May 2010 ↓

Retrospectiva unui întreg sezon de Serie A şi de Fotbal European, azi, de la 20:00, pe DigiSport

Tot ce-a fost important în sezonul 2009-2010, dar şi felul cum a fost comentat campionatul italian de-a lungul celor 9 luni de Fotbal European, iată subiectul ediţiei speciale de azi, ultima despre Serie A, a emisiunii “Fotbal European”, singurul talk-show care-şi propune (şi reuşeşte) să abordeze doar subiecte din fotbalul internaţional, astăzi, de la 20:00, pe DigiSport.

Puteţi intra în direct la fotbaleuropean@digisport.ro sau pe contul de Facebook, Fotbal European Andrei Niculescu, pentru a vă exprima opiniile în legătură cu subiectele ediţiei.

Inter la putere în Europa şi la Fotbal European

Cîştigarea de către Inter a “triplei” campionat, cupă, Liga Campionilor, performanţa lui Chivu, plecarea lui Jose Mourinho, iată subiectele ediţiei speciale de azi a emisiunii “Fotbal European”, singurul talk-show care-şi propune (şi reuşeşte) să abordeze doar subiecte din fotbalul internaţional.

Multe alte imagini de la sezonul fabulos al Interului, reperele importante ale lui Cristi Chivu în acest sezon, noutăţi despre Jose Mourinho, astăzi, de la 20:00, pe DigiSport, la “Fotbal European”, cu Massimo Pedrazzini invitat special.

Puteţi intra în direct la fotbaleuropean@digisport.ro sau pe contul de Facebook, Fotbal European Andrei Niculescu, pentru a vă exprima opiniile în legătură cu subiectele ediţiei.

Sărbătoarea fotbalului a cucerit Madridul

UEFA ar fi dorit ca sîmbătă să se joace doar acest meci. În România probabil nu s-a aflat

Cînd i-a venit ideea de a muta finala Ligii Campionilor, cum ar veni cel mai important meci al celei mai importante competiţii continentale intercluburi, într-o sîmbătă, Michel Platini a gîndit la o sărbătoare a fotbalului. Ar fi vrut ca această partidă să fie una singură în această zi, pentru a întări ideea de “cea mai cea”. Nu cred să-i fi trecut prin cap că într-o ţară numită România se va juca o etapă întreagă de campionat, şi încă ultima, astfel ca tot ceea ce trebuia să însemne sărbătoare a fotbalului să fie înlocuit cu sărbătoarea discuţiilor nesfîrşite ale personajelor ce au cotropit acest sport la noi, a lui “a fost, sau n-a fost”, dar, din păcate, nu în varianta de cinema, a lui TAS, a lui blat sau neblat, a lui Gigi şi a celor ca el.

Din păcate, faptul că, în premieră în istoria acestei competiţii, o ţară numită România a avut un titular în finala Champions League a trecut undeva în plan secund, înlocuită fiind de obiceiurile noastre profund mioritice.

Din fericire, la 2500 de kilometri de această ţară, la Madrid, a fost sărbătoarea dorită de Platini. Încă din seara de vineri, dar mai ales în dimineaţa de ieri, italieni şi nemţi deopotrivă au invadat capitala Spaniei, aducînd fiecare după sine euforia, cheful de distracţii, setea de a cunoaşte lucruri inedite, cum ar fi o bere nouă, un vin nou, ori foamea de a vedea diferenţele culinare dintre Spania şi ţările lor.

S-a estimat undeva la 100.000 numărul turiştilor veniţi la Madrid în acest week-end. Dar şi undeva la 50 de milioane de euro totalul cîştigurilor de pe urma vizitei lor, de unde se vede că organizarea unei astfel de finale e extrem de profitabilă. E nevoie însă de o infrastructură perfectă, pe care Madridul o are, de o reţea de transport în comun excelent dispusă, pe care

Madridul o are, de un număr suficient de hoteluri, pe care Madridul le are, şi măcar de 600-700 de restaurante şi baruri, pe care Madridul le are. Stadionul, pe care Madridul îl are, devine o chestiune oarecum secundară, deşi în esenţă de la existenţa lui pleacă totul.

Autobuzele fanilor
Altfel, bucuria fotbalulu a fost peste tot prezentă. Roşul lui Bayern şi negru-albastru de la Inter au depăşit graniţele Fan-Zone-urilor construite de organizatori, grupurile de suporteri ducîndu-şi bătălia lor particulară pe unde se nimereau să se întîlnească. Bătălie ce consta în cine strigă mai tare lozincile de încurajare, unde italienii, mai inventivi şi mai aplecaţi spre artistic, au cîştigat, dar şi cine dă gata mai repede halbele de bere, unde nemţii nu prea au avut rival.

