May 2009 ↓

Lecţii de la Barcelona

Pe “Olimpico” au fost prezenţi destui oameni de fotbal din România. Ar trebui să aibă ce învăţa

Victoria Barcelonei, dar mai ales sezonul excepţional reuşit confirmă unele teorii vehiculate în fotbal, dar şi infirmă altele

1. Un antrenor tînăr şi fără experienţă nu poate conduce un club mare. Fals.
Guardiola e, de miercuri, cel mai nimerit contraexemplu al teoriei mai sus enunţate. Experienţa nu contează neapărat dacă există pasiune, iar meseria e făcută cu seriozitate maximă. Guardiola trăieşte din, dar mai ales pentru fotbal, iar atunci cînd un om petrece 18 ore pe zi în biroul său de la club studiind şi învăţînd, rezultatele trebuie să se vadă.

2. Atmosfera bună poate exista şi cu seriozitate maximă. Adevărat.
“Să ştii să faci antrenamente astfel încît jucătorilor să le placă”. E primul sfat pe care Cruyff i l-a dat lui Guardiola. “Să ştii să păstrezi o atmosferă relaxată, de prietenie”, e al doilea. “Să nu te abaţi niciodată de la reguli, pentru nimeni”, e al treilea. Toate acestea au fost respectate. Jucătorii au fost egali, exemplul lui Ronaldinho, care în perioada Rijkaard nu se antrena mai deloc, al lui Marquez, care făcea aproape zilnic naveta Barcelona - Madrid cu avionul ca să-şi vadă prietena, cu urmările de rigoare în accidentări, al lui Eto’o care-şi tăvălea colegii în faţa presei, ori al lui Messi, care mînca numai pizza, fiind de domeniul trecutului.

3. Cînd aleargă mingea, jucătorii sînt odihniţi. Adevărat.
Iar filozofia lui Cruyff. Mingea trebuie să fie cea care aleargă, nu jucătorii. Amintiţi-vă pentru o clipă acţiunile Barcelonei de miercuri. Totul se făcea după un principiu mult gustat şi de fotbaliştii de pe la noi, “dai şi pleci”, dar din păcate nu în sens fotbalistic.

4. Cel mai bun apărător e atacantul. Adevărat.
Tot de la Cruyff citire, care se lăuda cu Romario ca fiind principala sa bază defensivă. Extrapolînd, se poate interpreta şi “cea mai bună apărare începe în faţa careului advers”.

5. Jucătorii mici de înălţime nu mai au căutare. Fals.
Ce ziceţi de Messi? Dar de Iniesta? Dar de Xavi? Cei mai buni de pe teren miercuri n-au 1,70. Calităţile lor sînt altele decît ale celor cu mulţi centimetri, însă ele fac diferenţa. Cu siguranţă însă o echipă mare nu poate avea doar fotbalişti pitici. La Barcelona, balanţa o echilibrează Pique, Toure Yaya, Busquets, toţi peste 1,90.

6. Preşedintele trebuie să se implice. Fals.
Poate cea mai importantă teorie pe la noi, deloc pusă în practică la ei. La ce bun să te bagi tu, ca şef, care te pricepi puţin sau deloc, dacă ţi-ai pus acolo un om. Dă-i încredere şi lasă-l să lucreze. Nu-i impune jucători, pentru că-i ştirbeşti autoritatea şi-i strici atmosfera.

Guardiola, cîteva explicaţii

Dincolo de tactică, antrenorul Barcelonei a cîştigat totul în acest sezon pentru că a reuşit să-şi apropie un vestiar plin de vedete

Cînd şi-a luat postul în primire, Guardiola a înţeles repede cam ce are de gestionat. Nu era un om din afară, dimpotrivă, ştia destul de bine ce înseamnă FC Barcelona şi care sînt problemele clubului. Astfel că, la prima sa conferinţă de presă, a fost surprinzător de clar: “N-am nevoie de Ronaldinho, Deco şi Eto’o. Ei trebuie să plece”. Ceea ce, în cazul primilor doi, s-a şi întîmplat. Cu Eto’o nu s-a putut, dar ceea ce atunci a fost recepţionat ca un prim eşec al lui Guardiola, acum e un uriaş succes şi nu e exclus ca totul să fi fost o regie bine orchestrată. Un caracter precum Eto’o n-a suportat afrontul, dar a reacţionat pozitiv. La primele meciuri amicale a fost mereu rezervă, dar mereu a şi marcat. Primea tricouri din a doua jumătate, căci numărul 9 era al lui Henry, asta pînă cînd, la meciul cu Wisla Krakovia din turul preliminar al Ligii (pare greu de crezut, dar această Barcelona a jucat un tur preliminar) a fost chemat de Guardiola care i-a înmînat personal tricoul cu numărul 9 şi numele său pe spate. “Ia-l, e al tău, îl meriţi”, i-a zis Pep, ca o dovadă că oamenii inteligenţi ştiu să renunţe la orgolii.

