valencia, să fie 23 de puncte. Iar în sezonul de faţă situaţia tinde să devină şi mai dramatică. Messi şi Cristiano Ronaldo dau goluri şi cînd joacă slab, Barcelona şi Real Madrid cîştigă aproape tot, acasă sau în deplasare,  bat record după record, au propria competiţie, decisă în cele două partide directe, ajung şi în finala Cupei, în vreme ce restul plutonului şi-a regîndit obiectivele, locul 3 fiind deja o mare performanţă.

Există evident şi explicaţii. Iar cele mai multe ţin de latura economică. Real şi Barcelona au bugete de peste 450 de milioane de euro (în Europa, doar Manchester United poate concura cu ele), mai mult decît dublu decît, de exemplu, Atletico sau Valencia. Mai mult de un sfert din acest buget vine din drepturile tv, ambele încasînd peste 100 de milioane de euro pe sezon, pentru că îşi negociază drepturile separat. Spre comparaţie, marile cluburi din Anglia şi Italia încasează ceva mai puţin de jumătate faţă de cei doi coloşi ai Spaniei, iar cele din Germania sau Franţa şi mai puţin. Real şi Barcelona au datorii imense către stat, dar tot plătesc salarii imense şi aduc astfel cei mai buni fotbalişti din lume, căci la fiecare scadenţă se găseşte o bancă să le crediteze sau un guvern să mai taie din acele datorii.

Barcelona şi Real Madrid fac astăzi cele mai mari audienţe tv în lume. Dar atît. Un meci precum Deportivo - Sevilla jucat sîmbătă seară, splendid de-a dreptul, nu mai atrage ca altă dată, căci cele două nu se mai luptă pentru nimic. Spaniolii îşi pun şi ei această problemă, însă dilema lor e, acum, şi mai mare. Aşa, în cădere cum e, Primera Division a făcut ca Spania să fie  campioană mondială şi europeană en-titre.

La Real Madrid incendiul e în toi. “The Special One” e în război cu Valdano, iar conflictul nu se poate termina fără o victimă

“Rămîn pînă la sfîrşitul sezonului, apoi, chiar dacă mai am contract, o să vedem dacă toţi sîntem mulţumiţi. Dacă sîntem, voi rămîne”. Pare o frază corectă, nu? Pe undeva în spiritul economiei de piaţă. Nimeni nu poate lucra undeva dacă nu e mulţumit şi, la fel, nimeni nu poate plăti un angajat dacă nu e mulţumit de el.

Două probleme. Unu, fraza îi aparţine lui Jose Mourinho. Şi, doi, vorbim totuşi de Real Madrid. Cine ar putea vreodată să fie nemulţumit la Real Madrid? Invers, mai treacă-meargă, cerinţele sînt mari, presiunea imensă. Dar şi condiţiile oferite se apropie de superlativ. Sînt antrenori care şi-ar da ani din viaţă să ajungă la Real, unii ar renunţa la bani, cazul concret al lui Bernd Schuster, alţii ar accepta şi o perioadă foarte scurtă, cazul vechiului nostru amic Lopez Caro, doar ca să aibă trecut în CV brandul Real Madrid.
Mourinho nu e însă un oarecare. “I’m not one from the bottle”, a spus el cînd a fost prezentat la Chelsea, în 2004. Ceva de genul: “eu nu sînt unul de pe fundul sticlei”. Atunci era “doar” campion european. Acum e dublu campion european, plus alte cîteva titluri. E deja “The Special One” şi nimic din ceea ce face nu e la voia întîmplării. Nici măcar acest incendiu pe care el însuşi l-a provocat, căci nimeni vreodată n-a fost nemulţumit la Real Madrid. Dar Jose ştie bine ce spune, cînd spune şi de ce spune.

Paranteză. La Real Madrid e un conflict, devenit deja public, cu cuţitele pe masă, între Mourinho şi Valdano, managerul general. Cine credea că la Real Madrid e o adunare de călugări tibetani, care stau în lotus şi iau decizii în deplină armonie, are şansa acum să constate că există conflicte interne şi la case mai mari, nu doar pe la noi. Paranteză închisă.

