February 2009 ↓

Zboară cormoranii

Liverpool a decolat spre “sferturi”, victoria de pe “Bernabeu” uşurînd misiunea de pe “Anfield”

Dacă marţi seară, Mourinho şi Ferguson au fost protagoniştii unei partide de şah între doi jucători cu mentalităţi şi abordări diferite, fără cîştigător deocamdată, e greu de găsit o comparaţie între Juande Ramos şi Rafa Benitez. Doi oameni care înţeleg fotbalul în aceeaşi manieră şi nu-l trădează niciodată, orice s-ar întîmpla, doi obsedaţi de disciplină şi tactică.

Astfel că meciul dintre echipele celor doi n-a putut fi decît o copie fidelă a caracterelor. Rafa Benitez, al cărui trecut madrilen e destul de puţin cunoscut de lume, l-a lăsat pe Gerrard pe bancă, ca să spulbere orice teorie a conspiraţiei. Fără căpitanul său, Liverpool e mai puţin influentă în atac, unde Fernando Torres are un sprijin mai puţin. A încercat cîte ceva Benayoun, dar e totuşi diferenţă între el şi “Stevie G”. În rest, aceeaşi aşezare arhicunoscută, 4-2-3-1, speculativă, cu triunghiuri executate pînă la epuizare, aşteptînd greşeala.

Duelul
Care greşeală n-a prea venit, dincolo fiind Juande Ramos, care are o misiune grea de tot dacă vrea să-şi vadă contractul prelungit: să cîştige un trofeu. Real venea după 9 victorii consecutive, dar nici un adversar nu fusese de talia lui Liverpool. Astfel că a început prudent, un clasic 4-4-2, dar după pauză s-a mai ascuţit, după ce Guti a fost trimis în teren, pentru a-şi direcţiona pasele către “săgeţile” Higuain, Raul şi Robben. Duelul se dădea oricum între tandemurile Diarra-Gago şi Alonso-Mascherano, însă Guti putea aduce ceva în plus, mai ales că dincolo nu era Gerrard.

Benitez a răspuns ciudat, scoţîndu-şi etalonul din atac, Fernando Torres, care, incredibil poate, n-a marcat niciodată contra lui Real Madrid, deşi juca împotriva “albilor” de pe vremea cînd era “El Nino”. Rafa a preferat viteza lui Babel, că să blochezez urcările lui Sergio Ramos, chiar dacă intuia că va pierde din profunzimea ofensivă.

Lovitura
Sau poate că asta a şi dorit, mai mult decît orice. A dat senzaţia rivalului că e loc, că se poate scoate un rezultat pozitiv. L-a păcălit, căci Liverpool a dat pumnul decisiv, e adevărat din fază fixă, dar tot gol se numeşte, iar autorul său, Benayoun, a ţinut neapărat să arate că există viaţă şi fără Gerrard. A cărui introducere, pe final, a venit doar ca o demonstraţie de forţă a lui Benitez, căci meciul se cîştiga şi fără el.
 Mai e însă un meci. Dar mai e şi speranţă pentru Real? Se spune că speranţa moare ultima, dar pe “Anfield” firele de iarbă şi scaunele tribunelor fac front comun pentru răpunerea oricărui duşman. Pe “Anfield” orice meci pare capital, chiar şi cînd nu e, iar cînd într-adevăr e adversarul e copleşit. Cînd pleacă de la 0-1 are nevoie de un miracol.

Dar oare Juande mai crede în miracole?

Inter - Manchester 0-0 / În stand-by

Mourinho şi Ferguson au amînat verdictul duelului lor pentru returul de pe “Old Trafford”

RonaldoA revenit fotbalul mare, fotbalul adevărat, fotbalul la care ne place să ne uităm, fotbalul jucat pe teren, nu în birouri, cu mingea pasată în iarbă de fotbalişti, nu cu valizele de bani pasate pe autostrăzi de conducători.

Fotbalul pe care l-am aşteptat, pentru că ne săturasem de scandaluri, discuţii şi vrăjeli.

Şi ce putea fi mai frumos decît acest Inter - Manchester, mai bine de un secol de istorie? Campioana Italiei contra campioanei Angliei. Zlatan contra Cristiano. Chivu contra blestemului britanic. Inter contra complexului Ligii Campionilor.