Al doilea episod îl are ca protagonist pe Messi. Argentinianul îşi dorea enorm să meargă la Olimpiadă, însă şefii clubului nu vedeau cu ochi buni absenţa atît de îndelungată a starului. De teama unor posibile accidentări, dar şi din pricina meciurilor amicale antamate deja, unde absenţa lui Messi ar fi redus nivelul cecurilor încasate. Guardiola l-a chemat pe Messi. “Vrei neapărat să mergi la Beijing?”, l-a întrebat. “Pep, e cea mai mare dorinţă a mea să cîştig medalia de aur la Olimpiadă pentru Argentina”, a răspuns Leo. Guardiola şi-a dat seama că a te pune împotriva voinţei unui tînăr, copil încă, de 20 de ani, nu face decît să-i aducă frustrări. Messi a mers la Olimpiadă, s-a întors fericit şi a făcut cel mai bun sezon al său pentru Barcelona, fiind deja marele favorit la Balonul de Aur.

Guardiola nu şi-a apropiat elevii fiind binevoitor cu ei. Dimpotrivă, regulile impuse de el au fost mai drastice decît ale lui Rijkaard. Controlul strict al alimentaţiei, căci nimeni nu mănîncă de capul lui, ci după un program stabilit pentru fiecare în parte, după caracteristicile organismului, a redus aproape la minimum accidentările, iar rigurozitatea a făcut ca toată lumea să fie egală, să nu mai existe invidii, şi atmosfera să fie perfectă. Cel mai la îndemînă exemplu e unul recent: după 6-2 pe “Bernabeu”, mai mulţi jucători au întîrziat la antrenamentul de a doua zi. Explicabil într-un fel, euforia succesului, dar şi călătoria cu avionul înapoi acasă influenţînd obiceiurile jucătorilor. Nu şi pe ale antrenorului, care a amendat aproape jumătate de echipă pentru întîrziere, dar şi pe el, căci ajunsese cu 2 minute mai tîrziu.

Opera lui Cruyff

Numirea neexperimentatului Guardiola a fost făcută la sugestia fostului mare antrenor olandez

Anul trecut pe vremea asta, Barcelona era în stare de depresie, iar crizele de nervi ale suporterilor deveniseră la ordinea zilei. Se pierduse un nou titlu de campioană în dauna lui Real Madrid, al doilea consecutiv, în ciuda faptului că, toată lumea era de acord, Madridul n-avea un lot mai bun. Împotriva preşedintelui Joan Laporta fusese depusă o moţiune de cenzură, care, dacă ar fi fost admisă, ar fi dus la organizarea a noi alegeri.

Moţiunea n-a adunat majoritatea suficientă (deşi a strîns peste 50 % din sufragii, avea nevoie de 60 de procente), iar Laporta a răsuflat uşurat. Atunci a făcut cea mai surprinzătoare mişcare posibilă: l-a numit antrenor principal al echipei pe Josep Guardiola, a cărui experienţă era nulă, căci sezonul petrecut la Barcelona B, în al 4-lea eşalon, nu se putea contabiliza în nici un fel. Se vorbea în acele zile despre Jose Mourinho, se şi discutase ceva cu portughezul chiar la Porto, care-i cam speriase pe emisarii catalni cu pretenţiile sale salariale, pentru el şi colaboratori, dar şi în privinţa lotului.

Cel care a insistat pentru Guardiola a fost însă Johan Cruyff. Nu doar că a insistat, dar a şi garantat. Cruyff fusese cel care-l propusese pe Frank Rijkaard, ale cărui succese sînt deja arhicunoscute, şi tot Cruyff fusese cel care îl convinsese pe Laporta să nu-l demită pe olandez, după primele 6 luni catastrofale în sezonul 2003-2004. De fapt, atunci s-a şi produs ruptura dintre Laporta şi bunul său prieten, Sandro Rosell, vicepreşedinte al clubului atunci, cel care, prin relaţiile dobîndite pe vremea cînd deţinea o funcţie mare la Nike, îi convinsese pe Ronaldiho, Deco, Marquez şi Belletti să vină la Barca. “Sandrusco”, aşa îi spunea Laporta, a fost adeptul mutării radicale, îl avea semnat pe Felipe Scolari, dar văzîndu-se refuzat a decis să plece, certîndu-se definitiv cu Laporta după o prietenie de 30 de ani. Rossel se pregăteşte acum să candideze la alegerile din vara viitoare şi, se spune, îi are ca piese electorale pe Cristiano Ronaldo şi Cesc Fabregas.

Aşadar, Laporta a mers din nou pe mîna lui Cruyff şi, din nou, magul olandez a fost inspirat. Elevul său favorit, Pep, băiatul atît de modest de la Santpedor, a reuşit să facă din Barcelona cea mai bună echipă din lume în nici un an. Mai mult, a reuşit să obţină ceea ce nici un club din Spania n-a putut, tripleta campionat-cupă-Liga Campionilor.

Lucescu şi bucuria la români

Tare ciudată naţie sîntem, noi românii! E de ajuns să vezi reacţiile la articolele ce au însoţit cîştigarea de către Mircea Lucescu şi Şahtior a finalei Cupei UEFA. Fie că au fost în Gazeta, fie că au fost în alte ziare, urmau aceeaşi linie. Multe felicitări, destule aprecieri, dar şi foarte multe comentarii negative. La adresa unui conaţional care tocmai cîştigase ceva într-o lume în care noi, ca naţie, n-am mai pătruns de mult şi nici nu sînt semne că vom pătrunde prea curînd.

Nu ştiu ce s-a înţeles în ţară, dar noi, românii care am fost pe “Şukru Saracoglu”, chiar ne-am simţit bine văzînd tricolorul românesc coborît în iarbă, acolo, în mijlocul fericirii portocalii. A fost ideea lui Răzvan, încă o dovadă că noul selecţioner ştie să se gîndească şi mai departe de scheme tactice. A părut, într-un fel, şi momentul nostru, al românilor, obligaţi să ne bucurăm numai prin ricoşeu, din pricina absenţei performanţelor la orice nivel doriţi, nu neapărat fotbalistic.