Să revenim la Jose. Recitiţi declaraţia din primul rînd! Iată acum şi traducerea: “Ori Valdano, ori eu”. Mourinho şi-a asigurat spatele. Abuzînd de puterea sa mediatică, portughezul a lansat un concept tare periculos pentru ceilalţi: cînd Real cîştigă, e meritul lui, cînd nu cîştigă, el e singurul inocent, iar de vină sînt arbitrii sau Valdano, care nu-i aduce un vîrf de atac. Manevra a prins, dovadă mesajele de susţinere de  pe “Bernabeu”.

Florentino Perez va trebui să ia decizia. Acum e la mijloc. La cine să renunţe, totuşi? Valdano i-a fost alături tot timpul. Dar Mourinho e cel mai tare din lume. Pe de altă parte, a merge pe mîna lui Jose, e ca şi cum, ca patron, ai da pe mîna celui mai chipeş angajat toată firma, dar şi cheile de la casă, cu tot  cu dormitorul nevestei.

Grea decizie, să recunoaştem. Iată că nici să fii Florentino Perez nu e uşor! Paradoxal, şansa lui ar putea veni de unde, probabil, n-ar fi vrut niciodată. Se numeşte Guardiola. Încă un an alb ar putea fi greu de digerat la “Casa Albă” din Madrid. Iar atunci, “The Special One” nu va mai fi deloc un medicament miraculos.

Valoarea unui fotbalist nu se descoperă prin formule matematice, ci prin banii care s-au plătit pînă la urmă pe el

E o întrebare pe care şi-o pune toată lumea. Care e preţul corect al unui fotbalist? Cum se face o evaluare a sa atunci cînd se discută despre un transfer? De ce fotbalistul X a costat 20 de milioane de euro şi nu 30, iar pentru fotbalistul Y s-au dat doar 5 milioane, deşi el e clar mai bun decît Z, pentru care s-au achitat 10?

Dilemele au pătruns şi la Universitatea Politehnică din Valencia. Care a decis acum ceva vreme să-şi ofere serviciile prin crearea unui grup de lucru, format din 3 profesori de matematică, un fost fotbalist, doi ziarişti şi un avocat specializat în probleme sportive. Plecînd de la o teorie matematică a deciziilor multicriteriu, cunoscută ca AHP (Analytic Hierarchy Process), s-a creat un soft în care s-au înglobat diverse date tehnice, pase, goluri, minute, date personale, relaţia cu colegii, starea de disciplină, capacitatea de conducere a unui grup, aspecte contractuale, dar şi disponibilitatea clubului de care aparţine de a-l vinde.

Ultimul scos pe tapet este Fernando Llorente, campionul mondial de la Bilbao, despre care se spune că ar fi dorit de Real Madrid. De la Valencia s-a stabilit că preţul său trebuie să fie 33 de milioane de euro. Fix. Totul ar fi perfect şi dacă în fotbal s-ar ţine cont de matematică. Doar că, de la aceeaşi Universitate veniseră evaluările şi pentru doi fotbalişti ai Valenciei, David Villa şi David Silva. Primul a fost cotat la 45 de milioane, dar a fost vîndut la Barcelona cu 40, al doilea a fost cotat la 33,5 şi a fost dat lui City cu 30.

Fotbalul are legile lui, dar matematica nu e una dintre ele. Altele sînt datele. Dacă jucătorul vrea să plece, iar impresarul său - element cheie în majoritatea tranzacţiilor - are ceva stabilit, atunci pleacă pe doar 3 milioane, cazul lui Affelay la Barcelona. Aici s-ar putea interpreta puţin, dacă impresarul - elementul cheie, nu uitaţi - vede posibilitatea unui cîştig, găseşte el o cale pentru a convinge pe toată lumea şi a face posibilă tranzacţia. Dacă un alt club are disperată nevoie de bani, cazul Valenciei, vinde şi pe mai puţin, pentru că şi cei ce  cumpără sînt în aceeaşi lume şi ştiu de problemele vînzătorului. Dar şi invers, dacă un club are bani şi are mare nevoie de un atacant, cazul lui Real Madrid în vara lui 2009, atunci clubul care vinde trage de preţ cît poate şi scoate 36 de milioane pentru Benzema. Sau 96 de milioane pentru Cristiano Ronaldo. Că de multe ori transferurile se dovedesc neinspirate, e deja o altă discuţie, care ţine şi ea de alţi factori, de alte teorii.

