September 2009 ↓

Domnu’ Secundu’, n-aţi vrea să vă calmaţi?!

Cine l-a văzut pe Henk ten Cate dîndu-şi aere la Otopeni în faţa reporterilor şi a cameramanilor şi-o imagina că respectivul e un personaj. Un nume, o legendă. Altfel nu se explică felul înţepat, asta ca să nu spun golănesc, în care se adresa operatorului Pro TV, care, chipurile, îl deranja. Pretinzînd să nu mai fie filmat, Ten Cate uita că, în primul rînd, se afla pe un spaţiu public, în faţa aerogării, iar în al doilea rînd că, în mod normal, la orice aeroport din lume filmatul nu-i permis înăuntru decît după obţinerea unor aprobări.

Nu-s nici cameramanii de pe la noi nişte sfinţi. Dimpotrivă, e bine să nu te afli în faţa lor atunci cînd urmăresc, avînd camera deschisă, vreun subiect. Însă nici sclavii lui Ten Cate nu sînt, pînă la urmă, ca să-şi permită respectivul să-i trimită înăuntru ori să pună mîna pe obiectiv. Sau să le dea lecţii de cum şi unde să filmeze.

Revin la fraza cu care am început. Henk ten Cate şi-a făcut un nume ca secund al lui Rijkaard. Jucător obscur, apoi antrenor cu aceeaşi caracterizare (pentru cine nu crede să verifice pe Wikipedia), Ten Cate a fost luat ca ajutor de Rijkaard la Barcelona şi, în această postură, a cîştigat Liga Campionilor şi două campionate. Apoi a plecat, crezîndu-se suficient de valoros, să-şi încerce iar şansa ca principal. N-a făcut mare lucru însă, nici la Ajax, nici la Chelsea (ah, scuze, aici era din nou secund), nici la Panathinaikos pînă acum.

În primele sale luni la Barcelona, Ten Cate a avut cîteva conflicte asemănătoare cu presa catalană. Care a reacţionat cu multă duritate şi, după o serie de tackling-uri prin editoriale, preşedintele Laporta l-a chemat şi l-a sfătuit să aibă grijă ce relaţie are cu mass-media dacă intenţionează să-şi continue treaba.

Din păcate, între Bucureşti şi Barcelona singura legătură vine din prima literă a celor două oraşe. Aşa că noi n-avem ce să-i facem lui Ten Cate. Eventual, să-l batem pe teren, dar asta deja e o altă poveste.

Putem să-i spunem însă, mergînd pe linia indusă chiar de el: “Domnu’ Secundu’, n-aţi vrea să vă calmaţi?!”

P.S. Nu uitaţi de Fotbal de calitate, Fotbal European

Trompetele

Pretinsele televiziuni de sport au un singur scop în derularea programelor: să-l sune primii pe Gigi Becali. De fapt, nu, obsesia e cine-l prinde primul, îl bagă pe post, rezervîndu-şi astfel întîietatea opiniilor marelui gînditor din Pipera. Indiferent de oră, de eveniment, de competiţie, de echipă, Gigi Becali trebuie să spună ceva, orice, oricum, oricînd.

După Franţa, se pare Victor Piţurcă l-a prins la telefon pe Gigi înaintea tuturor jurnaliştilor. Fostul selecţioner, pe adresa căruia ar trebui direcţionată deziluzia necalificării, a susurat la urechea latifundiarului-finanţator o sumă de păreri. Pe care, în stilu-i caracteristic, respectivul le-a aruncat pe piaţă ca şi cum ar fi fost ale sale. Aşa au ieşit la iveală toate frustrările celui care continuă să nu înţeleagă nimic din tot ce i s-a întîmplat, e vorba de Piţurcă, care (cacofonia nu merită evitată) nu vorbeşte, dar atacă prin prieteni, vezi aici şi ieşirile lui Mititelu.

Gigi Becali n-a vrut să rămînă la stadiul de trompetă, de purtător de mesaje, ci a ţinut să dea o notă proprie. Devenind ridicol de-a dreptul, atunci cînd s-a apucat să-l facă praf pe Coman. O enormitate ca asta n-avea cum să vină de la Piţurcă, măcar la fotbal omul se pricepe, spre deosebire de celălalt, care doar crede că se pricepe.

Altceva ar trebui discutat. Cum naiba reuşesc Becali, Borcea, Iancu, Mititelu şi toţi ceilalţi să se unească atunci cînd interesele lor sînt periclitate? Cînd observă că e cineva care nu le face jocurile meschine, ies la atac josnic, în haită, neţinînd cont de nimic, nici măcar de aşa-zisa rivalitate dintre ei.

În momentul în care fotbalul nostru dădea senzaţia că s-a lepădat de Satana, că poate zîmbi în sfîrşit, că poate privi cu optimism şi încredere viitorul, trebuie să apară cineva şi să ne reamintească în ce ţară trăim.