Dar poate că lipsa acestor performanţe se explică şi prin aceste reacţii. Românii nu ştiu să se bucure de succesul unui semen de-al lor. Îşi găsesc tot felul de motive în care să-şi refugieze frustrările, invidia nu e constructivă, ci bolnăvicioasă. Nu ne ambiţionează, ne înrăieşte, nu ne stimulează, ne transformă. N-avem acest sentiment naţional pe care, spre exemplu, îl au turcii. N-o să auzi niciodată un turc vorbindu-l de rău pe Fatih Terim doar pentru că a antrenat Galata, şi nu Fener.

Noi îl comparăm pe Lucescu cu Ienei, cu Ştefan Covaci, de parcă asta era discuţia. Comparaţiile sînt inutile, pentru că e inutil să pui în balanţă epoci diferite, şi, în plus, e inutil să le facem, pentru că nu ne ajută. Nu ne ajută dacă ne comparăm între ele puţinele valori pe care le avem, dacă le învrăjbim, dacă le căutăm nod în papură. Ne-ar ajuta dacă, plecînd de la succesul lor, am încerca să aflăm pe unde sîntem şi ce ar fi de făcut să ieşim din această stare.

Guardiola şi Lucescu, Pep şi Răzvan

Introducere
E ciudat să începi un articol cu un P.S. Dar acum e necesar.

Ceea ce veţi vedea mai jos e un text scris chiar în timpul meciului dintre Şahtior şi Dinamo Kiev. O comparaţie între Răzvan Lucescu şi Pep Guardiola pe care vă invit să o citiţi şi să o comentaţi abia după ce veţi parcurge aceste cteva rînduri.

Spuneam undeva la început că performanţele lui Răzvan au stat mereu în umbra celor obţinute de tatăl său. Chiar şi astăzi, în timp ce acest text era scris, Mircea Lucescu a obţinut cea mai mare performanţă din cariera sa de antrenor, calificîndu-se cu Şahtior în finala Cupei UEFA. O performanţă pe care Lucescu senior o merita, după atîţia ani în care a dat fotbalului ce a avut mai bun, un premiu pentru o viaţă petrecută pe sau în preajma terenului de fotbal.

Există peste tot o justiţie divină. Poate nu întîmplător, Mircea Lucescu a obţinut această performanţă pe 7 mai, ziua în care se sărbătoreşte cea mai mare performanţă a fotbalului românesc de club. La fel cum, deloc întîmplător, finala Cupei UEFA se va juca, la Istanbul, pe stadionul “Sukru Saracoglu”, stadionul lui Fenerbahce, singura echipă din Istanbul pe care Lucescu n-a pregătit-o.

Şi încă ceva.
Încercînd să găsesc o imagine cu Mircea Lucescu în arhiva Gazetei, am dat, din obişnuinţă poate, căutare cu cuvîntul “Lucescu”. Primele poze apărute, zeci de poze mai bine zis, erau cu Răzvan, nu cu Mircea. Pentru Mircea a trebuit să caut serios pînă să găsesc ceva.
Să fie un semn? Poate că da. Poate că finala de pe 20 mai va însemna predarea de ştafetă între Senior şi Junior, în folosul fotbalului românesc.

Într-un sport unde experienţa e considerată de mulţi drept principala calitate, a apărut cineva care a făcut din tinereţe o virtute.

Pep Guardiola are 38 de ani şi pînă acum n-a antrenat pe nimeni, căci sezonul petrecut pe banca Barcelonei B, în a patra divizie a Spaniei, nu merită luat în seamă. Astăzi, Guardiola are 56 de meciuri oficiale la Barcelona şi a reuşit, în 10 luni, să transforme un grup intrat în depresie în cea mai frumoasă echipă din lume, cu permisiunea lui Manchester United.
Răzvan Lucescu are 40 de ani şi a trăit într-un fel ceea ce trăieşte Guardiola. La Rapid, în primul său sezon, a scos în lume o trupă blazată de comportamentul unui patron avar şi cameleonic, ducînd-o pînă la uşa semifinalelor Cupei UEFA. Acum, Răzvan se afla în faţa unei mari încercări, mult peste cea trăită sub Grant. “Naţionala” României nu e Rapid, fie şi pentru că Maftei şi Buga nu se compară cu Chivu şi Mutu. Pe teren, dar mai ales în afara lui.

Dar dacă Pep a reuşit cu Messi, Eto’o şi Henry, de ce n-ar reuşi Răzvan cu cei doi?

Guardiola şi Răzvan sînt foarte diferiţi.
Pep a fost un mare jucător. Cerebral, liderul din teren al Barcelonei, campion al Spaniei, cîştigător al Ligii Campionilor, mai apoi căpitan al unui Dream Team construit de Cruyff, internaţional.
Răzvan n-a fost atît de mare. Ca portar nici nu prea avea cum. Trăind în umbra numelui pe care-l purta, i-ar fi fost greu să se impună. A avut totuşi momentele lui de glorie ca jucător. Paradoxal, mereu umbrite în presă de succesele tatălui său.

Dar Guardiola şi Răzvan sînt atît de apropiaţi.