Pînă la urmă, studii se pot face. La toate facultăţile de pe planetă. Mă îndoiesc însă că la discuţiile dintre cluburi se face referire, măcar o dată, la aceste calcule. Iar răspunsul la întrebarea pe care şi-o pune toată lumea e limpede: preţul corect e cel plătit.

Dacă ai 29 de oameni în lot nu înseamnă că eşti mai bun decît cei care au doar 20

Sîntem în plină perioadă de mercato. Toată lumea vrea cîte ceva. Cluburile să cumpere sau, după caz, să vîndă. Jucătorii să plece sau, după caz, să rămînă, dar cu salariu mai mare. Antrenorii şi managerii sînt acum în situaţia de a definitiva loturile, de a calcula, de a analiza. Îşi pun întrebări, caută răspunsuri. Încearcă să-şi dea seama cum e mai bine. De pildă, iată o temă de discuţie, cum e mai bine să fie lotul, generos sau restrîns?

Cei mai mulţi antrenori cad în această capcană. Îşi doresc şi obţin un număr mare de jucători, pe principiul să aibă de unde alege. Ideea de a avea posturile dublate s-a fixat în mintea multora, poate şi dintr-o lejeritate a gîndirii, căci trebuie să munceşti mai mult ca să găseşti un fotbalist capabil să-ţi joace mai multe posturi.

Aruncînd o privire peste loturile de la noi, observăm o situaţie interesantă. În partea de sus a ierarhiei se regăsesc marile dezamăgiri ale turului, Steaua, Dinamo şi CFR. Toate au în dreptul lor 29 de jucători care au bifat cel puţin un minut în partide oficiale. Enorm. La capătul celălalt al clasamentului stă, cine credeţi? Oţelul Galaţi, cu 20 de jucători.
Nu intru acum în discuţie pe teme economice, pe întrebarera cît costă întreţinerea unui lot de 29 de jucători. Deşi nu se poate face abstracţie, căci de cele mai multe ori un salariu mare impune o titularizare, pe principiul rentabilizării investiţiei. Mă refer doar la capitolul sportiv. Ce implică un lot de 29 de capete? La fiecare meci, 11 rămîn complet pe dinafară, dincolo de cele 4 rezerve care nu intră pe teren. Sentimentul apartenenţei la grup e vital în orice activitate, iar în fotbal cu atît mai mult. Un fotbalist care se pregăteşte normal, dar joacă sporadic, îşi pierde ritmul, caracterul competitiv dispare, fiecare antrenament sau meci e o nouă decepţie, căci se simte marginalizat, apare frustrarea, de multe ori duşmănia faţă de cel ce intră titular, iar lucrurile astea se văd cel mai bine la înfrîngeri. Cînd va veni şi ziua sa, eterna rezervă nu va fi niciodată la înălţime, va dori să facă multe şi va reuşi tare puţine.

Modelul rotaţiilor, al loturilor generoase s-a cam prescris, inclusiv din cauza crizei economice. Ideea de azi e participarea. Fotbalul participativ. Decît să cumperi, să zicem, două rezerve cu cîte un milion de euro, nu mai bine iei un jucător de  un milion şi jumătate, capabil să acopere două posturi şi pe care te bazezi oricînd? Faci astfel un lot de 20 de oameni ambiţioşi, fără prăpastie valorică între ei, care să se simtă, toţi, importanţi şi responsabili. Întotdeauna calitatea este mai importantă decît cantitatea.

