April 2010 ↓

FC BARCELONA - INTER 1-0 (în tur 1-3) » MOU Camp

Jose Mourinho a jucat exact meciul care trebuia pentru ca Inter să meargă în finala de la Madrid

Barcelona a atacat 90 de minute, a avut cea mai mare posesie văzută vreodată într-o semifinală, 83 %, dar n-a putut să marcheze decît un gol, şi acela prea tîrziu

De multă vreme nu s-a mai văzut, la un asemenea nivel, un duel la care protagonişti să fie antrenorii şi nu marile vedete ce compun cele două echipe. Tot interesul s-a focalizat pe ei. Ceea ce zic, ceea ce fac, ceea ce gîndesc. Părea un meci de box, nu unul de fotbal. Într-un colţ al ringului, Jose Mourinho. Se ştia învingător la puncte, astfel că a evitat pe cît posibil loviturile directe, preferînd dansul în jurul adversarului. În celălalt, Pep Guardiola, cu obligaţia de a fi eficient, a trecut direct la atac, căutînd KO-ul, ştiind că un asalt prea lung i-ar diminua forţele. N-au mai contat celelalte 22 de nume. Nici Messi, nici Sneijder, nici Ibrahimovici sau Eto’o, nici Xavi, nici cei doi Milito, nici Zanetti, nimeni. Doar ei doi.

Mourinho a dat să intre cu acelaşi “11″ ca la Milano. N-a putut, căci la încălzire s-a întîmplat ceva. Oficial, Pandev s-a accidentat. Neoficial, Mourinho s-a decis să schimbe în ultimul moment după ce a studiat şi înţeles ce vrea sa facă Guardiola. Care a surprins pe toată lumea cu un modul din care lipsea fundaşul stînga. Guardiola a schimbat sistemul, trecînd la unul cu 3 fundaşi centrali, între Pique şi Gabi Milito coborînd Toure Yaya, manevră învăţată de pe vremea cînd era pregătit de Cruyff, care i-ar fi permis o linie de 4 mijlocaşi, Messi în faţa lor, cu libertate de mişcare, Pedro şi Ibrahimovici în atac. În aceste condiţii, Pandev nu-şi prea mai avea rostul, astfel că mult mai util a devenit Chivu, pe o bandă unde Zanetti rămînea un pic însingurat.

Şahul dintr-un meci de box

Meciul de box se transformase brusc într-unul de şah. Însă unul cu arbitru. A cărui prezenţă s-a făcut simţită la eliminarea lui Motta. Într-un fel, prin felul său de a fi, Mourinho l-a transformat pe arbitru în victimă. Nu-i uşor să ai 90.000 de oameni în spate, montaţi şi inflamaţi de o campanie mediatică fără precedent, care a arătat totuşi un prim semn de slăbiciune al unei echipe care a cerut ajutorul publicului cînd în general obişnuia să-şi spulbere adversarii. Şi, cu atît mai greu e cînd aceşti 90.000 de oameni sar ca şi curentaţi la orice contact cu vreun favorit de-al lor. De Bleeckere a cedat presiunii şi a scos “roşu” direct pentru o mînă pusă de Motta pe faţa lui Busquets, cînd un “galben” ar fi fost normal şi ar fi avut acelaşi deznodămînt.

Monolog în gol
În 11 contra 11, Inter nu prea cădea pradă tentaţiei de a ataca. În 11 contra 10, italienii s-au aşezat pe două linii, au blocat orice culoar, au dublat şi chiar triplat marcajul, lăsînd senzaţia că mingea îi deranjează ori că nu ştiu ce să facă atunci cînd o au în posesie. A rezultat aşadar un monolog al Barcelonei, care ataca, ataca, ataca şi iar ataca, aplecînd terenul spre poarta lui Julio Cesar. Izbindu-se de zidul ridicat în faţa lor, catalanii au abuzat de pase laterale, de la dreapta spre stînga şi de la stînga spre dreapta, şi şuturi de la distanţă, unul singur, tras de Messi, prinzînd cadrul porţii şi fiind scos miraculos de Julio Cesar.

Nici Helenio Herrera, punte de legătură între cele două mari cluburi, n-ar fi închis mai bine. Senzaţia tuturor era că meciul se putea prelungi trei zile şi nu doar că nu se marca vreun gol, dar nici măcar o ocazie nu putea apărea la poarta Interului.

Miracolele s-au terminat
Guardiola a încercat ceva, însă din nou lipsa de efectiv i-a condiţionat mişcările. Jeffren şi Bojan au fost oamenii aleşi de Guardiola, care din nou a uitat de Henry. Cei doi sînt buni cu Almeria şi Xerez, dar nu cu apărătorii lui Mourinho, care păreau desprinşi din filmul “un bărbat multiplicat”. Mai mulţi nu erau pe teren, căci arbitrul belgian ar fi sesizat mişcarea, dar erau atît de bine organizaţi, atît de legaţi unul de celălalt, încît apărea un tricou alb de fiecare dată cînd era o fază cît de cît periculoasă.