Pep a avut de la cine să înveţe. Mentorul său a fost Johan Cruyff, pe care-l copiază, dar îl modernizează în concordanţă cu timpurile noastre. În aprilie 1996, Barcelona lui Cruyff şi Pep a avut de jucat o semifinală de UEFA la Munchen, cu Bayern. Cruyff n-avea nici un fundaş central valid. Înainte de meci l-a chemat pe Guardiola: “Pep, tu o să joci în centru. Îl iei pe Klinsmann şi-l faci să nu mişte”. Guardiola a dat să protesteze: “Mister, n-am jucat niciodată pe postul ăsta şi, în plus, Klinsmann e cu un cap peste mine”. Cruyff i-a tăiat-o. “Pep, o să joci! O fi Klinsmann mai mare cu un cap ca tine, dar tu ai un cap peste el. Fotbalul înseamnă inteligenţă, nu înălţime”. Guardiola a jucat perfect la Munchen într-un meci terminat la egalitate, 2-2, cu un gol splendid marcat de Hagi pentru catalani. La final, aşteptînd laudele, Guardiola a primit altceva de la antrenor: “Pep, şi bunică-mea se mişca mai repede ca tine”. Apoi, în avion, văzîndu-şi elevul supărat, Cruyff l-a luat deoparte: “Pep, niciodată să nu te mulţumeşti cu ce-ai făcut. Ai fost bun, dar trebuie să fii cel mai bun”.
La Londra, avînd nevoie de un fundaş central, Guardiola l-a ales pe Toure Yaya. Credeţi că întîmplător? Toure Yaya este “închizător”, ultima dată fusese fundaş acum 10 ani.

Răzvan a avut de la cine să înveţe. Mentor i-a fost chiar tatăl, Mircea Lucescu. Care a avut destule episoade de acest genul în cariera lui.

Pep n-are orgoliul antrenorului de 50 de ani. Înainte de Real - Barcelona, a studiat o noapte întreagă tactica Realului. Şi-a chemat secundul şi i-a spus: “Tito, ce zici dacă l-am pune pe Eto’o în bandă şi pe Messi în centru? Cred că aşa îl surprindem pe Juande”. Tito Villanova, asistentul, s-a gîndit o clipă: “Pep, ai dreptate, e excelent. Dar cine îi spune lui Samuel?”. Întrebarea nu e lipsită de sens, căci camerunezul are un ego uriaş, iar reacţiile sale pot fi imprevizibile. Mai ales cînd i se cere să joace undeva unde nu poate da goluri, mai ales împotriva lui Real. Guardiola l-a abordat pe Eto’o în dimineaţa meciului. I-a explicat mai bine de o oră, i-a desenat, l-a făcut să înţeleagă. Efectul s-a văzut.
Răzvan n-are orgoliul antrenorului de 50 de ani. Imediat după numire i-a sunat pe Mutu şi Chivu, VA MERGE EL LA EI să discute. I-a dat un sms bine scris lui Rădoi şi l-a determinat să-şi reconsidere poziţia faţă de “naţională”. E singurul, deocamdată, care l-a făcut pe Zicu să vibreze.

Pep e foarte apropiat de jucători. La Londra, în acel final apoteotic, părea că vrea să intre în teren, primea indicaţii de la Silvinho, apropiat de vîrstă cu el. La pauză, i-a strîns şi le-a zis. “Continuaţi. O să dăm gol, o să vedeţi. Dacă e cineva care nu crede în treaba asta să nu mai iasă pe teren”.

Răzvan e foarte apropiat de jucători. Chiar prea apropiat. Pare unul de-al lor.

Guardiola e primul antrenor al Barcelonei căruia ziariştii îi spun, în conferinţele de presă, Pep.
Lucescu e primul selecţioner al României căruia ziariştii îi spun, în conferinţele de presă, Răzvan.

Pep se îmbracă mereu la costum şi cravată.
Răzvan se îmbracă mereu la costum şi cravată.

PEP ŞI RĂZVAN reprezintă certitudinea unei meserii făcute din pasiune, sînt certitudinea studiului temeinic, sînt exemplele vii ale conceptului de antrenor de tip nou.

Credeţi în miracole?

Andres Iniesta a dus Barcelona în finala de la Roma cu un gol marcat în ultimele secunde

Un astfel de meci se vede o dată în viaţă. Un astfel de meci e o poveste de viaţă. Cum să crezi în şansa ta pînă în ultimele secunde, indiferent de cît de potrivnică îţi e soarta. Indiferent de cît de multe îţi ies ori nu-ţi ies pe parcursul a 90 sau 180 de minute. Cum să speri, chiar şi atunci cînd nimeni nu-ţi mai dă vreo şansă. Cum să nu te predai în faţa destinului. Cum să mergi pînă la capăt.

La capătul unui astfel de meci e lesne să te pui în pielea învingătorilor. Dar cît de greu e să te imaginezi în cea a învinşilor. Chelsea a avut calificarea în mînă nu 82 de minute, nu 90, ci 180. Şi a pierdut-o într-o secundă, una din acele secunde care pot influenţa destine.

Cum ar fi cel al lui Andres Iniesta. Omul care a dus Barcelona în finală, cu un şut născut din talent, din ştiinţă, din talent. La 24 de ani, Andres Iniesta e tipul fotbalistului care nu apare pe coperţile ziarelor. Nu e util pentru poveşti de presă, e util pentru calificări de genul ăsta. Nimeni nu ştie cîţi ani are, ce maşină are, ce iubită are, dar cine se uită atent vede în în tînărul de 24 de ani o copie fidelă a lui Zinedine Zidane la 32.

