November 2010 ↓

Teoria Haosului de Pep Guardiola

Aţi auzit de “Teoria haosului”? Dar de “Butterfly effect”? În anii ‘60, matematicianul şi meteorologul american Edward Lorenz observa cum mici variaţii ale unor parametrii dintr-un sistem complex pot duce la rezultate finale complet diferite de cele normale. Concret, mici variaţii ale vremii într-o anumită parte a globului pot duce la modificări semnificative ale situaţiei meteo din altă parte a Pamântului.

Ori, şi mai simplu spus, chiar bătaia aripilor unui fluture la Barcelona poate duce la declanşarea unei furtuni de mari proporţii la Madrid.

Nu se ştie încă dacă Guardiola a citit această teorie. Probabil că nu, de vreme ce ea nu se adresează unui public prea larg. Însă Pep dă senzaţia că stăpîneşte perfect conceptul. În fiecare meci jucat de Barcelona, gîndeşte mici modificări care generează mari efecte. Uneori, cum a fost cazul luni, chiar devastatoare.

Cînd ai un stil de joc pe care-l ştie toată lumea, acest 4-3-3, trebuie să găseşti ceva care să surprindă, fără a-ţi părăsi modelul: presiune, posesie, combinaţie. Aici intervine mintea antrenorului, dar şi a jucătorilor, ei înşişi dornici de a genera acel haos.

Cîteodată fluturele din teorie e Messi. Îl vezi în centru, apoi iar în dreapta, apoi în careu. Cîteodată e Iniesta. Acum faza îl surprinde pe stînga, dar şirul neîntrerupt de pase îl duce-n dreapta, de multe ori în zona de finalizare. Xavi e peste tot, alături de minge aleargă cel mai mult. Dani Alves e parcă pe baterii, face pressing la portar, apoi fuge spre centru ca să ajungă în final pe banda sa. Pique se trezeşte şi el să dribleze, să dea pase verticale, cîteodată îi vine cheful să dea şi gol. Sergio Busquets dă pase cu călcîiul la fel de des cum recuperează, e omul cel mai faultat de la Barcelona, statisticile o spun. Pedro aleargă non-stop, dintr-o parte în alta. Singurul care nu se aliniază la această entropie colectivă, la acest haos ce pare nedisciplinat, dar e de-a dreptul genial, e Puyol, însă de la el aştepţi altceva.

Luni seară n-a fost o umilinţă. Ar fi o definiţie prea grosieră, prea simplistă. Ar trebui găsită o aliniere de superlative, însă toată lumea va face asta. A fost un recital grandios al unei echipe, poate cea mai bună din istoria fotbalului, poate nu, aici părerile vor rămîne împărţite. A fost dansul perfect al unui colectiv ataşat acestui stil, greu de copiat şi oarecum contracultural: te aperi atacînd şi transformi mingea în obiect de cult.

A fost momentul magic al unui savant în ale fotbalului. Pep Guardiola, descoperitorul teoriei haosului pe terenul de fotbal. Cu 11 fluturi ca ai lui, parcă nici nu e greu, nu?

Duelul tuturor duelurilor

Duelul tuturor duelurilor: Pep vs Jose. Cine-i şeful?

Azi se joacă Barcelona - Real Madrid. Nu-i o ştire. Se vorbeşte despre acest meci de la începutul sezonului. Se joacă într-o zi de luni. Asta ar putea fi o ştire, dar nu-i o noutate. Au mai fost cazuri. Sigur, dezbaterea cu politicul care nu ar trebui sa influenţeze sportul a existat în Spania, dar n-a făcut altceva decît să sporească o cotă de interes şi aşa foarte mare.

Se spune că e meciul mileniului. Nici asta n-ar fi o mare noutate. S-a spus la fel şi anul trecut, şi acum doi ani, şi acum 10. Se va spune la fel şi în primăvară, mai ales că atunci, pe “Bernabeu”, s-ar putea să se joace titlul, aşa cum a fost anul acesta.
Se spune că se vor bate toate audienţele. Şi anul trecut s-au bătut, deci nu-i o mare noutate. Miliardul de telespectatori va fi prezent în faţa televizoarelor, chiar dacă ziua de luni nu-i încă una marketată pentru fotbal.

Se spune că va fi un supermeci, un superspectacol. Mereu se spune. E posibil să fie, au fost multe aşa, dar e posibil să nu fie, şi din-astea au fost destule.

Şi-atunci, veţi spune, de ce nu trebuie să pierdem acest El Clasico?
Pentru că pe teren vor fi 11 campioni mondiali. Pentru că se vor duela ultimele două Baloane de Aur. Pentru că vor fi faţă în faţă două stiluri de fotbal. Pentru că vor fi faţă în faţă două filosofii.