A fost nevoie de apariţia unui fundaş central, Gerard Pique, pentru a face superioritate şi a deschide scorul. Dintr-o poziţie suspectă, dar şi după o execuţie care a amintit de Ronaldinho. Era însă prea tîrziu. Minutul 83. Inter s-a apărat cu eroismul condamnatului care-şi joacă ultima carte, în vreme ce pentru Barcelona miracolele se epuizaseră anul trecut, pe “Stamford Bridge”.

Mourinho-Van Gaal, ce duel
Finalul a salvat meciul. De fapt, emoţia din final, căci fotbalul a cam suferit aseară. Cîteodată însă e nevoie şi de puţin cinism pentru a-ţi atinge obiectivul. Inter visează la o asemenea finală din 1972, dar a fost nevoie să apară cineva special pentru ca visul să devină realitate. Jose Mourinho şi-a jucat iar rolul, şi-a folosit perfect efectivul, dar a şi ştiut pe ce să se bazeze. A mizat pe cartea cîştigătoare şi e iar în finală.

Sîmbătă, 22 mai. Madrid. “Santiago Bernabeu”. Inter-Bayern. E afişul finalei Champions League varianta 2010. Pentru Mourinho un alt adversar: Louis van Gaal.

Explicaţiile unei victorii, explicaţiile unui eşec

Duelul celor mai în vogă antrenori din Europa, Mourinho şi Guardiola, a fost cîştigat, în prima sa manşă, de portughez
Sîmbăta trecută, un argentinian pe numele său Mauricio Pochettino descoperea cîteva fisuri în angrenajul, considerat perfect pînă atunci, al Barcelonei. Se întîmpla în derbyul Catalunyei, Espanol-FC Barcelona, un meci în general oribil, cu campioana Europei neizbutind să tragă nici un şut pe spaţiul porţii adverse.

Dacă Pochettino a putut, Mourinho n-avea cum să nu meargă mai departe. Beneficiar al unui lot infinit superior, al unei capacitaţi incredibile de a scoate toate energiile din jucătorii săi, dar mai ales al unei valori absolut remarcabile care s-ar traduce, în termeni mai puţin pretenţioşi, în meserie. Mourinho a preluat ce a constatat în experimentul Espanol şi a dus mai departe. S-a văzut din secunda 30, cînd Samuel a marcat, printr-un atac violent, teritoriul în faţa lui Ibrahimovici cum se va derula jocul. 70 de minute, cît i-au ţinut bateriile pe jucătorii Interului, aşa s-a şi întîmplat, scenariul fiind întocmai cel gîndit de Mourinho, probabil fără golul lui Pedro, sau, de ce nu?, chiar cu el, căci despre marii antrenori se spune că au mereu în calculele lor toate variantele, inclusiv cele mai rele.

Mourinho a înţeles tot
Ce a înţeles Mourinho? Că posesia Barcelonei se naşte dintr-o mare capacitate de a fura mingi în terenul advers. Că dacă se evită pierderile inutile în jumătatea proprie, unde viteza de reacţie a lui Xavi, Messi şi Pedro, aşezată peste o apărare surprinsă, se transformă în pericol, totul e mult mai simplu. Că dacă jumătatea de teren din faţa porţii lui Julio Cesar e bine acoperită, dacă sînt mereu cel puţin 10 jucători cu faţa la minge, Barcelonei nu-i rămîne decît să paseze şi iar să paseze, dar în terenul său, departe deci de pericolul de care vorbeam.

Apoi că nu Messi e omul-cheie. “Nu sîntem la baschet, nu facem marcaj om la om”, dădea în avans răspuns Mourinho celor care se întrebau, inclusiv în timpul partidei, cine-l ţine pe Messi. Ideea era ca Xavi să fie omul marcat mai atent, tamponat de fiecare dată cînd avea mingea şi spaţiu în faţă, oprit în orice tentativă de a se conecta cu Messi. Şansa lui Mourinho, echivalentă cu marele ghinion al lui Guardiola, a fost absenţa lui Iniesta, cel care prelua rolul lui Xavi cînd acesta era marcat, se asocia perfect colegilor cu mingea, găsea pase decisive.

Ar mai fi în dreptul lui Mourinho de adăugat curajul de a juca din nou cu 3 vîrfuri, căutate obsesiv cu mingi directe. Cineva trebuie să-şi fi amintit reacţiile lui Chelsea din epoca Mourinho, poate cel mai bun contraatac din fotbalul modern, acele triunghiuri ucigătoare plecate din recuperare, către Drogba, apoi către benzi, unde se găseau Robben şi Duff, apoi către careu, unde urcau Lampard şi Gudjohnsen. Schimbînd cîteva nume, avem încă o explicaţie a unei Barcelona desfigurate de cîte ori pierdea mingea.