Un altfel de destin a avut Essien. Cel luat cu 38 de milioane de euro de Jose Mourinho şi-a adus echipa la porţile Romei cu un gol care a amintit de cel al aceluiaşi Zizou, din finala anului 2002. Tot el însă a fost cel care, raşchetînd o minge în careul propriu, a închis acele porţi alor săi.

Diferenţe de abordare
Diferenţele dintre cei doi antrenori la ora pregătirii acestui meci au plecat din posibilităţile de alcătuire a primului “11″. Hiddink n-avea nici o problemă, astfel că a putut să-şi folosească orele de insomnie declarată gîndind formule, făcînd desene tactice, închipuindu-şi situaţii. Guardiola n-a avut timp să aibă insomnii. A trecut din război în război, din încleştare în încleştare. Astfel că probabil a conştientizat abia duminică, după 6-2 pe “Bernabeu”, că la Londra va trebui să improvizeze exact unde nu-şi dorea, în centrul liniei defensive şi, implicit, în cea de mijloc. Fără Marquez şi Puyol, cu Milito accidentat de un an, cu Caceres prea puţin rulat şi experimentat deci pentru astfel de partide, Guardiola a fost nevoit să improvizeze. Iar asta n-a fost tot, căci Henry, tocmai cînd părea a-şi fi regăsit cadenţa din perioada Arsenal, a fost nevoit să predea cazarmamentul şi să ia loc în tribună.

8 minute de calcule
Toate calculele se făceau după necesitatea ambelor echipe să dea un gol. 0-0 în tur necesita acest obiectiv în ambele tabere. Hiddink a schimbat planurile de pe “Camp Nou”, a renunţat la Obi Mikel şi i-a făcut loc lui Anelka. În dreapta atacului său, zona lui Abidal, veriga slabă a defensivei catalane pe “Bernabeu”. Un 4-3-3 variabil, ce se transforma lesne în 4-4-1-1, cu Lampard undeva în spatele lui Drogba, care se lăsa mereu spre stînga, ajutîndu-l pe Malouda în duelul său particular cu Alves. Guardiola n-a avut de ales. Toure Yaya în apărare, lîngă Pique, Sergio Busquets la mijloc, împreună cu Keita, Iniesta în atac pe postul lui Henry.

8 minute au rezistat însă calculele. A apărut Essien cu golul său magnific şi le-a dat peste cap. De aici încolo, partida a revenit pe strada lui Chelsea, cea bine pietruită de Hiddink. Dacă a rezistat pe “Camp Nou”, de ce n-ar fi făcut-o acasă, cu fanii în spate, pe un teren mai mic ca dimensiuni şi cu o Barcelona sufocată de trecerea timpului, de lipsa de clarviziune şi, într-un tîrziu, de inferioritatea numerică.

Finala aşteptată
Soarta unui astfel de meci poate sta şi într-o decizie a arbitrului. Norvegianul Obredo s-a grăbit să-l elimine pe Abidal la un fault comis asupra lui Malouda. Greu de văzut, faultul a existat însă situaţia iminentă de gol nu e deloc clară. Mai tîrziu, norvegianul a mai dres din eroare cu multe decizii în compensaţie, în stil Corpodean, lăsînd senzaţia că-şi recunoaşte greşeala.

În 10 oameni, la ce mai putea spera Barcelona cînd în 11 nu reuşise mare lucru?
Poate la un moment de inspiraţie. Care n-a venit de la Messi, n-a venit de la Eto’o, n-a venit nici măcar de la Xavi.A venit de la Iniesta, cel mai modest premiant al unei clase de şefi de promoţie.

Aşa că avem finala pe care ne-am dorit-o. Manchester - Barcelona, un poem fotbalistic pentru toţi amatorii genului

Steaua fără securitate

Agresorii autocarului stelist sînt în mod clar vajnici descendenţi ai oamenilor grotelor, criogenaţi probabil şi readuşi la viaţă acum, după mii de ani. La fel de clar e că ei merită pedepsiţi foarte aspru, fiindcă n-au ce căuta pe străzile anului 2009 astfel de specimene.

Ceva nu e însă foarte clar. Cum e posibil ca o echipă de talia Stelei să se deplaseze spre locul de disputare a jocului fără o minimă protecţie? La orice club care se respectă există un angajat care răspunde de siguranţa celui mai de preţ bun al grupării, fotbalistul. Fotbalistul de pe urma căruia vin banii din Ligă, cel pentru care vin oamenii la stadion, cel ce-şi rupe uneori picioarele pe teren. El îşi asumă acest ultim risc, e meseria lui, dar nu se gîndeşte că trebuie să stea concentrat şi în autocar, ca să nu dea cu capul într-o piatră!

Există o groază de posibilităţi de a obţine această protecţie. Trebuie doar un pic de minte. Putea fi luat exemplul finanţatorului, care umbla cu o armată de bodyguarzi pe unde se ducea. Sau poate că asta era problema. Cît timp patronul nu-i în pericol, restul chiar nu mai contează.