Marea găselniţă a acestei finale a reprezentat-o invadarea de către fani a autobuzelor turistice, care-şi făceau turul obişnuit al oraşului. Astfel că mai toate atracţiile, de la Palatul Regal zarzuela la cel al premierului Zapatero, Moncloa, ori de la Prado la celebrul parc Retiro, aerul finalei putea fi respirat. Din păcate, Plaza Mayor, locul unde poate ar fi fost cel mai nimerit teritoriu pentru o astfel de “dezbatere” de idei, era ocupată de o expoziţie în aer liber a Biroului de Turism al Franţei, astfel că Puerta del Sol, aşa-numitul kilometru zero al Madridului a devenit locul de întîlnire.

Şi, evident, “Santiago Bernabeu”. Legendara arenă, poate cam bătrînă pentru standardele de astăzi, dar mustind de o istorie irecuperabilă şi de legende ale acestei competiţii, s-a împărţit în două, iar abia aici ambele tabere au putut să-şi dea frîu liber imaginaţiei.

Căpitanul şi steagul său
Cristi Chivu a fost primul jucător al Interului care şi-a pus pe spate steagul ţării sale. Gestul său a fost imediat urmat de alţi coechipeiri

Au fost destui români sîmbătă seară pe “Bernabeu”. Oficiali ai Federaţiei, ziarişti, familia lui Cristi Chivu şi prietenii săi apropiaţi ori pur şi simplu iubitori ai fotbalului adevărat care au avut norocul să-şi procure un bilet de intrare la “Sărbătoarea Fotbalului”, aşa cum a dorit Michel Platini să se numească prima finală a Ligii Campionilor disputată într-o zi de sîmbătă.

Toţi, probabil, am trăit meciul privind cu un ochi la derularea jocului şi cu celălalt la Cristi. Căpitanul “naţionalei” noastre ducea fotbalul românesc într-un colţ de Univers unde obiceiurile păguboase ale celor de acasă nu vor putea ajunge niciodată. Tărîmul interzis multă vreme românilor a devenit acum un vîrf cucerit de un băiat de 29 de ani, urcat acum mai bine de 10 ani, din Reşiţa ce-i rămăsese prea mică, direct în trenul gloriei, cu o haltă forţată, Craiova, una specială, Amsterdam, alta normală, Roma, şi în fine, cea mai importantă, Milano. Acum înţelegem, toţi cei care, la vremea respectivă, n-am priceput, şi ne-am grăbit criticînd-o, decizia lui Chivu de a alege Inter, şi nu Barcelona, atunci cînd a fost cazul. Barcelona lui Ronaldinho şi Messi era atunci un El Dorado pentru orice fotbalist, numai că o stea norocoasă veghează asupra fiecăruia şi-i arată drumul în viaţă.

Meciul lui Chivu…
Nu i-a fost uşor căpitanului. L-a avut în primire pe Robben, cel mai periculos om al lui Bayern. L-a scăpat o dată, l-a faultat de cîteva ori, l-a mai împins şi ciocnit atunci cînd arbitrul nu-l vedea, dar în general şi-a îndeplinit misiunea. Cu ajutorul lui Pandev, a cărui generozitate în efort merită un capitol aparte, pe care-l chema mereu lîngă el, arătîndu-i unde să se poziţioneze astfel ca dublajul să fie asigurat, în momentul cînd mingea era la olandez. A avut şi cîteva momente în care simţul său de anticipaţie a apărut, a fost contondent în unele dueluri, a fost, cu alte cuvinte, în meci. Şi, cine ştie?, putea fi erou, dacă în repriza a doua, cu cîteva minute înainte să iasă, Sneijder l-ar fi lăsat pe el să bată o lovitură liberă din preajma careului. S-a apropiat, s-a aşezat ca pentru şut, însă olandezul a tras el, deloc grozav, în zid, deşi poziţia era mult mai bună pentru un stîngaci.

După ce a ieşit, a numărat de pe bancă minutele pînă la final, la fel ca toată suflarea interistă. Iar cînd poliţistul Howard Webb a fluierat sfîrşitul, a zbughit-o spre teren, unindu-se într-o îmbrăţişare colectivă a descătuşării.

…si gestul său emoţionant
Apoi a urmat gestul care pe noi, românii de pe margine, care continuam să-l urmărim doar pe el, ne-a acoperit de emoţie. S-a dus glonţ spre un colţ al terenului, a izbutit să treacă de barajul oamenilor de ordine, a cerut şi a primit un steag. S-a înfăşurat în el şi aşa costumat a continuat să se bucure. A fost primul care a făcut-o, după el s-au luat toţi ceilalţi stranieri ai Interului, Eto’o imediat, Stankovici, Maicon, argentinienii toţi.

Înfăşurat în steag s-a îmbrăţişat cu Mourinho apoi a aşteptat, alături de toţi ceilalţi, clipa sa de glorie. Mai întîi a primit de la Platini medalia de campion, apoi a avut ocazia de ridica deasupra capului trofeul care-i răsplateşte pe cei mai buni, chiar înaintea lui Diego Milito, eroul finalei.