Guardiola fără resurse
Guardiola a pierdut duelul. Deocamdată, primul. Miercurea viitoare mai e un meci, dar la un asemenea nivel 3-1 e un scor greu, chiar dacă, la momentul actual, Barcelona pare singura echipă din lume capabilă să elimine pe Inter în această conjunctură. Enigmatic, Guardiola a declarat că ştia că aşa avea să se întîmple, fără să precizeze clar ce anume ştia.

Spre deosebire de sezonul trecut, lui Guardiola i-au lipsit resursele. Dincolo de voiajul cu autocarul, care-şi are importanţa lui, Pep n-a avut ce schimbări să facă. De altfel, a făcut doar una, Abidal la Ibrahimovici, obligată de starea fizică precară a suedezului, care nu putea juca un meci întreg. Bojan nu era pentru un asemenea şoc, pe Henry nu mai contează de ceva vreme. În sezonul trecut, echipa standard avea variantele Keita, Gudjohnsen, Hleb, 3 nume cu experienţă, pe care te puteai baza. Probabil că Guardiola regretă acum că nu l-a acceptat, în iarnă, pe Robinho, oferit de Manchester City. Aşa se explică urcarea lui Pique în faţă în ultimele minute, atunci cînd timpul nu mai permitea construcţia elaborată.

Decontul
Au existat şi probleme de arbitraj. Evidente şi reclamate de cei de la Barcelona. Se spune însă că-n viaţă roata se-ntoarce. Mai devreme sau mai tîrziu plăteşti pentru anumite greşeli, sau invers, eşti răsplătit pentru faptele bune. Barcelona a plătit marţi decontul pentru greşelile de arbitraj din semifinala cu Chelsea, aşa cum atunci, pe “Stamford Bridge” a primit răsplata fotbalului generos jucat.
Finalist după zece ani
Pe 22 mai, în finala de pe “Bernabeu”, sînt mari şanse să avem un român. Chivu este la un pas de calificarea cu Inter şi poate deveni al doilea român din ultimii zece ani ce luptă pentru cel mai preţios trofeu european. În 2000, Adrian Ilie a pierdut cu Valencia finala Ligii împotriva lui Real Madrid (0-3), meci în care a intrat în minutul 68. La fel s-ar putea întîmpla cu Chivu, care, de la revenirea după grava accidentare suferită la cap, nu a jucat titular în “dubla” cu ŢSKA Moscova, nici în semifinala cu Barcelona, cînd a prins ultimele 17 minute.

Incurabilul Mario
Balotelli a stricat fiesta interistă şi era să fie bătut de Materazzi pe tunelul care duce la vestiare. Enervat de fanii ce l-au fluierat după cîteva execuţii greşite şi înjurat de Mourinho, atacantul şi-a aruncat tricoul şi nu a mers să se bucure cu fanii. “Toată lumea era epuizată, mai puţin Balotelli”, l-a ironizat Mourinho. SuperMario era să fie agresat de cîţiva ultraşi în garajul stadionului, dar preşedintele Moratti l-a salvat, evitînd o răfuială. “Va fi pedepsit în consecinţă”, a anunţat clubul. Pare să fie ultima păţanie înaintea rupturii definitive cu Mario.

Fraţii adversari în retur
“Galbenul” primit de Puyol îl transformă în spectator pe căpitanul Barcelonei în retur. Locul său în centrul defensivei va fi ocupat de Gabriel Milito, care îşi va înfrunta fratele mai mare Diego, în al patrulea duel fratricid în competiţiile europene din 1970 încoace. Gabriel şi Diego, născuţi la 15 luni diferenţă, au mai fost adversari două sezoane în Argentina şi au intrat în conflict la un derby Independiente - Racing. Au fost apoi colegi la Zaragoza, Diego preluînd de la el banderola de căpitan după plecarea la Barcelona a lui Gabi, cu care s-a înfruntat în sezonul 2007-2008.

Mourinho, de 3 ori mai special

Toată lumea l-a aşteptat pe Messi, însă l-a redescoperit pe Mourinho. Arogantul Jose a arătat aseară de ce e cel mai bine plătit antrenor din lume

Ce multe s-au schimbat de la duelurile celor două echipe din faza grupelor. Barcelona a fost atît de superioară, în special în al doilea meci, cel de pe “Camp Nou”, încît toată lumea a aşezat-o pe fotoliul de favorită. Numai că, paradoxul e servit, Inter defila atunci în campionat şi avea emoţii în Champions League., iar acum are mai multe şanse să piardă titlul în Serie A decît să-l cîştige, dar în Ligă e aproape de finală.