United, of course

Campioana Europei s-a calificat în finala de la Roma şi are şansa să-şi apere trofeul cîştigat anul trecut la Moscova

Se încuraja singur Arsene Wenger înaintea returului. Privea la statistici şi vedea că al său Arsenal nu mai pierduse în cupele europene de 5 ani pe teren propriu, între timp schimbase şi stadionul, vedea că întotdeauna semifinalele în care a pătruns au fost cîştigate. Vedea multe lucruri pozitive şi încerca să inducă o stare de spirit pozitivă în rîndul elevilor săi. Pe cît de plată pare această exprimare, “elevii săi”, pe atît de reală e ea la Arsenal, unde mulţi jucători abia s-au desprins din stadiul de elevi.
Profesorul Wenger se încuraja singur, pentru că vedea şi destule probleme. Manchester United, în general, era o ameninţare. Fără a mai vorbi de ameninţările punctuale, date de superstarurile lui United, din cîmp sau de pe bancă, unde Ferguson îşi asumă foarte senin statutul de legendă vie.

Sir Alex, fără ezitare
N-a avut nici o ezitare Sir Alex în a-i lăsa pe margine pe Berbatov şi Tevez. A populat mijlocul, ştiind că fotbalul combinativ al rivalului poate provoca daune. L-a lăsat în faţă doar pe Rooney, cu Cristiano mai în spate şi cu Anderson, Carrick, Fletcher şi coreanul Park asigurînd supremaţia în zona mediană. Ce folos pentru Wenger că revenise Van Persie, ce folos că în banda cealaltă era pregătit Walcott cu viteza sa supersonică, ce folos dacă triunghiul Song-Cesc-Nasri a fost complet neutralizat.

Iar cînd s-a întîmplat să apară şi elementul ghinion, istoria s-a scris în primul sfert de ceas. Ghinionul a îmbrăcat întîi tricoul nefericitului Gibbs, care a alunecat ca un începător, ce totuşi este la 19 ani, şi i-a permis lui Park golul de deschidere. Apoi a trecut la Almunia, portarul de 32 de ani gafînd ca unul de 12 la şutul lui Ronaldo. Tot portughezul a închis meciul, dacă mai era ceva de închis, finalizînd un contraatac-lecţie plecat tot de la el, purtat pe 70 de metri şi 3 pase. Penaltyul lui Van Persie trece la capitolul statistică, la fel şi eliminarea lui Fletcher, care nu va putea juca finala.

Aşteptînd o finală
Altfel, incidentul din debutul reprizei secunde, cînd un sector al stadionului a fost evacuat cîteva minute, din pricina unei ameninţări cu bombă, neconfirmată totuşi, a rămas la stadiul de anecdotă. Bomba era în altă parte. În teren adică, purtînd aseară tricouri albastre.

Căci Manchester United e o echipă care odată detonată face numai victime. După ce am văzut pe “Emirates” ieri, un singur lucru mai pot cere de la această competiţie cei care iubesc fotbalul adevărat: o finală Manchester - Barcelona. Ar fi o simfonie perfectă, un concert pentru minge şi orchestră, un vernisaj al bunului gust, un orgasm fotbalistic greu de egalat.

Să fie fotbal » Fidelă stilului său, Barcelona şi-a distrus eternul rival şi e aproape campioană a Spaniei

ed_3.JPGSîmbătă seară, a fost un “El Clasico” pentru istorie. Şi nu doar pentru rezultatul înregistrat la final, 2-6, o umilinţă aproape fără precedent pentru Real Madrid. Ci pentru fotbalul imens jucat de cele două rivale, pentru modul în care au înţeles să lupte pentru onoare şi glorie, pentru felul în care au ştiut să savurezez victoria sau să primească eşecul. Da, a fost un meci pentru istorie. Un meci care are însă o istorie a lui, mai puţin vizibilă decît imaginile furnizate de televiziuni.

Iliada şi Odisea
Acum 3000 de ani, Homer construia Iliada, poemul epic cel mai cunoscut în istoria omenirii în care se povesteşte o bătălie. O odă adusă curajului, sîngelui vărsat, săbiilor încrucişate, un cîntec al luptătorului singur în faţa pericolului.

Homer s-a autodepăşit apoi cu Odisea. L-a propus pe Ulise, războinicul războinicilor, marele erou al tuturor timpurilor, temerar, dar mai ales inteligent, superior tocmai de aceea lui Achile.

Încă de acum 3000 de ani, Homer, deşi orb, desluşea că luptătorul inteligent întotdeauna îl va învinge pe războinicul feroce.

Pare totuşi simplist să comparăm pe Real Madrid cu un războinic feroce şi pe Barcelona cu un luptător inteligent. Însă, dincolo de termenii fotbalistici, ce-şi vor găsi locul mai încolo, e cel mai lesne mod de a explica această bătălie a Spaniei pe care cei doi coloşi au dus-o timp de mai multe luni. Real şi-a tras seva succeselor din lupte la baionetă, din victorii epice, cu accente dramatice, cu handicap surmontat pe baza argumentelor sîngeroase. Barcelonei nu-i lipsesc curajul, ambiţia, tăria de caracter, însă principala sa virtute este fidelitatea faţă de un concept fotbalistic. Pe care nu l-a trădat niciodată în acest sezon.

