September 2008 ↓

Nemţii cu ale lor, noi cu ale noastre

Ne-a bătut Bayern şi zău dacă am putea comenta prea mult. Lumea a plecat din Ghencea plouată şi tristă, întrebîndu-se de ce au cîştigat nemţii. Pentru că, da, de întrebat putem să ne întrebăm. N-au arătat acea superioritate dezarmantă a Lyonului sau a Sevillei, acea eleganţă a lui Arsenal, acea clasă a lui Real Madrid.

Pur şi simplu, Bayern a fost Bayern. Au jucat nemţeşte. Ne-au dat un gol din fază fixă, specialitatea casei, lucru pe care cei ce au spionat pe Bayern ERAU OBLIGAŢI să-l ştie. În avancronica partidei am scris, textual, după 4 meciuri ale lui Bayern comentate în acest sezon: “Fazele fixe sînt categoric de evitat. Van Buyten (1,96), care vine mereu la prima bară, foloseşte la maximum aceste centrări”. Cum a marcat Bayern unicul gol? Din fază fixă, cu Van Buyten venind la prima bară şi finalizînd.

Apoi le-a fost mai uşor. Puteau să ne mai dea, dar puteau să şi primească. Au avut şi noroc, dar au avut şi ghinion, care a purtat numele lui Zapata. Ne-au fost superiori pentru că aşa sînt ei, superiori. Ne-au depăşit prin mentalitate, pentru că au părut mereu siguri pe ei, chiar şi atunci cînd nu erau.

Steaua chiar n-a jucat rău, deşi a pierdut. Dar Bayern a fost mai bună. Nemţii au lăsat senzaţia uneori că se protejează, că nu forţează. Poate că se temeau, dar sigur se şi gîndeau că sîmbătă au meci greu cu Werder, acasă, în Bundesliga, un Werder necaracterizat deloc de acest 0-0 cu Famagusta.

În intervenţia sa de după meci, patronul stelist se lamenta că a avut gol valabil la Bogdan Stancu. Regula e însă mai strictă în 6 metri decît în lojă: portarul e protejat.

A discuta însă despre arbitraj după un astfel de meci dovedeşte că 3 sezoane în Liga Campionilor nu-s de ajuns ca să ne facem bine. Tocmai pentru că noi rămînem cu ale noastre, ei voi rămîne cu ale lor. Şi ne vor bate mereu.

CF Romania

Aşteptam o înfrîngere, să fim sinceri. Ne era frică, vezi Ganea, care spunea că se teme de un record negativ la goluri încasate, de ridicol. N-am fost prea conectaţi la joc la început. Iar golul lui Panucci ne-a deconectat şi mai mult. Dar, pe măsură ce timpul trecea, ochii ne-au zburat de la Şahtior, de la Chelsea, de la Liverpool, de la Barcelona către televizoarele din faţa noastră, cu imagini de pe “Olimpico” unde campioana României făcea instrucţie cu vicecampioana Italiei. Ai noştri erau fantastici, aşa cum n-am văzut de mult o echipă românească. Poate niciodată. Să nu uităm unde am jucat, pe stadionul cui. Cînd a mai bătut o echipă de-a noastră una de talia Romei pe terenul ei?Ai noştri. Echipă de-a noastră. Campioana României. Parcă vă vine greu să rostiţi aceste cuvinte, nu?

Ei bine, nu trebuie. Hai să ne bucurăm pentru această victorie imensă! CFR Cluj a reprezentat România la Roma. Şi gata Nu va ştii nimeni de orgoliile, de mîndria prost înţeleasă, de patriotismul greşit exprimat. CFR Cluj a făcut cinste României prin această victorie. Să nu ne ferim de cuvinte. Iar dacă se va găsi cineva să ne amintească de numărul de străini din echipa CFR-ului ar face bine să tacă.

Pentru că dacă Arsenal juca finala Ligii Campionilor fără nici un englez, iar englezii, pe care-i ştim ce mîndrie au, n-au cîrcotit, dacă Inter a luat titlul în Italia doar cu Materazzi dintre ai lor, iar italienii, aşa naţionalişti cum sînt, au luat-o ca atare, de ce am fi noi mai cu moţ? Va trebui să ne obişnuim, sincer, pentru că, se pare, asta-i linia ce trebuie urmată.

Am spus despre aceşti străini că sînt de mîna a 7-a. I-am făcut mercenari. L-am blamat pe Paszkany doar pentru că numele lui avea conotaţii maghiare, l-am înjurat pe Mureşan acuzîndu-l de trădare a intereselor româneşti. Am rîs de numele lui Trombetta, fără să ştim de ce e în stare. Trebuie să le cerem scuze!

Şi să le mulţumim pentru ce au făcut. Grazie. Gracias. Obrigado. Merci. Şi, evident, mulţumesc pentru Trică, pentru Gabi Mureşan, pentru Stăncioiu, pentru Panin.