Modelul german
Sărbătoarea s-a prelungit în vestiar mult. Foarte mult. O oră şi jumătate l-au aşteptat ziariştii pe Jose Mourinho să apară la conferinţa de presă. Dar au avut de ce să stea, portughezul anunţînd el însuşi ceea ce, de fapt, nu mai era un secret: va pleca la Real Madrid. Tot cam o oră şi jumătate l-am aşteptat şi noi, ziariştii români, pe Cristi Chivu, într-o zonă mixtă plină ochi, unde camerele de televiziune se amestecau cu microfoanele radiourilor şi reportofoanele jurnaliştilor, sub flash-urile fotoreporterilor, totul într-o entropie colectivă ce i-a făcut pe riguroşii organizatori de la UEFA să se recunoască învinşi. Nimeni nu şi-a mai respectat poziţiile stabilite de dinainte, fiecare a căutat să-şi găsească locul cel mai bun.

Pînă a venit Chivu, am avut ocazia să vedem comportamentul exemplar al fotbaliştilor lui Bayern, la trecerea lor prin faţa ziariştilor. Sub ochii atenţi ai ofiţerului de presă, care avea  grijă ca nici un ziarist german să nu fie nemulţumit, jucătorii lui Van Gaal au răsouns întrebărilor. Ba chiar Marc van Bommel, care încercase să dribleze un grup de jurnalişti, a fost prompt întors din drum, în vreme ce Rummenigge a fost nevoit să apeleze la cunoştinţele sale de italiană pentru a răspunde şi la întrebările venite de la adversari. De altfel, se vorbea în toate limbile posibile, fiecare ţară prezentă la finală avînd reprezentanţii săi. Singurul de la Bayern care n-a vorbit a fost Robben, care a trecut repede prin zonă, flancat de doi bodyguarzi.

Bucuria campionilor
Şi apoi au început să curgă campionii. Primiţi cu urale, cu aplauze, chemaţi dintr-o parte în alta, vorbind în italiană, în franceză, bătînd cuba cu ziariştii, îmbrăţişîndu-se cu ziaristele. Primul a ieşit Quaresma, flancat de un bodyguard, gest complet inutil, de vreme ce nimeni nu a fost interesat de el. Maicon a vorbit cu toată lumea, Eto’o la fel, Materazzi, singurul italian al finalei, era eroul lor, Sneijder s-a dus glonţ la presa olandeză, iar Balotelli a trecut avînd steagul Italiei pe umeri. Notă discordantă a făcut Arnautovici, care a părut uşor dus cu capul, stîrnind rîsetele tuturor celor prezenţi. A apărut vorbind la telefon, s-a tot învîrtiti printre culoare pînă s-a pierdut, momentul său de glorie terminîndu-se cu dilemă rostită în gura mare: “Unde mama dracu’ e autocarul?”.

Într-un final a apărut şi Chivu. Printre ultimii. Încă transpirat şi oarecum marcat de efort. Era ora României 2, spre dimineaţa. Meciul se terminase de mult, momentele sale de glorie abia încep.

“O finală de Ligă nu se joacă, se cîştigă”
La nici două ore după ce a devenit campion european, Cristi Chivu a vorbit despre sentimentele de dinainte, din timpul şi de după un astfel de meci

Cînd stai faţă-n faţă cu Cristi Chivu, ai nevoie de o mare doză de concentrare pentru a nu-ţi muta privirea spre cicatricea care-i brăzdează capul, ca o linie a vieţii mutată aici, ca o graniţă mai mult decît vizibilă între viaţă şi moarte, ca o dovadă de neşters că atunci cînd iubeşti ceea ce faci, răsplata vine în mod sigur, ca un decont al zilelor şi nopţilor de suferinţă, de incertitudine, înlocuite acum de cea mai mare bucurie pe care o poate trăi un fotbalist: cîştigarea Ligii Campionilor.

- Cristi, e cea mai mare bucurie pe care o poate trăi un fotbalist?
- E un sentiment fantastic, asta e clar. Nu ştiu dacă e cea mai mare bucurie, nu ştiu cum e, de exemplu, să cîştigi un titlul mondial cu echipa naţională sau unul european. Dar, din punctul meu de vedere, e momentul maxim al carierei.

- Ai visat la un moment ca ăsta atunci cînd ţi-a fost greu?
- Atunci, n-am îndrăznit să visez atunci. Tot ce-mi doream era să mă fac bine, să revin lîngă ai mei, lîngă soţia mea, lîngă fetiţa mea, lîngă familia mea, şi apoi să pot juca din nou fotbal.

- Dar după? După ce ţi-ai revenit?
- Nu. Nici atunci. N-am visat niciodată, am sperat să pot să reuşesc să cîştig Liga Campionilor. Cred că e un lucru la care speră orice jucător de fotbal care ajunge la un anumit nivel.

