November 2008 ↓

Ar trebui să se ştie că sînt echipele-etalon ale României. Nu se discută forma de moment, ci poziţionarea istorică. Steaua şi Dinamo reprezintă nordul şi sudul fotbalului nostru, reperele cele mai importante. Au cele mai multe titluri, au cei mai mulţi suporteri, iar aici statisticile nu pot fi contestate, sînt cele mai cunoscute branduri în străinătate.

La Steaua şi la Dinamo ar trebui să se ştie că nu merge cu jumătăţi de măsură. Cu amatorisme. Cu acţiuni care să compromită tocmai ideea de brand construită cu atîta greutate de-a lungul timpului.

Spunea Johan Cruyff acum destui ani că Barcelona şi Real Madrid, care în Spania reprezintă cam ce ar fi la noi Steaua şi Dinamo, funcţionează după principiul vaselor comunicante. Cînd una e sus, cealaltă trebuie să fie obligatoriu mai jos. Ideea a fost reluată şi de Xavi zilele acestea, într-un interviu din Marca. Sigur, cele două au fost şi în situaţii oarecum egale, dar egale în slăbiciune, nicidecum în succese. Situaţii cînd altele erau premiantele Spaniei.

S-a întîmplat şi la noi. Şi se întîmplă şi acum. Nu vă luaţi după clasament. Dinamo şi Steaua trec prin momente destul de proaste. Ambele. Simplul fapt că şi într-o parte, şi în alta se aşteaptă cu înfrigurare pauza de iarnă dovedeşte că în vară, atunci cînd se cimentează de fapt echipele, s-a judecat cu amatorism. S-au adus jucători cu duzina, pe bani suficient de mulţi, dar nu după ce aveau nevoie echipele în sine, fotbalistic, ci după ce aveau nevoie unii.

La Steaua, de exemplu, e un exces de mijlocaşi defensivi. Rădoi, Ovidiu Petre, Lovin. Peste ei a fost adus Tiago. Care, indiferent cît de bun pasator zice-se că ar fi, tot închizător e. Să fii mai bun pasator ca Lovin zău că nu e o mare calitate. E evident că Steaua avea nevoie de un jucător de ultimă pasă. Eventual, şi de dribling. Care să lumineze jocul şi să-i pună în valoare pe cei din faţă. De ce n-a fost luat un astfel de jucător?

Dinamo, în schimb, are clar nevoie de un închizător. Să admitem că pe Mărgăritescu nu l-a vrut antrenorul. Foarte bine, se mai întîmplă, s-au văzut cazuri. Dar cine a venit în loc? Diakite? Să fim serioşi. Echipa stă în Ropotan, care nu e şi nu va fi prea curînd un închizător. De multe ori bezmetic, fără să gîndească, vezi intrările zmintite la adversari ori acele slalomuri pe care spectatorii nepricepuţi le apreciază, dar care se încheie în 80 la sută din cazuri cu pierderea balonului, situaţie critică în condiţiile în care şi jucătorul respectiv şi-a pierdut poziţia. Incapabil să dea o pasă, să realizeze tranziţia între faza ofensivă şi cea defensivă, Ropotan poate fi cel mult soluţia de rezervă, cum a şi fost de fapt, a lui Mărgăritescu. Ori a lui Alexa, care, aud, ar putea reveni din iarnă. Ca şi Steaua, Dinamo are de rezolvat problema jucătorului de ultimă pasă. Care ar putea fi Cristea, Adrian Cristea, dar el musai trebuie să aibă o concurenţă care să-l mobilizeze. Iar ca variantă de închizător, eu l-aş proba un pic şi pe Julio Cesar, care se vede că ştie fotbal. Măcar probat ar putea fi.

Înapoi la Steaua. Ştiţi cîţi fundaşi centrali are? Ghionea, Goian, Rada, Baciu. Plus Rădoi, oricînd la dispoziţie. De ce nu s-a forţat plecarea lui Rada ori Baciu? Se luau ceva bani, se economisea salariul. A-i folosi la echipa a doua e un lux cam mare, plus că se blochează eventualul progres al unui tînăr.