Mourinho contra Ferguson. Mai ales. “The special one” contra “The only one”. Jose contra Sir Alex. Duelul amicilor, cu sau fără ghilimele.

Şahul antrenorilor
A fost un meci de şah între doi titani ai translaţiei acestui sport pe terenul de fotbal. S-au întrecut ambii în mutări surpriză. Mourinho a început cu Rivas, mai rapid şi mai dinamic ca Ivan Cordoba. Ferguson a răspuns lăsîndu-i pe Rooney şi Tevez pe bancă. Şi pe Scholes. A ales “Sir”-ul să aglomereze mijlocul cu jucători care aleargă mult şi nu se tem de contactele cu contondenţii Muntari, Cambiasso ori Stankovici.

În mod normal, Manchester era nu doar favorită, ci superfavorită. Avea destul de multe de partea sa. Împotrivă un singur aspect, un nume propriu. Mourinho. Fin cunoscător al lui United, tradiţional adversar al lui Ferguson, portughezul ştia că Manchester îşi devorează orice adversar care-i permite să joace comod. Însă ce să faci ca să împiedici asta? E simplu, să ai un plan atît de bine pus la punct, încît băieţii lui Sir Alex să simtă că orice ar face, mişcările le sînt anticipate.

Norocul lui Inter
Poate că e simplu, dar numai la nivel de talk-show-uri, pentru că altfel, în cîmp, e tare, tare complicat. Atît de complicat încît toate pregătirile lui Mourinho, căci sigur le-a avut, s-au adunat într-un singur cuvînt: noroc. Doar şansa a făcut ca Inter să intre la odihnă cu 0-0, fiindcă marilor ocazii ratate de Ronaldo, Berbatov ori Giggs, gazdele n-au opus decît fantomele lui Ibrahimovici şi Adriano.

Morinho a mutat direct de la pauză, Cordoba la Rivas, dovadă că portughezul a fost tare necăjit, căci o regulă nescrisă la marile cluburi spune că nu se fac înlocuiri în pauză. El nu stă după reguli, el face cum simte. Iar instinctul l-a ajutat, căci echipa i-a ieşit mult mai montată. Adriano a dat semne de viaţă, iar Zlatan a fost oprit eronat de asistentul lui Medina Cantalejo într-o fază în care nu se ştie ce ar fi urmat.

Liber la vise
Pe măsură ce minutele treceau, ambele echipe s-au închis. Gîndul că mai e de disputat un retur a fost mai pregnant decît dorinţa de a risca. Inter arăta oricum mai bine decît în prima parte, iar Manchester părea a deprinde şi sentimentul de teamă că s-ar putea întîmpla ceva neprevăzut, vezi intrarea lui Rooney abia în minutul 85. Aşa că a urmat o jumătate de ceas de fotbal prudent, pigmentat de oportunităţile lui Giggs şi Berbatov de a regla conturile încă de la Milano.

Parcă mai bine că n-au reuşit! Putem avea astfel un retur mai bun poate. Fiecare e liber de acum să viseze. Doar vom fi pe “Teatrul viselor”!

Singurele noastre valori

La fix a venit etapa de Serie A la exact 4 zile după România - Croaţia! Neputinţei “tricolore” i-au fost puse în balanţă prestaţiile lui Mutu şi Chivu din această rundă italiană. Adevărul ăsta este, iar cine nu-l vede are o problemă: fără Mutu şi Chivu sîntem o echipă naţională de duzină. Chivu şi Mutu reprezintă acel ceva care poate schimba caracterizarea “de duzină” în “bună”. Apoi, în funcţie de forma lor, de forma celorlalţi din teren, a adversarilor, în funcţie şi de alţi factori, putem deveni o trupă mai bună sau foarte bună.

Mutu şi Chivu n-au venit la “amicalul” cu croaţii. Iar noi am sărit repede la gîtul lor, uitînd că unul era în aşteptarea unui eveniment special în viaţa oricărui bărbat, iar pentru celălalt erau pregătite jigniri ce ne-ar fi descalificat ca naţie. Ce folos să-l aduci pe Chivu pînă aici doar ca să joace cu gîndul la ce va fi a doua zi, riscînd o accidentare? Aşa, liniştit după consumarea evenimentului şi refăcut fizic, s-a putut concentra pentru derby-ul cu Milan, unde a jucat aproape perfect, reuşind, după mulţi, cel mai bun meci al său la Inter. Va veni în condiţii optime la Constanţa şi va pune umărul, acum sănătos, la tentativa României de a rămîne în cursa calificării.