- Dar ce e aşa deosebit la o finală de Liga Campionilor? Pînă la urmă, nu-i tot un meci de fotbal? Acum tu ştii cel mai bine.
- E greu să descrii în cuvinte ceea ce simţi în săptămîna premergătoare unei finale, în orele de dinaintea meciului, în minutele de dinaintea startului. Apoi, e greu să descrii în cuvinte ceea ce simţi după terminarea lui, mai ales dacă eşti învingător. În teren, e adevărat, e un meci de fotbal, în care trebuie să faci ceea ce faci şi la altele, dar şi ceva în plus. Pentru că e o finală, e un singur meci şi o greşeală poate decide.

- Acum, după, cum ţi se pare?
- La fel de greu. Dar şi frumos. E însă o experienţă pe care, dacă aş putea, aş repeta-o în fiecare sezon. De fapt, noi aici, la Inter, pentru asta ne pregătim, aşa face orice echipă mare, vrea să cîştige mereu. Din păcate, numai una poate cîştiga pe sezon. Iar din fericire, anul ăsta am fost noi.

- Şi aţi făcut chiar mai mult, aţi cîştigat tot ce se poate cîştiga.
- Adevărat. Acum poate că pare simplu, dar totul a venit la capătul unui an de muncă fantastică.

- Ce motivaţie poate avea un jucător care cîştigă tot ce se poate cîştiga? Ce motivaţie poate avea cineva realizat din toate punctele de vedere să se apuce iar de muncă?

“Încă nu conştientizez ce-am reuşit”
- Gică Popescu spunea că un jucător de fotbal devine fotbalist mare abia atunci cînd cîştigă un trofeu important.
- Probabil că are dreptate. Aceste trofee sînt răsplata pentru munca şi efortul pe care le-ai depus, dar şi o recunoaştere a valorii, pînă la urmă.

- Tu l-ai cîştigat pe cel mai important. Deocamdată eşti singurul..
- Nu sînt singurul. Pe trofeu apare şi Steaua Bucureşti. Şi ei au fost tot români.

- Mă refer la formatul actual al Ligii Campionilor. Crezi că se poate spune că eşti cel mai galonat fotbalist român?
- Mie nu-mi plac statisticile. Şi nici nu-mi place să mă compar cu alţii. Eu sînt Cristi Chivu şi atît.

- Cum a fost bucuria de după meci?
- Nu m-am exteriorizat foarte tare pentru că încă mi-e foarte greu să conştientizez ceea ce am obţinut. Mi-e greu pentru că sînt 11 luni de muncă, apoi o săptămînă cu foarte mult stres, în care ne-am gîndit încontinuu la acest meci. Pentru că o finală nu se joacă, o finală se cîştigă.

- Mourinho a spus că cei care înving sînt învingători, dar cei care pierd nu sînt <<loseri>>, doar fac parte din echipa învinsă.
- Are dreptate. Însă, repet, o finală nu se joacă, o finală se cîştigă! E foarte posibil ca un astfel de moment să apară o singură dată în cariera unui fotbalist. E inutil să spui că eşti fericit doar că ai jucat-o, dacă ai pierdut-o. Învingătorul ia totul, învinsul nu rămîne decît cu regretele.

- Te gîndeşti că au trecut 45 de ani de cînd Inter n-a mai cîştigat acest trofeu?
- Ne-am gîndit, sigur că da. Mă bucur că am reuşit să ne facem preşedintele fericit, că am reuşit să-i îndeplinim visul, lui şi cîtorva generaţii de interişti, un vis care era şi al nostru, al jucătorilor.

“Condiţia mea pentru bilete: fiecare cu steagul!”
- Imediat cum s-a fluierat finalul, te-ai repezit să cauţi un steag al României. De ce ai făcut-o?
- Da, m-am dus să iau steagul. Aşa am simţit atunci. Am văzut înainte de meci unde a stat soţia mea, am văzut unde au stat mama mea, sora mea, prietenii noştri şi m-am dus să iau un steag. Condiţia mea atunci cînd lumea a vrut să vină la meci şi mi s-au cerut bilete a fost să vină cu steagul României.

- E a doua finală consecutivă cînd avem un steag printre sărbătoriţi. O fi un semn bun?
- Într-adevăr, e a doua oară după Şahtior anul trecut. Sperăm să fie un semn bun şi sperăm ca nu doar jucătorii români care activează la cluburi din afară să se bucure de aceste performanţe, sperăm să vină vremea ca şi o echipă de club de la noi să reuşească aşa ceva. Am spus, a fost scris pe un trofeu numele Stelei Bucureşti, sperăm să mai fie astfel de momente.

- Era pe vremuri o emisiune “Mai există şi români fericiţi”. Tu cred că eşti exponentul acestui grup de oameni acum.
- Da, sînt un om fericit, un om norocos, care a avut parte de multe lucruri frumoase la viaţa lui, dar care a trebuit să plătească şi un preţ.

