October 2008 ↓

Apar în viaţa fiecăruia momente pe care trebuie să ştii să le gestionezi. Pe care să ştii să le gîndeşti şi altfel decît prin prisma portofelului propriu, a patronului, a culorilor echipei tale, a războaielor mărunte şi meschine din viaţa de zi cu zi. Momente pe care să le simţi. Pe care să le faci cu sufletul. Asta, dacă-l ai. Momente în care să poţi plînge făr teamă.
Miercuri seară, la Florenţa, am văzut adevărata dramă a fotbalului. Nu violenţa, nu mafia, nu partidele trucate, nu arbitrajele măsluite, nu dopingul. DRAMA FOTBALULUI în adevăratul sens al cuvîntului. BOALA. Boala necruţătoare, boala care nu ţine cont nici de cîţi ani ai, nici de cîţi bani ai, nici de cît de celebru eşti.

Miercuri seară, la Florenţa, fotbalul a luptat cu lacrimile. Şi cu suferinţa. Suferinţa unui om, fost fotbalist, dar asta zău că nu mai contează. Lacrimile unui stadion. Şi ale altor milioane de oameni care erau în faţa televizoarelor.

A fost seara în care mari nume ale fotbalului italian l-au omagiat pe Stefano Borgonovo. Fost jucător al Fiorentinei, luptîndu-se în aceste zile cu o boală necruţătoare, “Sindromul Lou Gherig”.

Paranteză. Pentru cei ce vor să afle, dar pariez că mulţi nu vor să ştie că există acest blestem, “Sindromul Lou Gherig” e o boală neurodegenerativă ireversibilă, fără posibilitate de tratament, care începe brusc şi fără semnale aparente. Deodată nu mai poţi face lucruri pe care înainte le făceai normal. Mobilitatea braţelor, a picioarelor, respiraţia, înghiţitul salivei. În fază finală, imposibilitatea respiraţiei. Şi apoi sfîrşitul, care poate veni ca o alinare după atîta suferinţă.

Medicii nu ştiu de unde începe şi care sînt cauzele. Ultimele investigaţii vorbesc de predispoziţie genetică, dar şi de factori de risc întîlniţi mai ales în lumea fotbalului. Se spune că medicamentaţia din timpul carierei plus substanţele împrăştiate pe gazon intră în categoria cauzelor. Altfel cum s-ar explica faptul că în Italia, în ultimii 35 de ani, acest sindrom a ucis 39 de foşti fotbalişti, ultimul exemplu fiind Gianluca Signorini, fostul căpitan al lui Genoa. Paranteză închisă.

Stefano Borgonovo a fost depistat acum 3 ani cu acest sindrom. E imobilizat într-un cărucior, nu poate vorbi, dar comunică prin intermediul unui calculator ultraperformant pe care-l mînuieşte, Doamne, ce cuvînt impropriu!, cu ajutorul ochilor.

Ca un omagiu adus lui Borgonovo, dar şi pentru a se strînge fonduri destinate familiei acestuia, miercuri seară s-au adunat la Florenţa nume mari din istoria Fiorentinei şi a Milanului. De ieri, dar şi de azi. Prilej pentru un stadion “Artemio Franchi” arhiplin de a-i aplauda, printre alţii, pe Gulit, Van Basten, Rijkaard, Baresi, Baggio, Ancelotti, Antognoni, Massaro, Costacurta, Maldini, Seedorf, Frey, Donadoni, Ronaldinho. Plus Arrigo Sacchi şi Fatih Terim. În tribună, în frunte cu Marcello Lippi, toţi jucătorii “naţionalei” Italiei.
Mulţi dintre ei au plîns. Roberto Baggio, cel care l-a ajutat pe Borgonovo să ajungă în faţa fanilor de la peluza “Fiesole”, cel mai tare. Ronaldinho, a cărui sensibilitate, dincolo de excesele zilnice, e arhicunoscută, de asemenea. Şi cîţi alţii, mai pe ascuns, mai fără ocolişuri, în tribună sau la televizor. În special atunci cînd, cu ajutorul tehnologiei, Borgonovo a transmis mesajul său pe tabela de marcaj a arenei: “Vă mulţumesc tuturor şi vă rog să credeţi în continuare în fotbal şi în fotbalişti. E cel mai minunat lucru care mi s-a întîmplat”.

Asta a fost povestea. Legătura sa cu noi abia acum vine. Poate nu ştiaţi, dar la acest eveniment a fost invitat şi Marius Lăcătuş. Fost jucător la Fiorentina, fost coleg cu Borgonovo, Lăcătuş trebuia să se afle pe gazon, lîngă cei mai sus amintiţi.