Şi, mai ales, pentru că e disputa celor mai buni antrenori ai momentului. 11 campioni mondiali, doua Baloane de Aur, două stiluri, două filozofii, 100.000 de spectatori, un miliard de telespectatori, o rivalitate fotbalistică de 110 ani şi o alta venită din istorie, toate se înghesuie în două creiere. Care aşteaptă acest moment din 30 mai, de cînd Jose îşi anunţa plecarea de la Inter şi noua destinaţie, Real.

Aşadar, vizionare plăcută!

Cum să dai afară un antrenor?

Cînd o echipă joacă prost, din ce în ce mai prost chiar, pierde meciuri şi lasă o imagine deplorabilă, prima măsură, de cînd există fotbal, e schimbarea celui de pe bancă. În ideea celebrului şoc pe care-l resimt jucătorii, chestie de faţadă totuşi, căci e limpede că mult mai uşor înlocuieşti un om, hai, doi sau trei cu tot cu ajutoarele sale, decît un lot de 22.

Se mai dau afară antrenori şi cînd se cîştigă, din cine ştie ce interese, dar asta e altă discuţie. La CFR Cluj nu e cazul acum. Acolo e clar, Cîrţu a fost demis pentru că echipa nu juca, iar rezultatele, logic, nu veneau. Comunicatul celor de la CFR e însă extrem de curios, patetic, uşor populist. “Ne cerem scuze UEFA, clubului Basel şi tuturor iubitorilor fotbalului”, se scrie, la cîteva ore după ce de la Cluj se dădeau asigurări: “Nu-l schimbăm sub nici o formă”. Pe Cîrţu, logic, căci pe geam l-au schimbat elveţienii cu siguranţă.

Discuţia e alta şi a apărut marţi seară în studioul de la TVR. Gestul lui Sorin Cîrţu poate duce cu gîndul la obligativitatea antrenorilor de a vizita, măcar din cînd în cînd, Spitalul 9, ca să vadă în ce stare mai sînt. Ca o paranteză, în cazul lui Cîrţu ar fi necesară şi o vizită la un stilist, căci, la Basel, mult mai urît decît fotbalul echipei a fost stilul său vestimentar, nesalvat nici măcar de fularul Armani, căci nici bătrînul Giorgio nu poate face minuni atunci cînd asortezi o geacă de piele neagră, pesemne de calitate şi de firmă, dar copiată parcă din filmele cu ilegalişti, la un costum maro, cu pantofi maro, probabil şi curea maro, că aşa se purta odată. Dar de aici pînă la a justifica astfel demiterea e distanţă mare, pentru că întrebarea de bun-simţ e dacă respectiva demitere ar fi avut loc şi în cazul unui succes, sau dacă era CFR-ul pe primul loc în Liga 1. Probabil că nu. Pe Rijkaard, de exemplu, nu l-a dat afară Barcelona cînd a spart geamul de pe “Montjuic” la un meci cu Espanol. Cîştigat.

La CFR s-a instaurat însă acest stil alunecos de cînd acest brand a apărut în fotbal. Cine ar fi avut ceva de comentat la o demitere pe teme sportive? Nimeni. De ce să pui atunci o ştampilă pe un antrenor, pe care de altfel îl ştiai coleric atunci cînd l-ai numit, şi care i-ar putea afecta cariera pe viitor? Doar pentru a-şi cultiva imaginea de europeni un preşedinte şi un finanţator? Mi se pare cam mult. Ce imagine de european mai e şi asta, cînd la 6 zici că nu-l dai afară, iar la 10 anunţi că l-ai dat, pentru că a spart un geam cu o zi înainte?

Oraşul derby » Londra e singurul oraş din lume cu 13 echipe profesioniste

1347-308305-gareth_bale_cesc_fabregas.jpgLondra e singurul oraş din lume cu 13 echipe profesioniste şi singurul oraş din Europa cu 3 echipe în grupele Ligii. Practic, aici în fiecare week-end se joacă un derby

Mîine, la Londra, pe “Emirates” se joacă Arsenal - Tottenham, “The North London Derby”, pe care însă londonezii îl consideră, dincolo de specificul oarecum geografic al denumirii, “Derby number one”. Primul său episod s-a consumat în 1887, exact pe 19 noiembrie, pe o ceaţă teribilă, iar “Spurs” au cîştigat cu 2-1. Primul meci oficial, în campionat, trebuie căutat în 1909, pe 4 decembrie, iar atunci au învins “tunarii” cu 1-0.