“Două Europene, dar nici un Mondial. Iată motivaţia!”
- Ce s-a întîmplat la schimbare?
- N-am mai putut. E simplu. Am avut cîrcei, am avut un blocaj muscular. Cred că e un lucru normal. Am stat două luni pe tuşă, vin după …. o operaţie nu foarte uşoară, fizic încă nu sînt sută la sută, dar am făcut sacrificii şi am reuşit să trec peste toate.

- Tu ai avut cel mai greu adversar.
- Eu am avut cei mai grei adversari în Liga Campionilor anul ăsta! Dar pînă la urmă sînt fericit că am cîştigat mereu. Pentru asta m-am pregătit tot timpul, ca atunci cînd e nevoie de mine să fiu acolo. Chiar dacă se întîmplă să mi se spună că e nevoie de mine cu 10 minute înainte de meci, cum s-a întîmplat la Barcelona.

- Apropo, se poate spune că acest meci a fost cel mai greu al campaniei?
- Am observat că se vorbeşte doar de un singur meci, şi anumă cel de la Barcelona. Lumea uită că noi am bătut Barcelona cu 3-1 pe San Siro şi am revenit de la 1-0, lumea uită că am bătut-o pe Chelsea de două ori şi acum pe Bayern. Sînt meciuri grele, sînt probabil dintre cele mai bune echipe din Europa. Dar asta trebuie să faci ca să cîştigi Liga Campionilor. Să-i baţi pe cei mai buni, să te comporţi ca o echipă, să ştii să profiţi de momentele favorabile, să ai noroc, arbitrii să nu vadă un penalty, cam aşa se cîştigă Liga Campionilor.

- Cum se va odihni un campion european?
- Încă nu ştiu. Mai am trei meciuri cu echipa naţională, abia apoi mă voi gîndi la vacanţă.

- Dar nu-i frustrant pentru cineva care a cîştigat Liga Campionilor să se uite la televizor la Campionatul Mondial? Şi să vadă acolo adversari pe care i-a eliminat?
- E frustrant, dar asta e situaţia. Nu ne rămîne decît să muncim în continuare şi mai bine şi să încercăm să ajungem şi noi acolo. Eu am jucat la două Europene, dar la nici un Mondial. Vorbeam de motivaţie. Vezi cum apare motivaţia chiar şi pentru cineva care abia a cîştigat Liga Campionilor!

Chivu şi zîmbetul său de campion

Internaţionalul român s-a arătat în mare formă la şedinţa de pregătire de ieri, risipind dubiile legate de prezenţa sa în finală

Jose Mourinho nu putea fi altfel decît în centrul atenţiei. Doar e “Special One”, nu? Trebuie căutat destul de aprig prin statistici pentru a găsi o finalistă care nu s-a antrenat pe stadionul finalei, în ziua de dinainte. Ei bine, Inter n-a făcut-o. Mai bine zis Mourinho, pentru că, s-a văzut asta perfect şi ieri, Inter egal Mourinho. Portughezul a ales Valdebebas, centrul de antrenament al lui Real Madrid, parcă special pentru a deschide şi mai larg uşa discuţiilor şi speculaţiilor în legătură cu viitorul său.

Reacţii în lanţ
Decizia portughezului a stîrnit o reacţie în lanţ. Cum la “Bernabeu” erau programate cele două conferinţe de presă, a lui Bayern la prînz, a Interului spre seară, plus antrenamentul oficial al nemţilor, această paranteză de 15 kilometri şi cam o oră prin traficul madrilen a făcut ca reprezentanţii mass-media să încerce să-şi ia măsuri suplimentare. Una dintre ele, grăbirea formalităţilor de acreditare.

Numai că, previzibil, toţi ziariştii au gîndit cam în aceeaşi direcţie şi au luat cu asalt, la ora 11, cînd era anunţată deschiderea, centrul de acreditare. Unde s-a format brusc o coadă de cîteva sute de oameni nervoşi, coadă pe care madrilenii ce treceau prin zonă o priveau cu destulă mirare. Nu înţelegeau ce-i cu acest Turn Babel, căci se vorbeau toate limbile pămîntului, majoritatea cuvintelor fiind sudalme de apreciere sinceră pentru UEFA şi regulile sale.

Florentino, băiatul deştept
În fine, după fix o oră şi 45 de minute, îţi poţi agăţa la gît cartonaşul cu poză, poţi privi cu compasiune la tichetul care-ţi oferă posibilitatea unui prînz “media” exact la ora stabilită de Mourinho pentru pregătire. Dar şi la tricoul făcut cadou de organizatori, care, fiind măsura M, nu-ţi poate folosi decît pentru un cadou simpatic unei amatoare de suveniruri.