Un prim detaliu
Sîmbătă, Poliţia din Madrid a împrejmuit Plaza Cibeles, locul unde se adună suporterii Realului să-şi sărbătorească succesele. Se acţionase din instinct, sub impulsul dat de excelentul aparat de marketing al lui Real. Presa madrilenă montase de săptămîni bune un scenariu perfect, bazat pe cele 17 meciuri fără înfrîngere ale campioanei Spaniei, conform căruia “El Clasico” nu putea avea alt învingător decît Real. Mai mult, se indusese ideea că, deşi Barcelona rămînea lider şi în această situaţie, titlul era doar o chestiune de timp, căci catalanii n-ar fi putut rezista presiunii fizice, dată de lupta pe 3 fronturi, şi psihice.

Al doilea detaliu
La 600 de kilometri de Capitală, Guardiola îşi făcea treaba. Studia partida cu Chelsea, vedea ce n-a mers, încerca să găsească soluţii. A găsit-o pe prima: zi liberă acordată jucătorilor, joi, la două zile după Chelsea şi la două zile înainte de Real. A găsit-o şi pe a doua: echipa va merge la Madrid în ziua meciului, astfel ca toată lumea să stea în noaptea de dinainte acasă, în familie, departe de sursele de stres date de hoteluri, suporteri, presă. Iar sîmbătă dimineaţă a făcut un antrenament la care a exersat fazele fixe (vezi golul lui Puyol), au mîncat de prînz, s-au urcat în avion şi au plecat să-şi joace practic un sezon într-un meci.

Al treilea detaliu
Ajunşi la “Bernabeu”, Messi, Eto’o şi ceilalţi catalani au ieşit să vadă, aşa cum se face, terenul şi să simtă atmosfera. Care era destul de calmă, pentru că în Spania cu o oră şi jumătate înaintea startului tribunele sînt în general goale. În timpul acesta, ajutoarele lui Guardiola lipeau pe pereţii vestiarelor coperţi ale ziarelor din Madrid. Pe care se spunea că Barcelona suferă de “madridită”, că e avantajată de arbitraje, că Real e o trupă de eroi care va învinge sigur, iar de aici pînă la titlu nu mai e decît un pas.

Detalii tactice
Pep Guardiola n-are încă un sezon terminat ca antrenor. Experienţa unui an la Barcelona B, în al treilea sezon, chiar nu se pune. Însă aşa cum un jucător ca Messi poate exploda la 18 ani, la fel poate face şi Guardiola, ca tehnician, la 37. Tactic, l-a bătut fără drept de apel pe mult mai titratul Juande Ramos.

În primul rînd, pentru că a jucat cu echipa standard. A avut acest curaj de a nu se gîndi la Chelsea. Un prim punct cîştigat. Decisivă a fost însă mutarea lui Messi din banda dreaptă în centru. Tocmai cînd la Madrid reintra Heinze, argentinian şi el, care declara peste tot că ştie cum să-l oprească pe Messi. N-a avut cum, pentru că nu l-a găsit. În timp ce Heinze se întreba probabil care e rolul său în meci, căci pe zona sa apărea cînd şi cînd Eto’o, Mesi forma pe mijloc un romb ucigaş, cu el în vîrf, Toure Yaya în bază, Iniesta şi Xavi în laterale.

Nu în ultimul rînd, Guardiola l-a dirijat pe Henry să se poziţioneze mereu în spatele lui Ramos. A riscat un pic, vezi golul cu care Real a deschis scorul, plecat din acţiunea lui Ramos, dar a cîştigat, Henry profitînd din plin de jocul dezordonat şi lipsit de poziţionare al lui Ramos.

Detaliu explicativ
Real Madrid a jucat sîmbătă altceva. Presiunea publicului, venită din presiunea mediatică, a făcut ca Madridul să-i părăsească filozofia ultimelor partide şi să atace. Fatal. Pentru că a făcut-o fără să aibă capacitatea pentru acest lucru.

Personajul
Nu, nu este Messi. Nu, nu este Henry. Nu, nu este nici Eto’o, deşi sacrificiul camerunezului, altfel un tip egoist ca orice atacant, în folosul echipei, e de apreciat. Nu este nici Puyol, nu este nici Pique, care are doar 21 de ani, dar a adunat deja 3 sezoane la Manchester. Personajul serii este Xavi. Imens fotbalist. La 29 de ani a atins maturitatea deplină şi este de departe cel mai bun pasator din lume. Sîmbătă, 4 din cele 6 goluri ale Barcelonei au plecat de la el. Iar lîngă Xavi stă excelent Andres Iniesta, un tip care, la 25 de ani, aminteşte de Zidane la 32. În mintea şi picioarele celor doi stă mare parte din succesul Barcelonei în acest sezon.

Precizare
O echipă care conduce cu 5-2 pe terenul marelui rival şi care caută golul 6 e clar una căreia i s-a injectat o mentalitate adecvată. Iar dacă acest gol 6 vine de la un fundaş central, care aleargă 60 de metri şi finalizează în stil de mare artist, nu mai e nimic de adăugat.

Detaliu de final
Finalul trebuie să fie al antrenorului. Guardiola e cel care a transformat o echipă intrată în criză de personalitate şi în depresie într-una care joacă fotbalul cel mai frumos din lume. Acum un an pe vremea asta, Barcelona pierdea pe “Bernabeu” cu 1-4. Faţă de echipa standard din sezonul trecut au apărut doar doi jucători: Alves şi Pique, importanţi, dar deloc esenţiali.