Trebuia, dar n-a fost. Pentru că, în ultimul moment, Lăcătuş n-a mai plecat la Florenţa, deşi anunţase că se duce. Deşi numai faptul că fusese invitat reprezenta o recunoaştere a prestigiului pe care-l are în fotbal. În fond a cîştigat Cupa Campionilor, a jucat la Mondiale, acum antrenează în Liga Campionilor, nu e un anonim.

De ce nu s-a dus Lăcătuş la Florenţa, numai el ştie. Surprinzător totuşi pentru un om cunoscut pentru gesturile sale caritabile nu s-a dus. Poate că a avut ceva mai important de făcut. E problema lui şi numai a lui. Nici măcar a Stelei nu e, deşi dacă era antrenor la Cimentul Fieni poate nu era trecut pe afiş. E problema lui cum îşi gestionează cariera, cum îşi face imaginea.

A merge însă la un eveniment umanitar la care ai fost invitat nu mai e însă problemă de imagine. E o problemă de suflet, de educaţie, de cum simţi viaţa pe acest pămînt. Poate că şi Borgonovo s-ar fi simţit mai bine, cît poate el de bine să se simtă în situaţia în care e, ştiind că şi în România e cineva care s-a gîndit la el.

Poate părea incredibil, însă este real. La Marca, ziarul cu cea mai mare audienţă din Spania, 2 milioane de cititori zilnic, şi cu cel mai mare trafic pe internet, peste 1,2 milioane de vizitatori unici pe zi, este grevă. Mîine, sîmbătă, redactorii vor merge ca de obicei la locul de muncă, dar vor rămîne afară, ediţia urmînd a fi făcută, dacă va fi făcută, de structurile de conducere. Merită menţionat că sîmbătă spre duminică se realizează cel mai important număr al săptămînii, duminica fiind în mod tradiţional în Spania ziua cu cele mai mari tiraje. Mai mult decît atît, sîmbătă seară joacă şi “naţionala” Spaniei, în Estonia, un meci oficial din preliminariile CM.

Motivele grevei sînt multe şi se regăsesc în toate manifestările de protest de acest gen din lume. Redactorii se plîng de faptul că, de cînd grupul care editează Marca a cumpărat şi cotidianul “El Mundo”, injecţia de capital îndreptată către respectiva publicaţie, inclusiv stimulentele financiare către redactori, ating interesele lor salariale, dar şi condiţiile de muncă. Cu alte cuvinte, pentru a se face rost de bani pentru rentabilizarea “El Mundo” se umblă la “Marca”, ziar cu profit considerabil, avînd cele mai mari încasări publicitare din Spania.

Mai mult, sînt prevăzute alte mişcări de protest similare pentru zilele de miercuri şi sîmbăta viitoare, atingînd zilele de joi, după Belgia - Spania, dar mai ales cea de duminica viitoare, după eternul derby al Madridului, Atletico - Real.

Ceea ce se întîmplă cu Rădoi este încă un episod al războiului dintre “naţionale” şi cluburi. A se observa pluralul, tocmai fiindcă Rădoi este un caz ca multe altele în Europa. Selecţionerii îşi strigă nervozitatea, au dreptate în felul lor, fiindcă  au nevoie de jucători valizi, sînt presaţi de rezultate şi n-au marjă de eroare. Cluburile, prin vocea patronilor de cele mai multe ori, îşi strigă, la rîndu-le, pretenţiile. Au dreptate şi ele, plătesc pentru aceşti fotbalişti salarii de zeci sau sute de mii de euro din banii lor, nu din ai federaţiilor, şi nu le convine să-i vadă cum se rup la partidele echipelor naţionale şi lipsesc apoi cu lunile. Întotdeauna cămaşa proprie e mai aproape, iar a vorbi de sentimente patriotice acum e o pierdere de vreme.

În primăvară, într-un interviu acordat în exclusivitate Gazetei Sporturilor, Marco van Basten, pe atunci selecţioner al Olandei, a atins şi această problemă. Era vorba despre Chivu, aflat în mijlocul celebrei sale probleme la umăr. “La ce ar trebui să se gîndească un jucător mai întîi, la club sau la naţională?” a fost întrebarea. Iar răspunsul lui Van Basten, înainte de orice, un imens fotbalist, a fost: “Un jucător trebuie să se gîndească doar la el, la cariera lui, la sănătatea şi la familia lui. Şi să ia decizii în consecinţă”.

Între a se păstra pentru Franţa şi a risca împotriva Fiorentinei, Rădoi a ales a doua variantă. Se spune că a făcut-o din pricina impresarilor ce populau tribuna oficială. Înainte să fim ori nu de acord cu el, trebuie să ne punem în pielea lui, să încercăm să-i înţelegem măcar opţiunea. Şi să ne întrebăm, studiind problema, dacă nu cumva şi noi am fi făcut la fel.