Primul pas odată făcut, urma partea mai dificilă. Aceea a drumului spre Valdebebas. Însă nimic nu e greu, căci bancnotele inspirat denumite euro s-au obişnuit deja să rezolve orice. Taximetristul se cheamă Paco Gonzales. El ţine cu Real, ceea ce uşurează misiunea de recunoaştere a zonei. “Ciudad Deportiva Alfredo Di Stefano” e un perimetru născut din nimic, în mijlocul unei zone oarecum deşertice, unde stîlpii de la diferitele instalaţii de nocturnă şi albastrul tribunelor de la ministadionul cu cîteva mii de locuri dau senzaţia unei staţii spaţiale în mijlocul abisului selenar.

Coincidenţa face ca drumul să treacă prin faţa celor 4 turnuri construite pe locul unde era “Ciudad Deportiva” a lui Real. În precedentul mandat, Florentino Perez a vîndut terenul Primăriei Madridului. Apoi a primit de la aceeaşi Primărie terenul de la Valdebebas, dar şi multe sute de milioane pentru a construi, cu firma sa de construcţii, ACS, cele 4 turnuri pomenite. Unul dintre ele este acum un hotel, unde a ales să tragă chiar Bayern. Evident că şi la Valdebebas tot firma lui Florentino a fost implicată.

OK-ul lui Chivu
După această scurtă paranteză economico-financiară, ce demonstrează că meseria de “băiat deştept” nu s-a inventat în România, să trecem la obiectivul deplasării, antrenamentul oficial al lui Mourinho. Nu, nu-i nimic greşit, aşa a părut şedinţa portughezului, căci Jose a fost exact în mijlocul ostilităţilor. Cu greu îl băgai în seamă pe Massimo Moratti, care se plimba nestingherit pe margine, în camaşă şi cravată, dar fără sacou, căci a fost destul de cald. La fel de greu ieşea în evidenţă Luis Figo, mai trendy costumat, jeanşi şi tricou negru. Toţi ochii şi toate camerele de luat vederi îl vizau pe Mourinho. Inclusiv o frumoasă ziaristă de la TVE - despre ea s-a speculat în trecut că ar fi avut o relaţie mai mult decît profesională cu olandezul Sneijder -, care i-a indicat cameramanului său să urmărească mişcările lusitanului.

Altfel, cine a dorit să obţină o pistă asupra formulei de start a Interului n-a putut, căci Mourinho n-a dat nici una. Iar antrenamentul în sine n-a arătat nimic neobişnuit. Însă opinia aproape unanimă a ziariştilor italieni este că va fi prezent în primul “11″ Cristian Chivu. Care a apărut cu un look nou la Madrid, ras complet pe cap, dar avînd zona operaţiei unsă cu o cremă protectoare, pesemne pentru a se proteja împotriva soarelui destul de puternic.

Chivu a fost foarte activ în şedinţa de pregătire ce n-a durat mai mult de 45 de minute. Atît în plan sportiv, cît şi din cel al stării de spirit, participînd din plin la diversele glume făcute de colegi. Dacă la partea fizică n-a purtat celebra-i deja cască, atunci cînd s-a trecut la diversele exerciţii cu mingea, Cristi şi-a pus-o pe cap, nu înainte de a turna în ea jumătate de sticlă de apă.

Deşi scurt, antrenamentul a fost foarte intens, după principiul lui Mourinho: “te antrenezi după cum joci, dar joci după cum te antrenezi”. La final nu s-au făcut declaraţii de nici un fel, Chivu izbutind să răspundă la întrebarea Gazetei Sporturilor (singurul ziar din România prezent la antrenament) “cum eşti?” cu degetul mare ridicat în sus, semn că e OK, dar şi cu un zîmbet pentru fotografie.

Zîmbet pe care l-am dori repetat mîine seară, la finalul partidei.

După Jose contra Pep, avem un alt duel interesant
Maestrul şi discipolul
Van Gaal şi Mourinho sînt, în felul lor, speciali. Dacă va fi portughezul “The Special One” ori dacă olandezul îi va rămîne superior se va vedea la sfîrşitul finalei

Va fi din nou meciul lui Mourinho. Nici nu putea fi altfel. Vedeţi şi toată tevatura creată cu antrenamentul oficial al Interului şi vă veţi convinge. Dar va fi şi al lui Van Gaal. După Jose contra Pep, la semifinală, acum vine la rînd o altă poveste: discipol contra maestru. Mourinho contra Van Gaal.

Vorbim despre doi tehnicieni care nu admit altă situaţie decît aceea în care ei sînt liderii. Şefii. Conducătorii cu puteri absolute. Ca o paranteză, îşi pune oare cineva la noi întrebarea de ce în ultimii ani echipele care au cîştigat ceva important au avut pe banca tehnică personalităţi uriaşe, şi nu simple marionete? Răspunsul e simplu. Numai aceste personalităţi pot stăpîni un vestiar plin de tot felul de caractere, cu tot felul de idei, capricii, principii.