Modelul Barcelonei, care are tot podiumul Balonului de Aur, cu 3 jucători produşi în academia proprie, poate reprezenta o soluţie de ieşire din criză

Acum că s-a dat Balonul de Aur şi am aflat în sfîrşit cine va fi proprietarul său pînă în ianuarie anul viitor, Lionel Messi, ar merita să lăsăm deoparte dezbaterile ce-l vizează pe învingător şi să ne îndreptăm atenţia spre o idee. O idee cîştigătoare.

Nu e prima dată cînd primii 3 clasaţi aparţin aceluiaşi club, s-a întîmplat şi în 1988 (Van Basten, Gullit, Rijkaard) şi în 1989 (Van Basten, Baresi, Rijkaard) cu Milan. Dar e pentru pentru prima dată cînd Balonul de Aur propune pentru podium 3 jucători formaţi în acelaşi loc. Academia de fotbal a clubului FC Barcelona, “La Masia”. Aceasta e ideea de care vorbeam.

Cine a fost la Barcelona a văzut-o sigur. Poate n-a recunoscut-o, căci nu iese cu nimic în evidenţă. E o clădire veche, de pe la 1700, cumpărată de clubul catalan în 1953, cu tot cu terenul pe care ulterior s-a făcut “Camp Nou”. În contextul arhitectural actual, construcţia pare demodată, însă valoarea sa e imensă şi vine din ceea ce a produs şi produce.
Spaniolii îi spun “cantera”. Traducerea de dicţionar ar reprezenta “carieră de piatră”. La noi s-a stabilizat ca “pepinieră”, un cuvînt, stupid totuşi, născut în perioada limbajului de lemn, cînd orice trebuia să aibă legătură cu producţia. Academia de fotbal parcă ar suna mai bine, nu? Nu doar sună, dar şi este altceva. Este ideea care poate scoate din criză fotbalul românesc în anul de graţie 2011, sub cel din Burkina Fasso.

La Barcelona a fost nevoie de Johan Cruyff. El e cel care a modernizat “La Masia”, iar ideile sale, născute la începutul anilor ‘90, îşi găsesc acum beneficiile. El e cel care a înţeles că un jucător crescut, educat şi format într-o aceeaşi filozofie e mult mai util decît unul cumpărat pe bani mulţi, care vine, sărută steagul sau emblema pentru ziare, stă o perioadă şi apoi pleacă, făcînd exact aceleaşi gesturi la viitoarea echipă.

Cîţi dintre juniorii cluburilor noastre primesc şansa pe care au primit-o Iniesta, Xavi şi Messi? Foarte puţini. Majoritatea sînt daţi deoparte, împrumutaţi, în cele din urmă descurajaţi, pentru că nimeni n-are răbdare cu ei, plus că e mult mai simplu să plăteşti pentru un N’Doye, un Kone, un Moreno, un Wesley, un Wobay, ca să te lamentezi apoi că neuronii lor sînt puţini şi se mai şi plictisesc în incinta creierului. Ei sînt mercenari, habar n-au de tradiţia locului în care vin, habar n-au ce vor şi simt suporterii, habar n-au cine le e rival şi cine nu, ştiu însă foarte bine cînd e ziua de umplere a cardului, iar asta e tot ceea ce contează. Pentru ei. Iar cînd cardul nu mai e alimentat, pleacă, urmînd ca în locul lor să rămînă soluţia de avarie, cei care au crescut cu tricoul echipei sub pernă, dacă nu cumva au dormit în el, au plîns pentru ea cînd erau mici, au îngheţat sau au murit de cald pe margine, copii de mingi fiind, şi, la o adică, joacă şi pe bani puţini.

Patronul de la noi care va înţelege importanţa acestui concept va cîştiga. Nu imediat, să ne înţelegem, ci pe termen lung. Teamă mi-e că nu se va găsi prea curînd un astfel de personaj. Nici pe la finanţatorii noştri neuronii n-au motive de oboseală. Apropo, ştiţi care e bugetul anual al “La Masia”? 12 milioane de euro. Somn uşor în continuare.