Esenţial este însă Guardiola. A cărui pasiune pentru fotbal nu cunoaşte limite. Iar faptul că presa din întreaga lume nu mai conteneşte cu adjectivele la adresa Barcelonei i se datorează. Pep e pe cale să facă din Barcelona cea mai bună echipă din istoria de peste 100 de ani a acestui club.

Următorul său examen este miercuri, la Londra. Istoric, Barcelona e un club care creşte în urma succeselor, ştiind să gestioneze euforia. După mari victorii, imediat a obţinut altele. Însă la Londra aşteaptă un rival care ştie să joace la rezultat. Hiddink nu e Juande Ramos, iar Chelsea nu e Real Madrid. Fotbalul ar trebui însă să rămînă fotbal.

Real - Barca » Meciul care decide campioana Spaniei

Dacă bate, Real se apropie la un punct de Barcelona şi face ca lupta pentru titlu să fie la baionetă în cele 4 etape ce urmează. Dacă nu pierd, catalanii sînt ca şi campioni

A fost 1 Mai, în Spania a fost zi liberă, dar adevărata sărbătoare e astăzi. La 9 seara, mai exact, se joacă “El Clasico”, Real - Barcelona. 80.000 de oameni vor fi pe “Bernabeu” şi alte cîteva milioane în faţa televizoarelor. Nu prea multe milioane însă, căci meciul se dă în sistem pay-per-view, spre bucuria proprietarilor de baruri, restaurante şi chiar cinematografe, unde mai nou se dă fotbal pentru cei ce n-au posibilitatea să-l vadă acasă.

Teorie şi practică
Acest Real - Barcelona e special. De multă vreme “El Clasico” nu s-a mai jucat cu titlul APROAPE pe masă. Cuvîntul “aproape” îşi are rostul său, căci avînd 4 puncte avans în clasament, Barcelona ar putea, TEORETIC, să şi piardă. Şi aici avem un termen important. Teoretic nu înseamnă însă practic, căci, istoric, Barcelona e un club depresiv, care nu prea ştie să gestioneze situaţiile cu avantaj minim. Spre deosebire de Madrid, care pare să agreeze presiunea, vezi şi cele 17 meciuri consecutive fără eşec, cu 16 victorii şi doar 7 goluri încasate.

Cîte un accidentat
Din punct de vedere al loturilor, cîte o absenţă importantă: Guti la Real, Rafa Marquez la Barcelona, unde Gabi Milito deja nu mai contează, argentinianul avînd deja un an şi cîteva zile de cînd e accidentat. Madridul l-a recuperat miraculos pe Robben, Heinze e refăcut, Sneijder poate fi şi el folosit.

Duelul antrenorilor…
Tactic, va fi interesant de văzut cum vor aborda partida cei doi antrenori. În tur, Juande Ramos a părut să-l surprindă pe Guardiola cu o aşezare oarecum similară cu cea folosită deunăzi de Chelsea. Barcelona e vulnerabilă atunci cînd nu e lăsată să fie echipa DOMINANTĂ, Real Madrid s-a specializat în a cîştiga meciuri din postura de echipă DOMINATĂ. Acum însă Real joacă pe “Bernabeu”, ceea ce ar putea să schimbe datele problemei. Juande Ramos, deşi n-a pierdut niciodată în faţa catalanilor pe teren propriu, n-are însă lotul lui Guardiola şi, deci, nici prea multe soluţii în afara unei apărări de 4, cu semnul de întrebare dat de capacitatea lui Heinze, recent ieşit dintr-o accidentare, de a-i face faţă în stînga lui Messi, un dublu pivot, Diarra-Gago, doi mijlocaşi de bandă, Robben şi Marcelo, şi doi atacanţi, Raul şi Higuain, cu varianta Huntelaar, în cazul în care Robben nu va intra de la început, iar pe locul său va coborî Higuain.

Dilema lui Guardiola vine din trimiterea în teren a formulei standard, folosită cu Chelsea, cu Puyol în locul lui Marquez, sau din opţiunea doi, mai multă contondenţă la mijloc, prin plasarea acolo a lui Keita, urcarea lui Iniesta în atac, pe stînga, şi păstrarea lui Henry ca rezervă pentru partea a doua.

…şi duelul minţilor
Va fi o partidă pe care o va cîştiga grupul mai pregătit la nivel mental. Jucînd acasă, Real are atuul unui public excitat de posibilitatea distrugerii mitului de echipă specială pe care l-a obţinut Barcelona în acest sezon. Vor fi urale la fiecare tackling mai tare asupra lui Messi, la fiecare fault asupra lui Eto’o, vor fi crampoane scrîşnite şi intrări la limita regulamentului. Presiunea pe arbitrul Undiano Mallenco va fi imensă, dar şi pe jucătorii Barcelonei, care după 3 zile au de disputat, la Londra, un duel asemănător.

Dacă diferenţa dintre cele două ar fi fost mai mare de 6 puncte, era de pariat clar 1 solist. În condiţiile de faţă însă e greu de apreciat, pentru că, ştiind că la egal e ca şi campioană, Barcelona are şi varianta jocului de posesie, pe care-l stăpîneşte perfect, cu care enervează şi provoacă adversarul. Dacă însă Barcelona încearcă să-şi impună fotbalul va fi un act de mare curaj al lui Guardiola, dar şi un risc de care doar un antrenor de 37 de ani e capabil. Risc pentru că ai destule posibilităţi ca dintr-o singură greşeală să primeşti un gol ce poate însemna un dezastru.