Mourinho stăpîneşte perfect arta războiului, căci la el toate meciurile importante asta par. Are un stil incredibil de a atrage presiunea asupra lui, transformînd-o într-o ură pe care dă senzaţia că o adoră. În ziua în care va rămîne fără inamici va rămîne fără argumente, căci la el totul se duce la nivel personal. Dacă nu eşti tare, eşti condamnat, e principiul său. Ştie că unica manieră de a cîştiga, fie că eşti superior, dar mai ales cînd eşti inferior, este aceea de a-ţi maximiza virtuţile, mulîndu-le pe slăbiciunile adversarului.

Van Gaal e tipul care spune ce gîndeşte, dar o face privindu-te în ochi. Cei inteligenţi apreciază asta, cei slabi nu pot supravieţui alături de el, pentru că aceştia mereu vor căuta o scuză. Echipele sale joacă mereu la cîştig, e fidel şcolii Ajax, cu aplecare spre ofensivă, dar nivelul de competenţă în lot e foarte mare, jumătăţile de măsură nu sînt acceptate. A cîştigat o Ligă, dar a trecut mult de atunci, iar a repeta gestul acum ar însemna o întoarcere în prim-plan, de unde eşecul la cîrma “naţionalei” Olandei l-a scos într-un fel.

În teorie, ambii merg pe 4-3-3, dar şi unul, şi celălalt vor putea face azi schimbări. E o finală unde mult mai important e să nu faci greşeli, să nu primeşti gol. Ambii vor putea forţa cu doi mijlocaşi centrali, Zanetti-Cambiasso, respectiv Van Bommel-Schweinsteiger. De aici, lucrurile pot varia. Van Gaal va aşeza probabil o linie de 3 în faţa celor doi, Robben-Muller-Altintop, cu Olici în atac. Dacă juca Ribery, era un lucru cert, aşa, fără francez, s-ar putea merge şi pe un 4-4-2, cu Robben şi Muller în benzi, plus Olici şi surpriza Gomez în faţă, pentru a se bate cu argumente cu Samuel şi Lucio.

La Mourinho e mai simplu. Pandev, Sneijder şi Eto’o în spatele lui Milito. Varianta Balotelli nu pare decît un revulsiv pe final, căci de la SuperMario mereu te poţi aştepta la orice, dar nu neapărat ceva bun. Aşa cum a făcut ieri, la antrenament, cînd în mijlocul unui exerciţiu 6 contra doi s-a enervat brusc, fiind la mijloc, şi a bubuit mingea ce-l intersecta, trimiţînd-o spre autostrada din spatele bazei.

“Deţin rezervare, aştept oferte”

Nebunia biletelor a fost înlocuită la Madrid de nebunia locurilor de cazare >> În condiţiile în care o noapte la un hotel modest a ajuns la 400 de euro, cei care şi-au rezervat camere dar nu au bilet pot face afaceri bune

A scăpat Madridul miercuri seara de o problemă. Atletico a pierdut Cupa Regelui Spaniei (disputată, pentru prima dată, fără Regele Juan Carlos în tribuna de onoare, suveranul fiind în convalescenţă după o operaţie complicată la plămîni, realizată, coincidenţă, la doi paşi de Camp Nou, unde s-a jucat finala). Şi ce legătură are asta cu finala Ligii Campionilor?, veţi întreba. Are. Pentru că, dacă miercuri ar fi cîştigat Atleti, aseară ar fi trebuit să fie sărbătorită performanţa, în Piaţa Neptuno, locul de adunare al suporterilor roş-albi. Joia trecută, după Europa League, au fost 250.000, probabil că la fel s-ar fi adunat şi acum.

Aşa că Poliţia din Capitală trebuie să fi răsuflat tare uşurată. Mai ales dacă prin Poliţia asta se mai ţinea şi cu Real Madrid, afrontul ar fi fost imens: să ia Barcelona titlul, iar Atletico să ia Cupa şi Europa League, astea da motive de nervi! S-au putut concentra oamenii pe ce se va întîmpla de azi, dis-de-dimineaţă, cînd vor începe să apară nemţi şi italieni.

1.000 de euro camera la 5 stele. Pe noapte
Dacă va plictisiţi, sînteţi în grevă sau, pur şi simplu, aţi devenit foarte curioşi, încercaţi un joc. Deschideţi orice site de internet pe care-l ştiţi, cu care aţi mai călătorit prin străinătate, şi căutaţi o cameră la Madrid, în acest week-end. Veţi descoperi în primul rînd că Madridul singur are cam cîte hoteluri are România cu totul, 425. Apoi că, majoritatea, nu mai au camere. Iar cele care au afişează preţuri pe care doar hotelierii din Africa de Sud s-au mai hazardat să le încerce, dar la ei e explicabil poate.
400 de euro pe noapte deja e un preţ bun pentru o cameră normală, de 2 stele prăpădite, mia de euro fiind obligatorie pentru o noapte “de vis”, la 4 ori 5 stele. E prima dată cînd se pot vedea, pe forumuri specializate, anunţuri care vînd rezervări la hotel. Asta pentru că, realizate la timp, aceste rezervări au preţuri oarecum normale pentru un aşa eveniment.