Mai mult. Se ştiau problemele lui Emeghara. Cine a fost adus în loc? Nimeni. Mai mult, i s-a dat drumul lui Neşu, astfel că acum echipa stă în Petre Marin. DOAR în Petre Marin, asta-i problema. A fost adus în schimb Ogăraru, deşi Golanski era o certitudine.
Haideţi şi la Dinamo! Fundaşii laterali sînt comici. Singurul care face faţă e Pulhac, dar cel ce trebuia să dubleze postul unde e? Nu e, astfel că acum Dinamo trebuie să joace cu Izvoranu, care se întoarce mai greu decît un autobuz şi centrează mai prost ca Lobonţ. Lui Moţi i s-a dat drumul în ultima zi de mercato, dar înlocuitori n-au venit, astfel că atît de dorita luptă pentru titularizare, 3 pe două locuri, Moţi-Tamaş-Julio Cesar, garanţia formei, a fost luată de blazarea celorlalţi doi, care ştiu că n-au rezerve de valoarea lor şi-şi permit să nu se concentreze, să nu se antreneze etc. Folosesc mereu acest cuvînt, CONCURENŢĂ. E singura formă de a obţine rezultate. Şi nu doar în fotbal.

Apropo de Lobonţ. Dinamo stă relativ bine la portari, are o rezervă rezonabilă pentru Lobonţ. Dar Steaua? Cine-i ia locul lui Zapata , cine-i ameninţă postul? Cernea? Vîtcă?

Dinamo stă bine la atacanţi, dar n-are cine să-i valorifice. Steaua în schimb n-are nici atacanţi, nici cine să-i valorifice. Au fost luaţi doi, Arthuro şi Kapetanos, de acelaşi profil, cu aceleaşi caracteristici. Şi, aş îndrăzni să spun, şi cu aceeaşi valoare îndoielnică. În plus, a fost transferat Szekely, a fost transferat Stancu, exista Bănel Nicoliţă, la ce a mai fost adus Semedo? Greu de dat un răspuns.

Prin campionatele civilizate se spune că a transfera în iarnă e cea mai proastă idee. Se cumpără scump şi, de regulă, jucători de care alţii n-au nevoie. Cine-şi vinde vedeta acum? Nimeni, eventual pe o superofertă.

Steaua şi Dinamo trebuie însă să transfere. Măcar acum s-o facă la modul profesionist. Antrenorii şi oficialii să stea, să analizeze, să observe ce le lipseşte şi să acţioneze în consecinţă.

Se spune că există două categorii de practicanţi ai sportului rege: fotbalişti şi jucători de fotbal. Ori fotbalişti şi colegi de fotbalişti. Cu cît o echipă are mai mulţi reprezentanţi ai primei categorii, cu atît acea echipă e mai avantajată în disputa cu altele.

Adrian Cristea face parte în mod evident din prima categorie. Mai mult decît atît, puţini fotbalişti români se pot lăuda că au calităţile lui Cristea. Cu toate astea, despre Cristea s-a vorbit de puţine ori în sens pozitiv, de cele mai multe ori fiind asociat cu acea categorie de oameni pentru care plăcerile vieţii sînt mai importante decît orice.

În viaţă, dar mai ales în sport, judecăţile de valoare trebuie refăcute zi după zi. A da sentinţa despre o persoană şi a rămîne ferm în ea e o dovadă de certă maliţiozitate. Într-un moment în care fotbalul românesc simte pregnant nevoia de fotbalişti capabili să scoată din joc, prin dribling, un adversar sau doi, să dea o ultimă pasă ori să poată marca şutînd de la distanţă  sau venind de undeva din linia a doua, Adrian Cristea merită o discuţie aparte. Pentru că poate fi soluţia.

Pentru asta e nevoie de inteligenţă. A lui, în primul rînd. Să ştie să-şi dozeze distracţiile, de care orice băiat de 25 de ani, prezentabil, cunoscut şi cu bani, e amator. Să le dozeze astfel încît organismul lui să nu aibă de suferit, astfel încît antrenamentele să fie efectuate la parametri maximi, iar meciurile să fie o consecinţă a acestor antrenamente. Cel mai bun exemplu în acest sens e Ronaldinho. Cînd ieşirile nocturne s-au înmulţit, iar corpul lui n-a mai făcut faţă cerinţelor, prestaţiile n-au mai fost aceleaşi. Au apărut accidentările, apoi teama de accidentări.