Problema lui Mutu e alta, dar nu ţine doar de el. Nu e un tip perfect, nu-şi gestionează cum trebuie relaţia cu suporterii, dar de aici şi pînă să-l înjuri la un meci al României e mare distanţă. Cînd era doar un adversar de poate înţelege, dar la “naţională” e omul nostru numărul unu, pe care ne bazăm, rugîndu-ne să prindă o zi inspirată. Ce folos să-l expui pe Mutu acestei presiuni inutile? Doar pentru a vedea dacă e sau nu bărbat? Nu mai bine aşteptăm meciul de la Constanţa, unde avem într-adevăr nevoie de bărbaţi?

Mutu şi Chivu nu sînt perfecţi. Dar sînt singurele noastre valori cu care ne putem lăuda în această perioadă de criză.

Miracolul spaniol

untitled-1.jpgSpania a devenit principala putere sportivă a Europei, iar populaţia sa a crescut, în medie, cu 9 centimetri în ultimii 30 de ani

În ediţia sa de marţi, 3 februarie, Jurnalul Naţional vorbea despre scăderea dramatică a numărului celor care fac sport de performanţă în România. Totul în contextul unui an 2008 foarte slab din punct de vedere al palmaresului, culminînd cu Olimpiada de la Beijing, cea mai slabă în ultimii 50 de ani. Scria Jurnalul Naţional despre o scădere cu 60 la sută a numărului sportivilor de performanţă.

În acelaşi timp, în celălalt colţ al Europei, o ţară îşi arogă dreptul de a se vorbi despre ea ca despre cea importantă putere continentală în sport. E vorba de Spania, a cărei creştere în ceea ce priveşte performanţele e colosală. Astăzi, există măcar un spaniol medaliat la disciplinele sportive care într-adevăr contează.

Pentru a găsi explicaţiile acestei creşteri uluitoare e de ajuns să ne întoarcem în timp cu 30 de ani. În 1978, la 3 ani după moartea lui Franco şi trecerea la monarhie, noua Constituţie intrată în vigoare prevedea, şi prevede şi acum, la articolul 43, aliniatul 3, că “educaţia fizică şi sportul  trebuie încurajate şi promovate”. Spaniolii au înţeles cîteva lucruri extrem de simple, care la noi par foarte complicate, că sportul practicat la nivel de mase aduce sănătatea unei naţiuni, că succesele din sport ajută succesele sociale, din viaţă, din economie, că sportul, pe lîngă divertisment, e un excelent instrument mediatic, că sportul şi turismul sînt într-o strînsă legătură.

9 centimetri e creşterea mediei de înălţime a spaniolilor în ultimii 30 de ani

Cifra de mai sus pare neverosimilă. Dar e purul adevăr. Calculele încep aşadar în 1978, timp suficient pentru implementarea măsurilor, pentru construirea infrastructurii şi dezvoltarea locurilor în care se poate face sport de masă. Un al doilea capitol se deschide cu Jocurile Olimpice din 1992, de la Barcelona, considerate mult timp cele mai reuşite din istorie, întrecute doar de ediţia de la Beijing. Olimpiada pe care întreaga Spanie a pregătit-o şi abordat-o cu un entuziasm enorm, deşi se ţinea în capitala unei provincii, Catalunya, ale cărei idealuri separatiste sînt arhicunoscute, a reprezentat un impuls decisiv pentru tineret. Încurajaţi de mediatizarea evenimentului şi de performanţele obţinute de conaţionalii lor, copiii spanioli s-au apucat şi mai mult de sport.
Au avut unde, terenurile, sălile, bazinele şi parcurile existînd în cea mai mică aşezare, au avut cu ce, Spania fiind ţara din Uniunea Europeană cu cea mai mare creştere economică în această perioadă, au avut şi natura de partea lor, soarele fiind o prezenţă constantă pe tot parcursul anului în Peninsula Iberică. Dincolo de toate însă, au avut grijă.

