March 2009 ↓

Plonjînd în REALITATE

S-au scris mii şi mii de rînduri despre legătura aproape mistică existentă între Real Madrid şi Champions League. S-a vorbit despre miraculoasa schimbare la faţă a acestui club atunci cînd are de jucat în această competiţie. S-a spus că în Liga Campionilor, văzută drept ceea ce şi este de fapt, o extensie e bătrînei Cupe a Campionilor Europeni, Real Madrid e altceva. Se crease practic un fetiş în acest sens, o stare de superioritate totuşi fără fundament, întreţinută şi de presă, vezi coperta din “Marca” de marţi, cu un titlu suficient de arogant: “Acesta e Anfield. Ei şi ce!”. Cu alte cuvinte, “Noi sîntem Real Madrid, restul nu mai contează”.

“Marca” a rectificat într-un fel ieri, cînd n-a pomenit nici măcar un cuvînt pe prima pagină despre greşelile de arbitraj, care au contribuit la primele două goluri şi au influenţat rezultatul. A fost un semn de decenţă al cotidianului numărul unu al Spaniei, căci superioritatea lui Liverpool a fost atît de evidentă încît orice asemenea scuză ar fi fost penibilă.

Marea dramă a lui Real Madrid e că nici măcar nu are cum să se ascundă în spatele greşelilor de arbitraj. Da, poate că ar fi fost scuza perfectă, ar fi mascat o realitate gri, dar cînd Casillas e cel mai bun om al tău primind 4 goluri, parcă ţi-e jenă s-o mai expui public. Pînă la urmă, însuşi faptul că Real Madrid poate fi dezavantajat astfel e tot un semn de slăbiciune la nivel de club.

Explicaţiile unui dezastru, previziunile unui viitor
Liverpool nu-i o surpriză. E aceeaşi echipă care, cu Rafa Benitez, a devenit o specialistă a Ligii Campionilor. Benitez e probabil cel mai bun tactician din fotbalul de azi cînd vine vorba de astfel de meciuri. Cînd are timp să le pregătească, o face perfect, mai greu e într-o competiţie de regularitate, cum e Premier League, acolo unde Hull City sau Stoke City te pot surprinde neplăcut.

Real Madrid e o surpriză? Toată lumea s-ar repezi să spună că da. Se uită însă că Real a ieşit în ultimii 5 ani de 5 ori în “optimile” Ligii. Dezintegrarea “galacticilor” a fost continuă, ca un virus netratat, care distruge organismul ce-l găzduieşte, făcîndu-l de nerecunoscut.

7 antrenori a schimbat Real Madrid de cînd la Liverpool a fost instalat Rafa Benitez, în 2004.

5 preşedinţi a schimbat Real Madrid de cînd la Liverpool a fost instalat Rafa Benitez, în 2004

Ce a fost
De cînd Florentino Perez, cel care a avut nebunia de a strînge o mînă de Baloane de Aur pe “Bernabeu” pentru a forma trupa “galacticilor”, a plecat, preocupat de problemele de sănătate ale soţiei sale, dar şi refuzînd să accepte că Realul său s-a transformat într-un mutant ce se autodevorează, clubul şi-a pierdut identitatea. Falimentul economic, 300 de milioane de euro cheltuite pe jucători ce nu justificau astfel de sume, a fost urmat de cel la nivel sportiv, cele două titluri cucerite în Spania fiind mai degrabă rodul proastei gestiuni de la Barcelona decît al meritelor proprii, şi de cel la nivel de marketing, avînd acum ca rezultat o diminuare drastică a brandului Real Madrid, implicit a încasărilor. Acum, în contextul actual, Real Madrid a încetat să mai fie un club universal şi deci nu poate amortiza un transfer precum cele ale lui Beckham, Ronaldo ori Zidane.

În acest moment, Real Madrid contează pe un număr prea mic de jucători de clasă mondială pentru a fi echipă mare. Casillas ar fi unul, indiscutabil, Sergio Ramos al doilea, Robben al treilea. Şi, evident, Raul, care însă întăreşte situaţia dramatică a acestui club, pentru că dacă Raul, la anii săi, e cel mai bun din cîmp, e semn rău de tot. Ar mai fi cîteva promisiuni, Gago, Higuain, Pepe, în rest fotbalişti rezonabili, prea normali pentru nivelul pretins de Real Madrid.

Ce urmează
Fost jucător la Real Madrid, Rafa Benitez le-a întins o mînă de ajutor prietenilor săi. Poate determina schimbarea de care are nevoie acest club. “Lacrimile lui Casillas sînt ale tuturor madrilenilor. Trebuie să ieşim din starea asta cît mai repede”, a declarat aseară preşedintele interimar Vicente Boluda. Care pare mai decis ca oricînd să convoace alegerile pentru preşedinţie mai devreme, pe 24 mai.

Se anunţă deja noua direcţie. Favoritul tuturor e Florentino Perez, care, fără s-o spună deocamdată direct, promite, promite şi iar promite, prin intermediul mass-media. Se vorbeşte că alături de el vor veni Valdano şi Zidane, din păcate nu ca jucători, ci doar în conducere. Se mai spun şi nume de fotbalişti, Kaka, Cristiano Ronaldo, Kun Aguero, ori de antrenori, Ancelotti, Wenger, inclusiv Benitez, nimic concret, însă ştiind modul de a acţiona al lui Perez e de presupus că va scoate la înaintare cîteva bombe mediatice.