Metamorfoza Interului a devenit evidentă în momentul în care a fost trecut obstacolul numit Chelsea. Acel joc, în special cel de la Londra, a însemnat un fel de descătuşare a unui club ce se credea blestemat în această competiţie la care visează de atîţia ani. Jose Mourinho părea pregătit să gestioneze cel mai important moment interist din ultimii 10 ani. Inclusiv cu o partitură tactică prin care să descompună mecanismele catalane, automatismele şi excelenta organizare.

Cine-l ţine pe Xavi, nu pe Messi
Extrem de simplistă, după unii, ar fi trebuit să fie partitura acestei partide. Cine-l ţine pe Messi?, se întrebau toti cei care încă mai cred ca fotbalul e un sport unde un singur individ face şi desface după bunul său plac. Mourinho e doctor în fotbal, aşadar nu Messi a părut a fi preocuparea sa de căpătîi. Ci Xavi. Ştia portughezul că Messi nu poate funcţiona la capacitate maximă fără distribuitorul său autorizat, lipsit şi de ajutorul extrem de preţios al lui Iniesta, care apărea atunci cînd era nevoie, aşa că l-a pus pe Cambiasso să stea mereu cu faţa la Xavi şi să-l “tamponeze” oricînd catalanul păşeşte dincolo de centrul terenului.

Cît despre Messi? O bună conlucrare a mijlocaşilor defensivi şi a fundaşilor trebuia să-l înconjoare pe argentinian de fiecare dată cînd primea mingea. Numai că tocmai această atenţie dată cuplului Xavi-Messi a făcut ca o acţiune altfel banală a lui Maxwell să se transforme într-o pasă de gol, în condiţiile în care Maicon era cu ochii la Xavi, Samuel plecase după Ibrahimovici, iar Lucio şi Motta căutau disperaţi să închidă un eventual culoar către Messi. Aşa a putut Maxwell să se insinueze pînă aproape de poartă şi s-o centreze ideal pentru un Pedro al cărui “noroc” în faţa porţii i-ar putea deschide drumul chiar către Mondial.

Pep, Jose ţi-a pregătit ceva!
Să vorbim şi despre Barcelona. Guardiola simţea că Mourinho îi pregăteşte ceva. Şi a mers pe mîna modulului de pe “Emirates”, care atîtea aprecieri adunase. Numai că, spre deosebire de Arsenal, Inter avea 3 atacanţi în teren. Chiar dacă aşezarea îl indica doar pe Milito împins şi pe Pandev şi Eto’o în spatele lui, tot 3 se cheamă că sînt. Iar ei au colaborat la faza golului egalizator, cînd s-a repetat într-un fel la poarta lui Valdes ceea ce s-a petrecut dincolo, cu Dani Alves repezindu-se să “strîngă” la Pandev şi uitînd de Sneijder.

Despre Barcelona cam atît se poate vorbi. Şi despre Guardiola de asemenea. Căci după golul lui Pedro, campioana Europei a dispărut cu totul, ca echipă cu antrenor cu tot. Mourinho văzuse ce s-a întîmplat în derbyul cu Espanol, cînd stilul contondent şi arţăgos al adversarilor a făcut ca fotbalul dulce şi estetic al Barcelonei să fie negat. Cu amendamentul că Inter nu-i Espanol, e mult, mult peste. Asta s-a văzut. Două recuperări au dus la două contraatacuri fugerătoare, stilul Mourinho, şi la o incredibilă întoarcere de rezultat. Maicon şi apoi Milito, Diego Milito, dar argentinianul dintr-o evidentă poziţie de ofsaid, au dus tabela la 3-1. Rezultat pe care Inter l-a apărat eroic, dar avîndu-l ca aliat şi pe arbitrul portughez Benquerenca, care nu dă măcar un penalty din două faze suficient de clare petrecute în careul lui Julio Cesar, cu Dani Alves şi Pique opriţi dubios de apărătorii Interului.

Inter e acum favorită
Returul va fi marţi, pe “Camp Nou”. Inter e însă favorită, căci Mourinho pare să-l fi citit pe Guardiola, incapabil aseară să reacţioneze. E foarte posibil ca viitoarea campioană a Europei să se decidă în această partidă.

Roma sau Inter, întrebarea de azi de la Fotbal European, la 20:00, pe DigiSport

Spectaculoasa schimbare de lider în Serie A va fi subiectul ediţiei de azi a emisiunii “Fotbal European”, singurul talk-show care-şi propune (şi reuşeşte) să abordeze doar subiecte din fotbalul internaţional. Cum a reuşit Roma să ia faţa Interului cu 5 etape înainte de final, ce şanse are trupa lui Chivu de a-şi recîştiga prima poziţie, variantele Milanului de a produce surpriza, precum şi prestaţia jucătorilor români ce activează în Il Calcio.