Pentru pasionaţii de fotbal, Londra este locul cel mai potrivit. De altfel, capitala Regatului este cunoscută drept “oraşul tuturor derbyurilor”. 13 cluburi profesioniste coexistă, paşnic de regulă, dar mai sînt şi excepţii, pe diverse etaje ierarhice, alături de alte cîteva zeci de grupări semiprofesioniste, plus alte sute de echipe de cartier ce-şi au competiţiile lor regulate, în parcurile cu gazon perfect, pretext totuşi de vreme ce au ca miză plata zecilor de halbe de bere de după, obiectivul final pînă la urmă.

Turistul care, ajuns în Londra, şi-a epuizat traseele turistice ar putea încerca un altul, negăsit în ghiduri, dar dedicat exclusiv celor care se simt atraşi de sportul rege. Iată cam ce-ar putea el descoperi:

MILLWALL
“The Den” (Vizuina”, stadionul de 19.000 de locuri al celor de la Millwall, este situat între două linii de cale ferată, motiv pentru care împrejurul său e brăzdat de pasaje subterane. Echipa, acum în liga a doua, şi-a trăit zilele de glorie în sezonul ‘88-’89, mai exact pe 6 octombrie, cînd conjunctura a dus-o pe locul unu al primei divizii. “Leii” sînt mai degrabă cunoscuţi prin intermediul suporterilor şi, mai exact, al confruntărilor dintre aceştia şi fanii lui West Ham United, inamicii ereditari. Faptul că echipele sînt în ligi diferite nu reprezintă un handicap, dimpotrivă, căci spiritul belicos al confruntărilor explodează în partide de Cupă sau Cupa Ligii. De exemplu, în sezonul trecut, cînd 26 de arestaţi au plătit poliţele confruntărilor violente pe liniile şi în trenurile de care vorbeam mai sus.

1347-308350-queens_park_rangers.jpgQUEEN’S PARK RANGERS
De cînd a părăsit Premiere League, în 1996, QPR caută soluţiile revenirii. Vorbim de o zonă din vestul oraşului care iubeşte mult fotbalul, poate şi pentru că aici trăiesc mulţi brazilieni. De altfel, de cîte ori Brazilia joacă vreun amical în Londra, alege pentru antrenamente stadionul “Loftus Road”. Din 2007, magnaţii Formulei 1, Bernie Ecclestone şi Flavio Briatore, şi-au unit forţele pentru a spori viteza revenirii în elită. La momentul actual, timpii sînt buni, echipa fiind pe doi, dar pînă la final ar mai fi 29 de runde.

1347-308349-fulham.jpgFULHAM
Un nume celebru. E totuşi cel mai vechi club din Londra, anul înfiinţării fiind 1879. Devenit şi mai cunoscut în 1997, cînd a fost preluat de Mohamed Al-Fayed, fostul proprietar al “Harrod’s”, tatăl lui Dodi Al-Fayed, cel mort alături de prinţesa Diana în accidentul de la Paris. Cînd noul patron anunţa că obiectivul lui e vîrful Premier League, toată lumea a rîs. Doar că în 5 ani echipa a ajuns din a treia divizie în prima, unde a şi rămas. Apoteoza reprezentînd-o finala Europe League de anul acesta, pierdută în faţa lui Atletico Madrid. Rivalul din oraş e Chelsea, stadioanele lor fiind foarte apropiate (”Stamford Bridge” are adresa poştală pe Fulham Road), dar zona e relativ înstărită şi duelurile nu se duc decît în pub-uri şi vizează numărul halbelor consumate. De regulă, scorul rămîne egal.

1347-308348-chelsea.jpgCHELSEA
E clubul cu cele mai scumpe bilete din Londra, iar în jurul lui Stamford Bridge te simţi ca într-un mall. Magazine, pub-uri, restaurante, cluburi de noapte şi, ultimul pe listă, un stadion ce nu mai are nici o legătură cu cel construit în 1905. Stabilirea în elita continentală s-a produs după venirea lui Roman Abramovici, pînă atunci existînd doar cîteva tentative de apropiere, gen Cupa Cupelor, cîştigată în ‘71 şi ‘98. Dar demersul a costat pînă acum peste un miliard de euro, iar visul numit Champions League încă rezistă, el arătîndu-se doar în nopţile de odihnă ale magnatului rus. Sezonul acesta se spune că ar fi principala favorită, însă parcă aşa se zicea şi în 2008, iar de cîştigat a cîştigat Manchester United.