Paranteză. Ca să evităm orice speculaţie, Gazeta Sporturilor nu plăteşte sumele de mai sus, hotelul fiind rezervat undeva prin martie, la un preţ oricum mai mare decît normal, dar rezonabil. Paranteză închisă.

La bilete, încă e letargie
De unde un asemenea interes ar putea veni o altă întrebare. În fond, nu-i prima şi nici ultima finală de Champions, aşa cum le place spaniolilor să zică, tocmai lor care mai repede ar mînca paste decît să vorbească în engleză. Anul trecut, la Roma, alt oraş foarte turistic, n-a fost o aşa nebunie. Dar anul trecut jucau Barcelona, campioană în 2006, şi Manchester, campioana en titre. Interesul a fost logic, dar nu de-a dreptul paranoic.

Acum, Bayern vine după 9 ani de aşteptare. Iar Inter? După zeci şi zeci de ani. Practic, cei care vor fi pe “Bernabeu” cu albastru şi negru pe ei s-au născut cu visul cîştigării celui mai rîvnit trofeu continental şi mulţi se temeau că vor părăsi această viaţă cu visul rămas în acelaşi stadiu, de vis. Şi oricum nu-s liniştiţi, pentru că nemţii sînt nemţi, iar dacă la asta adăugăm tot ce se spune despre plecarea lui Mourinho, expresia “acum ori niciodată” e omniprezentă.

Deocamdată, bilete nu se vînd. Pe piaţa neagră, fireşte, ce vă gîndeaţi? Piaţa, cît e ea de neagră, stagnează. Cine a apucat de a luat, bravo lui, cine nu, vom vedea de diseară încolo. O mie cel puţin, pentru un loc destul de prost, pare a fi plecarea. 4.000-5.000 pentru locurile cu vizibilitate, eventual şi ceva de mîncare.

Presa şi al său barometru Mourinho
Scria Andrei Vochin săptămîna trecută, de la Hamburg, că nemţii nu păreau deloc atinşi de mirajul finalei Europa League. Nici spaniolii nu prea ar fi, deşi, ca un oraş ce trăieşte pentru fotbal ceas de ceas, evenimentul există peste tot. De la aeroport, pe autostrăzile de legătură cu oraşul, cărora le pierzi numărul, pînă în centru, e plin de afişe care anunţă marele meci. Realizate de diverşi sponsori, mai o bere cu etichetă verde, mai un card de credit care transformă nepreţuitul în preţuit, mai o maşină, mai un colos în ale electronicii, toţi au vrut expunere. Şi au primit-o, la concurenţă mare cu “La Roja”, “naţionala” Spaniei de la care se aşteaptă marea performanţă în Africa.

Barometrul interesului e dat, în mod clar, de ziare. Avînd 4 numai de sport, Spania stă bine la capitolul ăsta. Cu toate că nici aici criza economică n-a fost mai miloasă (apropo, premierul Zapatero a anunţat şi el o reducere cu 5 procente a salariilor bugetarilor, în afară de alte taxe şi impozite noi), iar tirajele au scăzut simţitor, publicaţiile se vînd. Şi ca să se vîndă, ies cu subiecte incitante. Catalanii cu Villa luat şi Fabregas care urmează, madrilenii, cu cine altcineva decît cu Jose “The Special One” Mourinho. Interviul care a continuat şi ieri în Marca a creat mare impact, astfel că AS s-a gîndit să iasă cu informaţia că Maicon, Milito şi Kolarov ar fi solicitările sale, dincolo de rugămintea ca fanii lui Real să-l susţină în meciul de sîmbătă, în faţa unui Van Gaal asimilat cu duşmanul, cu Barcelona adică.

Culisele luptei pentru titlu în Italia astăzi, la Fotbal European, de la 20:45, pe DigiSport

Controversata luptă pentru titlu în Serie A şi acuzaţiile venite dinspre Roma către Milano vor reprezenta subiectul principal ediţiei de azi a emisiunii “Fotbal European”, singurul talk- show care-şi propune (şi reuşeşte) să abordeze doar subiecte din fotbalul internaţional. Cum a reuşit Inter să bata pe Lazio, ce a făcut Roma, ce şanse sînt ca ierarhia să se mai schimbe cu două etape înainte de final, precum şi prestaţia jucătorilor români ce activează în Il Calcio.

 Toate acestea, dar şi multe alte imagini spectaculoase din etapa cu numarul 36 din Serie A, astăzi, de la 20:45, pe DigiSport, la “Fotbal European”, imediat după meciul din Premier League dintre Blackburn şi Arsenal. Invitat special, Massimo Pedrazzi. Puteţi intra în direct la fotbaleuropean@digisport.ro sau pe contul de Facebook, Fotbal European Andrei Niculescu, pentru a vă exprima opiniile în legătură cu subiectele ediţiei.