Toate acestea, dar şi multe alte imagini spectaculoase din etapa cu numarul 32 din Serie A, astăzi, de la 20:00, pe DigiSport, la “Fotbal European”, cu Renzo Rossi invitat special, scăpat acum de stresul Ligii 1 din România. Puteţi intra în direct la: fotbaleuropean@digisport.ro sau pe contul de Facebook, Fotbal European Andrei Niculescu

Cum l-a salvat Barcelona pe Messi

În afară tratamentului hormonal aplicat în copilărie, clubul catalan l-a ajutat pe Messi să depăşească unele momente delicate din cariera sa

Messi are lumea la picioare. Laudele la adresa sa nu mai contenesc, adjectivele se dovedesc a fi prea puţine, chiar şi cei, cîţiva e drept, care nu-l apreciau pe argentinian s-au  recunoscut învinşi de geniul acestuia. Messi stăpîneşte Planeta Fotbal, însă nu mulţi ştiu că, la un moment dat, a fost la foarte puţini paşi de graniţa derizoriului.

Povestea descoperirii
Povestea descoperirii lui Messi e arhicunoscută şi are doza ei de hazard. Pe scurt ,sună cam aşa. Fostul internaţional spaniol şi mai apoi antrenor al catalanilor, Carles Rexach, aflat absolut întîmplător în Argentina, la Rosario, vede la un antrenament al grupei de copii de la Newells Old Boys un zgîmboi care dribla pe toată lumea, în ciuda faptului că era aproape cît mingea. S-a interesat cine e şi a aflat că e un copil căruia cei de la Newells nu-i prevăd un mare viitor, întrucît i se depistase o problemă la hormonii de creştere, iar tratamentul costa 900 de dolari pe lună. Şef al centrului de copii şi juniori la Barcelona pe atunci, Rexach a avut o sclipire. A luat legătura cu familia lui Lionel şi l-a convins pe tatăl său să vină cu toţii la Barcelona.

S-a întîmplat în primăvara lui 2000. Messi avea 1,43 înălţime şi 35 de kilograme. La 13 ani. Ceea ce nu l-a împiedicat ca, după doar două săptămîni de pregătiri alături de alţi copii de vîrsta sa, să marchezez 5 goluri în primul său meci-şcoală. În aceeaşi grupă figurau Cesc Fabregas şi Gerrad Pique, iar fundaşul central îşi aminteşte: “Antrenorii ne-au rugat să nu-l lovim foarte tare. Am încercat cît am putut, dar după vreo lună i-am rupt piciorul”.

De aici, povestea se transformă în realitatea de zi cu zi. Tratamentul a funcţionat, iar Messi are acum, la aproape 23 de ani, pe care-i va împlini pe 24 iunie, 67 de kilograme şi 1,69 înălţime.

Episodul 1
De la debutul său la prima echipă, pe cînd avea 16 ani şi 4 luni, Messi a început uşor-uşor să cîştige protagonism. Barcelona a ştiut însă să-şi cultive jucătorul astfel încît să-l transforme în superstar şi, la un moment dat, chiar să-l salveze.

S-a întîmplat în sezonul 2006-2007. Catalanii veneau după dubla Campionat-Liga Campionilor, însă Messi era deprimat. Nu jucase nici un minut în finala de la Paris cu Arsenal şi se considera nedreptăţit, pentru că era restabilit după accidentare. A simţit nevoia să se alăture grupului format din Belletti, Deco, Ronaldinho şi Motta. Erau nedespărţiţi, se asociau în teren, dar problema era că o făceau şi în afara lui. În special noaptea, în casa de la Castelldefels a lui Ronaldinho, unde se încingeau petrecerile. Considerat capul răutăţilor, Thiago Motta a fost forţat să plece în vara lui 2007. Belletti trebuia să o facă în vara lui 2006, dar golul decisiv marcat în finala de la Paris i-a asigurat încă un an pe “Camp Nou”.

Episodul 2
Dorind să-l indepărteze de grupul brazilienilor, conducerea Barcelonei l-a luat pe Gabi Milito în detrimentul lui Chivu, sperînd ca fundaşul central, cu o foarte mare influenţă la Messi, să-l schimbe în bine. N-a mers. Şi a urmat un sezon 2007-2008 catastrofal pentru Barcelona, dar şi pentru Messi, de care accidentările s-au ţinut lanţ. Prietenia cu Deco şi Ronaldinho continua, iar suspiciunile în privinţa anumitor substanţe “albe” consumate de “Dinţos” se înmulţeau. Atunci s-a luat decizia despărţirii de Ronaldinho, dar şi de Deco, ultimul la solicitarea lui Guardiola, deja desemnat antrenor pentru sezonul viitor. Deşi preşedintele Laporta intenţiona să-l păstreze pe portughez. A fost momentul în care Messi a părut tentat să se revolte.