1347-308347-brentford.jpgBRENTFORD
Departe de fastul primei ligi şi de bătăliile crîncene din cea de-a doua, mai există viaţă, din punct de vedere fotbalistic, evident. Brentford FC e unicul club londonez deţinut, din 2006, de suporterii săi, reuniţi în “The Bees United Supporters Trust”. De atunci lucrurile se dereulează ca într-o familie, toţi cei implicaţi, de exemplu managerul Andy Scott, fiind foşti jucători ai clubului.

LEYTON ORIENT
Vorbim despre un alt club de liga a treia, înfiinţat în 1881 ca un club de cicket, dar şi despre un exemplu de autofinanţare. Problemele financiare de la mijlocul acestui deceniu şi-au găsit rezolvare printr-o măsură oarecum drastică, dar eficientă: dărîmarea unei peluze şi construirea unui spital privat plus cîteva etaje cu locuinţe de lux.

DAGENHAM & REDBRIDGE
Cînd un club din Regat e înfiinţat în 1992, e clar că e ceva la mijloc. Iar în acest caz, la mijloc e o fuziune, între Dagenham şi Redbridge FC. Fuziunea fiind realizată pe motive financiare, e clară politica: jucători gratis, de preferinţă foarte tineri, aduşi, crescuţi şi apoi vînduţi. Deocamdată e în liga a treia, unde a promovat în vară, dar intenţii de mărire nu există, neavînd nici un fundament.

CHARLTON ATHLETIC
Pe “The Valley” au fost vremuri mult mai bune decît cele de azi, cînd echipa e în liga a treia. Încă nu-s depărtate vremurile cu Charlton terminînd pe 7 în divizia de elită, chiar în spatele locurilor europene. Era 2004. În 2006, miticul Alan Curbishley demisiona şi prelua pe West Ham, după 15 ani şi 729 de meciuri ca antrenor, iar de atunci a pornit şi decăderea echipei. Marele duşman al lui Charlton e West Ham, mai ales după “trădarea” lui Curbishley, dar “ciocănarii” nu recunosc această rivalitate, considerînd-o sub prestigiul lor.

WEST HAM UNITED
Din 1900 încoace, West Ham şi-a făurit renumele de club formator de jucători. Pentru alţii. Lampard, Rio Ferdinand, John Terry, Joe Cole ori Glen Johnson sînt doar ultimele exemple. Dincolo de ultimul loc ocupat acum în Premiere League, “ciocănarii” sînt implicaţi într-un mic scandal, deoarece noii proprietari ai echipei şi-au anunţat intenţia de a părăsi “Uptown Park”, stadion situat în sectorul indo-pakistanez al Londrei şi devastat de bombe în timpul războiului, pentru a se muta pe viitorul Stadion Olimpic, evident mai modern.

TOTTENHAM HOTSPUR
De-o bună bucată de vreme, “Spurs” încearcă să reintre în elita fotbalului britanic, dar şi european. Mereu s-a spus ca va fi anul reuşitei acestui demers, mereu nu a fost cazul. Astăzi e la fel, echipa e pe 7 înaintea marelui duel cu Arsenal, dar pare a spera ca numele în plină ascensiune al lui Gareth Bale să ajute.

1347-308346-barnet.jpgBARNET
1888 anul înfiinţării, liga a patra în acest moment, dar pe ultimul loc. Situaţia e dramatică, dar motivele trebuie căutate în boom-ul imobiliar în care clubul a intrat în ultimii ani, căci construcţia unui nou stadion, care să înlocuiască bătrînul “Underhill Stadium” (construit 1907), plus a unui centru de antrenament şi a unei academii de formare a jucătorilor, a secătuit energiile, dar, mai ales, conturile grupării.

CRYSTAL PALACE
Fondat în 1905 de un grup de lucrători de la “Palatul de Cristal”, gazda expoziţiei mondiale din 1851, clubul rămîne în istorie drept unul dintre cele 20 care au fondat, în februarie 1992, The Premier League, de unde a şi retrogradat în chiar primul sezon. Situat într-una dintre cele mai populare zone din Londra, Crystal Palace tot speră la revenirea în elită. Aici a jucat ultima parte a carierei sale olandezul Edgar Davids.

ARSENAL LONDRA
E poate cel mai cunoscut brand fotbalistic al Londrei actuale. Are 27 de milioane de suporteri pe tot întinsul globului, iar stilul impus de francezul Arsene Wenger a făcut din “Emirates” un loc preferat de amatorii de fotbal. Demers totuşi dificil, de vreme ce Arsenal joacă întotdeauna cu casa închisă. Pare în acest sezon singura echipă capabilă să se lupte cu Chelsea pentru supremaţia în Premier League, dar şi în Europa.

Ori sîntem strategi, ori nu mai sîntem!