“Pe vremea mea, ca să faci performanţă, trebuia să mergi la Barcelona să te antrenezi. Era singurul loc din Spania în care găseai de toate. Azi, numai cine nu vrea nu face sport”. Federico Martin Bahamontes, ciclist, cîştigător al Turului Franţei în 1959
Aşa a fost posibil ca spaniolii, popor scund prin excelenţă, să crească, fizic şi calitativ. Să formeze o generaţie de baschetbalişti de excepţie, avînd astăzi în Pau Gasol un reprezentant de seamă tocmai în NBA. Aşa a fost posibil ca Rafa Nadal să aibă 1,85 m şi să fie astăzi unul dintre cei mai mari sportivi ai planetei. Aşa a fost posibil ca Spania să devină campioană europeană la fotbal avînd în componenţa sa 4 fotbalişti, toţi înalţi, ce joacă în fizicul campionat al Angliei. Aşa a fost posibil ca handbalul, voleiul, polo-ul, atletismul, sporturile nautice, sporturile cu motor (cine n-a auzit de Fernando Alonso, de Carlos Sainz sau de Dani Pedrosa?), ciclismul (de la Indurain la Contador), chiar şi golful (Seve Ballesteros) să aibă spanioli printre performeri.
“Democraţia ne-a salvat”
La 58 de ani, Alfredo Relano, directorul cotidianului “AS”, face parte dintre acei ziarişti care au văzut şi vremurile de dinainte, “cînd Spania trăia în sport de pe urma unui succes excepţional obţinut graţie efortului uriaş al unuia sau altuia”, şi cele de azi, “cînd sîntem o putere mondială şi verbul a cîştiga ne-a intrat în vocabularul cotidian”. Relano are explicaţiile sale: “Trecerea la democraţie a salvat sportul, pentru că pe vremea lui Franco nu era prea bine văzut în cercurile intelectuale, fiind considerat un mod de distracţie a celor puţin inteligenţi. Am crescut din punct de vedere economic, am început să avem alimentaţia corespunzătoare, am început să facem cu toţii sport, iar astăzi, schimbările se observă cu ochiul liber, mergînd pe stradă”.
Modelele din fruntea ţării
Spaniolii au avut de unde să înveţe să facă sport. Familia regală spaniolă nu e doar admiratoare a sportului, ci şi practicantă. Imaginile cu Regele Juan Carlos schiind, făcînd yachting, înotînd, dincolo de cele cu întreaga familie regală sprijinind sportivii spanioli angrenaţi în diverse competiţii, fac înconjurul Spaniei. Moştenitorul tronului, prinţul Felipe, a fost component al lotului olimpic de yachting al Spaniei la Olimpiada din 1992. Mai mult, Infanta Cristina, fata cea mică a Regelui Juan Carlos şi a Reginei Sofia, s-a măritat în 1997 cu handbalistul Inaki Urdangarin, de la FC Barcelona, campion mondial şi participant la 3 Olimpiade.

TRIUMFURI IMPORTANTE ALE SPANIEI
Baschet 
- campioană mondială 2006
- vicecampioană olimpică 2008
- vicecampioană europeană 2003, 2007
Ciclism
- Alberto Contador - cîştigător al Turului Franţei 2007 şi al Italiei 2008
- Oscar Pereiro - cîştigător al Turului Franţei 2006
- Oscar Freire - campion mondial 2001, 2004
- Igor Astarloa - campion mondial 2003
- Samuel Sanchez - campion olimpic 2008
Fotbal
- campioană europeană 2008
Formula 1
- Fernando Alonso - campion mondial 2005, 2006
Gimnastică
- Gervasio Deferr - campion olimpic 2000, 2004
Handbal
- campioană mondială 2005
- medaliată cu bronz olimpic 2008
Judo
- Isabel Fernandez - campioană olimpică 2000
Motociclism
- Dani Pedrosa - campion mondial la 125 cc 2003 şi la 250 cc 2004, 2005
- Jorge Lorenzo - campion mondial la 250 cc (2006, 2007)
- Alvaro Bautista - campion mondial la 125 cc (2006)
Polo
- campioană mondială 2001
- vicecampioană europeană 2006
Tenis
- cîştigătoare a Cupei Davis 2000, 2004, 2008
- Rafael Nadal învingător la Roland Garros de 4 ori, la Wimbledon şi la Australian Open
Volei
- campioană europeană 2007

*n-au fost contabilizate performanţele obţinute la nivelul echipelor de club în nici un sport