Episodul 3
Cel care l-a cîştigat definitiv a fost Guardiola. În vara lui 2008. Apăruse deja prima sămînţă de conflict, atunci cînd Messi declarase, în vacanţă fiind, că va participa la Olimpiada de la Beijing cu orice risc, chiar dacă Barcelona nu-l va lăsa. În cantonamentul din Scoţia, văzîndu-l abătut, Guardiola şi-a invitat jucătorul la o plimbare. Messi avea să declare ulterior: “Eram pregătit pentru orice. Însă Pep mi-a luat-o înainte. Mi-a zis: ‘Leo, eu am cîştigat aurul olimpic în 1992. E o senzaţie unică. Şi ştiu că asta îţi doreşti. Aşa că du-te la Beijing, ia aurul şi apoi vino acasă că avem treabă multă împreună’ “.

Messi a ratat aproape toată pregătirea de vară. A luat însă aurul olimpic cu Argentina, fiind căpitanul echipei. Apoi s-a întors la Barcelona şi a cîştigat absolut tot.

Episodul 4
Guardiola i-a cerut lui Messi să-i întoarcă serviciul. Jucător fragil prin excelenţă, cu o musculatură aparte, afectată de tratamentul hormonal care a făcut ca oasele să crească, argentinianul avea şi un stil destul de dezordonat de alimentaţie, fiind mare amator de pizza şi de Coca-Cola.

Guardiola l-a făcut să renunţe, i-a creat un regim specific, ca şi un program specific de pregătire, complet diferit de al celorlalţi, şi a reuşi să-l convingă că nu e absolut necesar să joace chiar în toate miuţele la antrenamente şi în toate meciurile. Aşa că în aproape două sezoane, în dreptul lui Messi nu există nici o accidentare majoră.

Messi, tu de pe ce planetă vii?

O prestaţie stelară a Balonului de Aur duce Barcelona în semifinala cu Interul lui Mourinho şi Chivu

La Hollywood se obişnuieşte, cel puţin în ultima vreme, ca peliculele cu mare succes la public şi la critică să fie continuate de o serie a doua, uneori chiar şi de o a treia. Exemplele sînt destule şi nu merită insistat prea mult pe ele.

Sînt însă destule şi aceste “part twoo” care sînt mult mai proaste decît primele, nu mai obţin aprecierile scontate şi termină prin a duce în derizoriu chiar pelicula iniţială. Şi aici avem exemple, dar nu merită să consumăm spaţiul pentru aşa ceva.
Arsenal - Barcelona, turul, a fost un film genial. O capodoperă demnă de un Oscar al fotbalului, în care şi stîngăciile unora dintre protagonişti au părut opere de artă. Mulţi s-au temut ca partea a doua să nu fie una mai slabă, care să arunce o umbră şi peste prima. Mai ales că lipseau anumiţi actori cu roluri principale la Londra. Şi de o parte şi de alta, cam cîte un nume important din fiecare linie.

A fost nevoie de Bendtner
Începutul părea să le dea dreptate scepticilor. Barcelona nu insista, la adăpostul calificării oferite de 0-0. Iar Arsenal, deşi Wenger promisese ca va ataca din start, stătea mult în spate, ţinîndu-şi toţi jucătorii cu faţa la minge, fară să mai rişte pressingul de la Londra, care a permis adversarului să strălucească.

Era nevoie de ceva care să mişte lucrurile. Şi acel ceva a venit după golul lui Bendtner, plecat dintr-un fault nesancţionat la mijlocul terenului. Ca după un pumn în faţă, catalanii s-au trezit. Mai întîi cu o uşoară ameţeală, apoi cu reacţia. Reacţie în lanţ, ca plecarea unei rachete de la Cape Canaveral. Rachetă purtînd numele de cod Leo Messi.

Enervarea, clasa, geniul
La 0-1, pe “Camp Nou” lumea începuse să-şi aducă aminte că apărarea echipei lor era formată din Marquez şi Milito. În special mexicanul era sursa numărul unu de teamă, căci accidentarea din semifinala de anul trecut cu Chelsea l-a făcut pe cel supranumit atunci “Kaiser de Michoacan” să piardă multe din punct de vedere fizic. Dacă pasele îi merg rezonabil, faza de apărare scîrţîie serios, ceea ce s-a văzut la golul lui Arsenal. Nu-i vorbă că şi Arsenal avea absenţele sale, Fabregas cea mai importantă, plus o apărare caraghioasă de-a dreptul.