În al doilea rînd, e nevoie de inteligenţa celor de la echipă. A conducerii, care trebuie să înceteze în a induce ideea că, orice ar face, Cristea va fi titular. E cea mai bună metodă de a plafona un fotbalist. Lipsa de motivaţie, automulţumirea şi excesul de încredere. Cristea are nevoie să ştie, zi de zi, că dacă nu se pregăteşte şi nu joacă bine va trece pe bancă, va ieşi din schemă, va ajunge la echipa a doua. Un fotbalist cu calităţile lui Cristea, înfuriat, măcinat de anxietate şi nelinişte, dar invadat de dorinţa de a demonstra ce poate este o perlă pe care şi-o doreşte orice antrenor.

Antrenorul are însă datoria să-l pună pe Cristea să joace acolo unde dă cel mai bun randament. Se ştiu calităţile lui, dar şi defectele. De ce să nu profiţi de calităţi în primul rînd, în loc să speri că defectele se vor remedia? Ca să joace cu adevărat, Cristea are nevoie de unul sau doi bodyguarzi la mijlocul terenului, care să-l acopere atunci cînd se întîmplă să greşească, ţinîndu-i spatele, dîndu-i liniştea necesară. El nu trebuie să fie, decît foarte rar, cel ce primeşte pasele de la fundaşi, pase care, de regulă, nu sînt chiar atît de precise, căci acurateţea paselor nu-i calitatea numărul unu a apărătorilor. Tranziţia trebuie făcută prin intermediul mijlocaşului defensiv, care să-i poată oferi mingea pe poziţie viitoare, spre poarta adversă, cu faţa la ea, nu cu spatele, între linia de mijloc şi cea de fund a adversarului. De aici încolo, e treaba lui.

 O să vă ofer tot un exemplu de la Barcelona, pentru că-i cel mai elocvent: Xavi. Sezonul trecut, în sistemul 4-3-3 folosit de Rijkaard, nu dădea randamentul de azi. De ce? Tocmai pentru că, avîndu-i alături pe Deco şi Iniesta, el cobora primul pentru a primi de la fundaşi. Obligat să facă două-trei atingeri pînă să-şi aşeze mingea, pierdea timp şi spaţiu, iar urmarea era o pasă facilă, echivalentă cu transmiterea responsabilităţii pe umerii celorlalţi. Jucînd slab, Xavi era considerat un fotbalist plafonat, numai bun pentru vînzare. A venit Euro şi marea schimbare. Avîndu-l pe Marcos Senna în spate, Xavi primea mingea de la acesta, în condiţii de calitate mult mai bună. Aşa a devenit Xavi regizorul Spaniei şi omul numărul unu al turneului final. Iar noul antrenor al Barcelonei, Pep Guardiola, care merită un articol aparte pentru modul în care înţelege să-şi facă meseria, a înţeles imediat. Sistemul la Barcelona nu s-a shimbat, e tot 1-4-3-3, dar în spatele lui Xavi e mereu o copie a lui Marcos Senna, fie Toure Yaya, fie Keita, fie Sergio Busquets, dacă nu cumva se întîmplă, în funcţie de adversar, să fie chiar doi dintre ei. Iar Xavi e acum pasatorul numărul unu din lume, undeva în linia lui Pirlo (un Pirlo avîndu-i însă în spate pe Gattuso şi Ambrosini), dar nu se limitează doar la pase. Vine mereu la finalizare, face superioritate în atac şi trage de la distanţă.

Sigur, Adrian Cristea nu e Xavi. Şi probabil nu va fi. Adrian Cristea este însă fotbalistul care, atent supravegheat şi bine folosit, poate reprezenta o soluţie inclusiv pentru echipa naţională. Cînd ai în mînă o perlă, e bine s-o tratezi şi s-o utilizezi într-o montură de soi, ca să obţii ceva de valoare mai mare, nu să o laşi în starea sa naturală.