Şi Rapid, şi Steaua au părut luni să joace cu gîndul la meciul de aseară. Pentru Steaua a mers, la Rapid ideea n-a fost tocmai bună

S-a spus luni, după meciul de campionat dintre cele două, că ambele echipe şi-au dorit mai mult… egalul. Fraza pare prăfuită, scoasă din sertarul vechilor cronici, dar nu-i lipsită de sens. În conjunctura actuală, cînd strategiile, demne ori nu, sînt la ordinea zilei, două meciuri în 3 zile între două echipe de valori apropiate nu-s uşor de gestionat, căci după un succes adrenalina se naşte mai greu, iar iminenta relaxare se acoperă cu dificultate.

În mod normal, fiind eliminatorie, partida de aseară se arăta mai importantă, fără marja de eroare dintr-un campionat lung. Astfel că, şi Lacătuş, şi Şumudică au schimbat cîte ceva, pe acolo, prin punctele esenţiale, fără să renunţe la modulul 4-2-3-1, atît de folosit în fotbalul de azi. La Rapid 4 piese, la Steaua, 5. Nimeni n-a apucat să le contabilizeze, căci deodată atmosfera a devenit din incendiară, incendiu. Bubuiau petardele în zona stelistă de stadion ca bombele în zona Kosovo acum ceva vreme, scaunele ardeau ca focurile de tabără de altădată, iar arbitrul Tudor, în stilul său de Dalai Lama dîmboviţean, chema la el şeful dispozitivului de jandarmi, pentru a-i cere să ia măsuri, de parcă respectivul era fie somnambul, fie extraterestru şi nu aflase ce se petrece.

Paranteză. Cum or fi reuşit fanii Stelei sa pătrundă cu un asemenea arsenal pirotehnic e greu de explicat, mai ales cînd la intrarea presei controlul a fost foarte drastic, fiind rechiziţionate pînă şi pixurile. E adevărat, înăuntru primeai altele de la sponsorul competiţiei, dar unde-i lege, nu-i tocmeală, nu? Paranteză închisă.

O repriză şi jumătate
Despre meci acum.  Prima repriză a trecut repede, mai ales că nimeni nu mai înţelegea cît a trecut şi cît mai e, căci tabela a continuat să numere şi în minutele de întrerupere. Tătăruşanu a avut două intervenţii bune, Coman una, dar mai mult s-a jucat între cele două careuri, duelurile Grigore plus Spadacio contra Anghelov plus Bicfalvi nereuşind să impună un cîştigător, de unde şi absenţa mingilor utilizabile pentru Bilaşco şi Cassio, dar şi încercările mai degrabă eşuate de deschidere spre benzi, şi de-o parte, şi de alta. În plus, apărările au fost şi ele sigure, a Stelei îmbogăţită cu experienţa lui Galamaz lîngă creşterea constantă a lui Gardoş, a Rapidului cu acelaşi cuplu Marius Constantin-Marc Antonio.

Golul lui Galamaz
Rolul lui Galamaz s-a văzut imediat după pauză. Lui i se datorează golul Stelei din minutul 49. Nu, nu e o greşeală, căci fără plonjonul său la şutul lui Roman, la o primă acţiune mai legată în banda stîngă a Rapidului, n-ar mai fi existat contraatac şi nici finalizarea lui Surdu, cu oarece şansă, căci prima intervenţie a lui Coman a lăsat mingea tot în piciorul stelistului.

Rezistenţa la presiune
Şumudică a mutat la nervi, scoţîndu-l imediat pe Roman, îngropîndu-l însă în huiduielile unui întreg stadion, căci sectorul stelist fusese între timp evacuat. Apoi e scos şi Cesinha, dar păstrat Cassio, a cărui prezenţă în meci n-a fost decît o absenţă. Lăcătuş a răspuns cu Kapetanos la Bilaşco, post pe post, însă mai multă ştiinţă a jocului pentru grec cu spaţiile ce se prefigurau în contextul atacurilor rapidiste, la care se adăugase şi Sburlea, apărut în locul lui Herea, o schimbare ce s-a vrut ofensivă în mod cert, dar care a lăsat Rapidul şi fără ultimul om de pasă decisivă rămas pe teren.

Steaua a rezistat pînă la final presiunii. A publicului, de multe ori exaltată, dar în general admirabilă, şi a adversarilor de pe gazon. A avut şi ceva şansă în unele situaţii, a reapărut şi sintagma “apără  Tătăruşanu”, dar toate astea sînt detalii. Iar strategia, dacă o fi existat luni, se vede treaba că a functionat. Steaua e în semifinalele unei competiţii pe care n-a mai cîştigat-o din 1999. Într-o finală cu Rapid.