A fost o paranteză doar. Să revenim la eroul principal. Leo Messi. Ceea ce reuşeşte acest băiat de 22 de ani (va face 23 chiar în timpul Mondialului) e clar o dovadă că extratereştii există, ba chiar se află printre noi, în văzul tuturor. Enervarea lui Messi a adus golul unu, cel egalizator, clasa sa l-a adus pe al doilea, iar geniul pe al treilea.

Regizorul Pep şi piesa de sîmbătă
La 3-1 la pauză, cu calificarea în buzunar, cu El Clasico peste 4 zile şi cu Mourinho la orizont, regizorul Pep Guardiola a simţit nevoia ca acţiunea să se pondereze puţin, să mai avem şi ceva dialog, eventual o scenă-două mai siropoase. Una ar fi accidentarea lui Abidal, spre exemplu. A doua, revenirea lui Iniesta, cu dedicaţie pentru Madrid.

Arsenal e o echipă care poate străluci. Stilul lui Wenger, pase, triunghiuri, maximum două atingeri merg foarte bine în fotbalul englez sau atunci cînd se apară şi contraatacă. Greu împotriva unei echipe cu aceleaşi caracteristici, mai ales cu stresul numit Messi undeva în spate, în stînga, în dreapta, ce mai, pe tot terenul.

Care Messi, ca orice actor principal, trebuia să aibă ultima replică. Şi a avut-o. Gol printre picioarele lui Almunia, pentru un 4-1, poate cam dur.

Am avut un superfilm în două părţi, o coproducţie Barcelona-Arsenal ce nu poate fi, din păcate, continuată. Pentru cel mai bun actor al Planetei urmează o altă piesă, un clasic, El Clasico, pe cea mai solicitantă scenă pentru el, cu cel mai exigent public, în faţa celui care încearcă să-i fure rolul principal, Cristiano Ronaldo.

“Santiago Bernabeu”, sîmbătă seară, va fi centrul Pămîntului.

Răzvan Lucescu vine azi la Fotbal European, de la 20:00, pe DigiSport

Selecţionerul Răzvan Lucescu este invitatul special al ediţiei de azi a emisiunii “Fotbal European”, singurul talk-show care-şi propune (şi reuşeşte) să abordeze doar subiecte din fotbalul internaţional. Cunoscător şi admirator al fotbalului italian, selecţionerul va comenta lupta pentru titlu în Serie A, revenirea lui Cristi Chivu, precum şi prestaţia celorlalţi jucători români ce activează în Il Calcio.

Toate acestea, dar şi multe alte imagini spectaculoase din etapa cu numarul 32 din Serie A, astăzi, de la 20:00, pe DigiSport, la “Fotbal European”! Puteţi intra în direct la: fotbaleuropean@digisport.ro sau pe contul de Facebook, Fotbal European Andrei Niculescu

Înapoi în viitor

Mulţi nu vor înţelege. De ce era aşa important pentru Fabregas returul de marţi, de la Barcelona? Explicaţia trebuie căutată în filozofia după care se guvernează FC Barcelona. Orice tînăr care, odată intrat pe poarta de la La Masia, academia de fotbal de lîngă Camp Nou, şi acceptat la una din echipele de copii a clubului, visează la ziua în care vor călca pe iarba stadionului mare. Francesc Fabregas a fost unul dintre ei. Generaţia sa îi mai cuprinde pe Pique, Messi, Sergio Busquets, Pedro, înaintea lor plecaseră la prima echipă Iniesta şi Valdes, mai înaintea lor Xavi şi Puyol, mult înaintea lor Guardiola, iar mai tîrziu avea să facă saltul Bojan. După mulţi cel mai complet dintre ei, Fabregas n-a avut şansa celorlalţi. Învingător prin excelenţă, n-a avut răbdarea de a-şi aştepta rîndul, s-a temut că nu-i va putea da niciodată la o parte pe Xavi şi Iniesta. Şi a plecat la Londra, acolo unde maestrul Arsene a intuit ce briliant are pe mînă, l-a şlefuit, i-a oferit banderola şi jocul lui Arsenal la nici 20 de ani şi l-a făcut vedetă.

Şi totuşi mulţi vor continua să nu înţeleagă de ce s-a prăvălit cerul peste Fabregas în momentul în care a văzut cum iese cartonaşul galben din buzunarul lui Bussacca. Pentru că n-a apucat să atingă încă, într-un meci oficial, gazonul de pe “Camp Nou”. E greu de crezut, dar chiar aşa e. La Barcelona, pe Camp Nou, nu intră decît jucătorii primei echipe. De ce să vrea neapărat să joace contra celor care l-au inventat şi la care, poate, va ajunge iar. De ce să vrea să-şi învingă cei mai buni prieteni, să-i elimine?  Pentru că în fotbalul european, respectul îl cîştigi cînd joci, nu cînd te dai la o parte.
Fabregas e idol pe “Emirates”. Daca va pleca la Barcelona, va fi şi pe “Camp Nou”. Însă dacă vreodată se va întoarce la Londra, nimeni nu-l va putea acuza că a trădat pe cel care a forţat, nerefăcut fiind, şi şi-a rupt piciorul marcînd un gol.