Aceasta e clădirea în care se află “La Masia”. Cum priviţi la ea, în dreapta ar trebui să răsară “Camp Nou”. Are o suprafaţă de 610 metri pătraţi, în care se află inclusiv o bibliotecă. Aici locuiesc cei mai buni dintre tinerii formaţi la diferitele categorii de vîrstă ale Barcelonei, majoritatea catalani, dar şi veniţi din alte ţări, cum a fost cazul lui Messi. Din 2012, “La Masia” va trece la “next level”. Îşi va muta sediul în noul “Ciudad Deportivo FC Barcelona”, în afara oraşului, unde va beneficia de 6000 de metri pătraţi

La 30 de ani, Ronaldinho e deja un ex-jucător. În numai 5 ani, magia sa a ars, iar zîmbetul s-a transformat în rictus

Exact acum 5 ani, Ronaldinho era cel mai bun din lume.  În faţa unui “Camp Nou” arhiplin, prezenta celor care ar fi făcut orice pentru el, drept mulţumire că a readus Barcelona în prim-planul fotbalistic mondial, Balonul de Aur şi trofeul FIFA World Player.

Era zeul fotbalului, era cel care iniţiase conceptul de “jogo bonito”, acel fotbal estetic, jucat cu zîmbetul pe buze, din plăcerea copilărească a unui băiat fără copilărie, plecat de timpuriu de acasă, în căutarea gloriei şi a bunăstării. Era personajul principal al dezbaterilor, stupide ce-i drept, dacă era mai bun ca Maradona, dacă nu cumva Pele era egalul lui ori dacă Johan Cruyff era cel ce se apropia întrucîtva de stilul său electric de a dribla, de a pasa “a la Michael Jordan”, de a găsi finalizările cele mai surprinzătoare.
Era.

Acum nu mai este. Acum este o povară, un balast de care Milan, care a crezut că-l poate reinventa, vrea să scape. Cele 8 milioane cerute pentru un transfer sînt doar manevre de business, e foarte probabil ca el să plece gratis în Brazilia, asta dacă nu cumva o să apară un şeic, un asiatic ori un alt nou mogul al fotbalului european care să scoată din cont cîteva milioane, pentru a plăti nişte amintiri.

Din acel ianuarie 2006, nimic n-a mai fost la fel pentru Ronaldinho. Şi-a schimbat obiceiurile, comportamentul, anturajul, dieta, a uitat de importanţa odihnei, puterea nopţii a hipnotizat un star golit pe dinăuntru de o generozitate păguboasă faţă de prieteni. Inerţia l-a ajutat să termine sezonul, să facă o semifinală de Ligă memorabilă cu Milan, dar şi o finală apatică la Paris, apoi un Mondial catastrofal.

Ronaldinho încetase de atunci să mai existe. Acel Ronaldinho, al cărui zîmbet molipsise planeta, care nu obosea niciodată să semneze autografe şi să se pozeze cu copii. La nici 26 de ani, intrase deja în maşina de tocat a presei şi a fanilor, devorat finalmente de cele două entităţi obligate să-şi caute alte repere.

Ronaldinho de azi e deja un ex-fotbalist. Are 30 de ani. Ar vrea să mai joace, dar pasele sale nu mai sînt aceleaşi, sprinturile se fac în ritm pietonal, iar zîmbetul, celebrul său zîmbet, e de cele mai multe ori un rictus. Nimeni nu poate nega faptul că va avea,  în patrimoniul fotbalului, un monument al fanteziei, al lucrurilor nefăcute pe un teren. Nu va fi însă niciodată la nivelul celor amintiţi mai sus, tocmai pentru că a ars prea repede. Sau pentru că şi-a ars el însuşi magia atunci cînd a încetat să mai trăiască pentru fotbal şi început să trăiască din el.

Ar fi bine să se retragă. Tocmai pentru ca toate acele lucruri nefăcute pînă la el şi făcute de el să nu treacă în derizoriu. Geniile nu se nasc pentru a sta pe banca de rezerve.