Principala sa direcţie de acţiune este însă cea a refacerii identităţii clubului, în sens invers însă, după modelul Barcelonei din 2003, care l-a adus pe Ronaldinho şi în jurul lui a construit brandul de azi, care brand continuă să fie sus şi după ce steaua lui Ronaldinho a apus.
P.S.
S-a scris şi se tot scrie despre modalitatea lui Bayern de a-şi sărbători succesele împreună cu suporterii săi. Se continuă însă pe punerea unei ştampile: jucătorii lui Bayern stau în genunchi în faţa fanilor ca să le ceară scuze după ultimele eşecuri. Fals. Ca idee, ar fi bună, ca mesaj, la fel. Ar da bine, mai ales în fotbalul nostru unde respectul fotbalistului faţă de ceea ce-l înconjoară este inexistent. La noi, fotbalistul are senzaţia că e trimisul zeilor pe pămînt, n-are reguli şi obligaţii, are doar drepturi.

N-ar fi nici o problemă. Dacă într-adevăr jucătorii lui Bayern chiar şi-ar cere scuze. Ei au acest ritual MECI DE MECI atunci cînd cîştigă, căci după ce pierd oricum nu le mai arde. Ritualul se numeşte “Humba, Humba”: la finalul partidei ei se aliniază şi vin spre galerie aplaudînd. Apoi, la un semnal dat din tribună, îngenunchiază (foto) şi se lasă ovaţionaţi de fani preţ de un minut. Şi tot la un semn al galeriei se ridică şi închid ritualul dansînd şi lovindu-se unii în alţii precum cocoşii.

mda27_soccer-champions-_0310_11.jpg
 

Un fleac. I-au umilit

Pleci de la 1-0 în tur. Joci pe “Anfield”, unde nu eşti niciodată singur. Ai avut la dispoziţie o săptămînă întreagă, întrucît în week-end a fost Cupa, unde nu mai eşti. Te numeşti Rafa Benitez, iar capacitatea ta de pregătire a unui astfel de duel e arhicunoscută. Ce faci?

Pleci de la 0-1 în tur. Joci pe “Anfield”, unde toate îţi sînt împotrivă. Ai avut la dispoziţie două zile, întrucît în week-end ai avut derbyul cu Atletico Madrid, care ţi-a întrerupt şirul victoriilor consecutive din campionat. Te numeşti Juande Ramos, iar viitorul tău se leagă de acest meci. Ce faci?

O întrebare, două răspunsuri
Aceeaşi întrebare, doi antrenori, două situaţii complet opuse. Şi două gîndiri logice. Benitez n-avea de ce să rişte inutil. Formulă clasică, doi superînchizători, Alonso şi Mascherano, un interpret excepţional al acestui sport, Gerrard, şi un vîrf ce poate cîştiga de unul singur, Fernando Torres.

Dincolo, logica spune că e nevoie de cel puţin două goluri pentru a trece. Poţi primi unul, dar atunci ai la dispoziţie 90 de minute, aşa că opţiunea cea mai fiabilă este aceea a unui risc măsurat. Deci, neapărat doi “închizători”, fără Guti ca eventual revulsiv la final, Raul şi Higuain în faţă, dar şi doi olandezi pe benzi, Robben pentru viteză, Sneijder pentru şut.

O altă realitate
Strategiile sînt foarte bune pe hîrtie. Ce te faci însă cînd realitatea din teren e alta? La această nouă întrebare, Juande Ramos n-a răspuns încă. O jumătate de ceas în care Liverpool părea că joacă în 14 oameni, iar Realul în 7, a fost de ajuns pentru ca miracolul la care visau madrilenii, bazîndu-se pe lunga logodnă a acestui club cu competiţia în sine, să
se spulbere. O jumătate de ceas în care Casillas şi-a arătat clasa, dar n-a putut să oprească “furia roşie”, care cugea ca la inundaţii spre careul unui Cannavaro patetic.

Se poate spune însă că Liverpool a jucat şi în 14. 11 plus cei trei arbitri. Dacă se întîmpla la noi, analizam meciul pînă la Revelion. De Bleeckere n-a văzut mai întîi faultul evident comis asupra lui Pepe, la faza din care Torres a deschis scorul, punînd punct astfel unei adevărate obsesii, căci nu marcase pînă acum niciodată în poarta “albilor”. Apoi De Bleeckere a văzut, dar e greu de spus dacă a văzut bine, un presupus henţ al lui Heinze în careu, acordîndu-i lui Gerrard şansa de a închide calificarea.

Noroc cu Casillas
Şi dacă la pauză ai 0-2, iar calificarea e compromisă, ce faci, tu, Juande Ramos? Îl scoţi pe Robben şi-l bagi pe Marcelo. După care logică? Greu de spus, căci Marcelo e un fundaş pe umerii căruia stă umbra lui Roberto Carlos, care n-a auzit parcă de benzi, el ştie doar diagonale. Direct către Alonso şi Mascherano, plus Gerrard.

Discuţia e deja derizorie. Căci Liverpool a făcut 3-0, acţiune curată şi splendidă, iar dacă nu era Casillas se termina cu un scor scandalos. Drumul Realului se opreşte din nou în “optimi”, a 5-a oară consecutiv, totuşi greu de explicat la o asemenea istorie. Iar Liverpool merge mai departe. Cu “Steve G”, cu “El Nino”, cu Rafa şi “armada” sa adusă din Spania. Cu Anfield şi acest public absolut fantastic. Dar mai ales cu acest fotbal total, generos, speculativ, eficient, încîntător. Oare chiar contează De Bleeckere?