ARSENAL - FC BARCELONA 2-2 » Fotbal ideal

Doi antrenori ce-şi venerează meseria au făcut ca duelul dintre Arsenal şi Barcelona să fie o operă de artă

Wenger contra Guardiola. Posesie contra posesie. Pase contra pase. Organizare contra organizare. Două echipe totale. Arsenal şi Barcelona au reprezentat, de-a lungul ultimilor ani, un soi de ideal în ceea ce priveşte estetica unui joc prea des obligat să se muleze după tentaţia obţinerii rezultatului cu orice preţ. S-au întîlnit cele două, în finala din 2006, dar o finală e cu totul altceva, trofeul aflat la cîţiva paşi te obligă să-ţi pierzi oarecum linia, în căutarea cîştigului imediat.

Stilul lui GuardiolaTeoretic nu puteau juca amîndouă odată, una trebuia să cedeze protagonismul. Obligată, logic, de cealaltă. A cedat Arsenal. Incertitudinea plana asupra capacităţii Barcelonei de a se alinia la ritmul Premier League al tunarilor. A făcut-o, sufocîndu-şi adversarul pur şi simplu în primele 20 de minute, ratînd uluitor ocazii după ocazii, chiar şi cîte 3 în aceeaşi fază, ca-n ofertele de Paşte. Messi, Ibrahimovici, Xavi, Busquets, Pique l-au transformat pe Almunia dintr-un portar negat în Spania într-un erou pe “Emirates”. Fanii “tunarilor” nu mai văzuseră de mult echipa lor într-atît de dominată pe nici un stadion, nu doar pe al lor.

Ghinionul lui WengerProblemele lui Wenger nu se terminaseră o dată cu forcingul, rămas fără rezultat pe tabelă, al catalanilor. Mai întîi s-a rupt Arşavin, imediat Gallas, ieşirea francezului fiind cea mai preocupantă, căci pe bancă, Arsenal avea doar un Sol Campbel, bun cu Portsmouth, oribil la Porto, dar “subiect” pentru Messi. Guardiola atît ar fi aşteptat, să-l vadă pe bătrînul Sol în centrul apărării pentru a schimba modulul primei jumătăţi de oră, 4-2-1-3 în 4-2-3-1, cu Messi condamnîndu-l la penibil pe Campbell. Wenger nu e însă începător. Ştia şi el toate amănuntele acestea, astfel că l-a introdus pe Denilson la mijloc, coborîndu-l pe Song lîngă Vermaelen în apărare. Apoi, ca în proverbul italian, “non c’e due senza tre”, Fabregas a încasat un “galben” şi nu va fi la retur, pe “Camp Nou. Coincidenţă, la fel ca şi cei mai buni prieteni ai săi, Puyol şi Pique, suspendaţi şi ei pentru marţi.De parcă posesia primei reprize, 70%-30% în favoarea catalanilor, le-a afectat moralul, cei de la Arsenal nici n-au apucat să atingă mingea în partea a doua şi Ibrahimovici deschidea scorul, beneficiind de o gafă de plasament a lui Almunia, ce-şi lăsase parcă inspiraţia la poarta cealaltă. Acelaşi Zlatan a majorat, finalizînd o pasă a lui Xavi, copie la indigo a primei reuşite a suedezului, doar lobul fiind înlocuit de şut violent la prima bară, execuţie de atacant veritabil.

Inspiraţia lui WengerMeciul nu se terminase. Nu încă. Fiindcă Arsenal e probabil singura echipă din lume care să poată, la ora asta, să întoarcă un 0-2 Barcelonei. Lui Wenger i-a ieşit în primul rînd ultima schimbare. A încercat cu Walcott, iar vitezistul lui Arsenal a micşorat distanţa. Guardiola s-a conformat şi cu acest rezultat, acordîndu-i lui Henry şansa de a primi aplauzele unui stadion care l-a venerat ani în şir. Dar care-l venerează acum pe Cesc Fabregas. Şi are de ce. Eroic de-a dreptul în această partidă, catalanul a scos un penalty şi o eliminare clară pentru Puyol, care face fault, chiar şi prin imprudenţă, în situaţie iminentă de gol a adversarului. Tot Fabregas a transformat, aducînd o remiză ce părea, la un moment dat, un vis de nerealizat.

“Nu veţi vedea un meci. Veţi vedea artă”. Asta a spus Arsene Wenger, marţi. Aşa a fost. Arta de a fi fidel unor principii, nealterate de obsesia rezultatului. Am văzut cu toţii cum arată Fotbalul.