Orice limbă ar vorbi la ei acasă, la Roma toţi au fost români

Maşina de tocat. Nemţească

Bayern nu e exponenta celui mai frumos fotbal. Nu desenează plăcut, nu debordează de imaginaţie, nu surprinde prin viteză. Te toacă, te ţine pe piept şi te împinge, te macină, aşteptînd momentul potrivit să te lovească decisiv, cu răbdare nemţească.

Ca să înţelegeţi stilul de joc al lui Bayern, imaginaţi-vă un pluton de scutieri, care îi împing pe recalcitranţi puţin cîte puţin, făcînd paşi mici şi lovind în scuturile din dotare.

Klinsmann a venit la o echipă deja făcută, dar personalitatea l-a determinat să facă schimbări. În primul rînd, la sistemul de joc. A trecut la unul cu 3 fundaşi centrali, pe care sînt toate indiciile că-l va folosi şi azi. Care asigură o bună densitate pe faza defensivă, dar poate crea mari probleme la o eventuală pierdere a mingii în zona centrului terenului.

Contra lui Bayern trebuie luate cîteva măsuri:
- Luca Toni nu trebuie lăsat să preia. Atunci cînd n-au soluţii, mijlocaşii pasează peste linii către italian. Dacă el preia, îşi foloseşte fizicul, protejează şi fie caută poarta, fie caută pasa către un coleg ce vine din linia a doua. Atenţie în special la Podolski, mult mai mobil dect Klose, care e atacant de careu!
- Fazele fixe sînt categoric de evitat. Van Buyten (1,96), care vine mereu la prima bară, Toni (1,96), Lucio (1,88), Demichelis (1,84), Borowski (1,94), Van Bommel (1,87), completaţi de Klose sau Podolski folosesc la maximum aceste centrări.
- Atenţie la Ze Roberto. Teoretic mijlocaş la închidere, el e scăpat mereu de sub supraveghere. Profită urcînd spre careul advers, creînd superioritate sau scoţînd din joc, prin dribling (e brazilian totuşi) unul ori mai mulţi adversari. Apoi vine pasa decisivă, deci pericol.
- Lahm ar trebui fixat departe de zona noastră, poate prin plasarea lui Semedo acolo. Dacă n-are pe cine marca, Lahm urcă mult, centrează periculos sau, fiind jucător de ambele picioare, intră în diagonală pentru şut sau pentru un-doi cu Toni
- Presaţi-l pe Van Bommel! Dacă va juca olandezul, putem profita de nervozitatea lui. Faultează mult şi inutil. De altfel a şi fost trimis de Bayern la psiholog. Provocat, îşi pierde cumpătul şi reacţionează

Dar Lucescu? Mircea Lucescu

83 la sută împotrivă. E rezultatul, sec ca şutul în vinclu al lui Stankevicius, al sondajului pe care www.gsp.ro l-a iniţiat cu privire la dorinţa fanilor de a-l avea în continuare pe Piţurcă în fruntea “naţionalei”. 83 la sută dintre cei care au răspuns cred că viitorul lui Piţurcă şi cel al echipei reprezentative nu mai trebuie să fie comun.

E timpul schimbării?
E oare momentul ACUM să schimbăm selecţionerul? E o întrebare grea. ACUM înseamnă începutul preliminariilor, debutul campaniei, cînd nimic nu e pierdut. ÎNCĂ. Poate tocmai de aceea. Să ne amintim momentul Kosice, 1993. Cornel Dinu a fost demis cînd ÎNCĂ nu era totul pierdut. Nimeni nu poate spune cu certitudine că Dinu n-ar fi obţinut acea calificare. A fost înlocuit cu Iordănescu şi atunci s-a semnat certificatul de naştere al Generaţiei de Aur. Între Dinu de atunci şi Piţurcă de acum există o legătură. Se pare că Piţurcă a pierdut vestiarul. A pierdut controlul asupra jucătorilor, capacitatea de a-i motiva, puterea de a-i convinge.

Să fii condus cu 1-0 la pauză de o echipă oarecare şi să stai 30 de secunde în vestiar la pauză, doar pentru a comunica schimbările, asta nu-i mentalitate! Autogestiunea e bună, dar nu într-un vestiar lipsit de liderii săi naturali, Mutu şi Chivu, ce se putea transforma într-un ring de box, în acea atmosferă oricum tensionată. E un semn, poate nu singurul, că între selecţioner şi echipă s-a deschis o prăpastie.

Lucescu poate fi soluţia
În aceste condiţii, mai poate pregăti Piţurcă meciul cu Franţa ce poate fi capital? Nu cumva e momentul oportun pentru o schimbare? Unii rostesc numele lui Sabău. Alţii pe al lui Dan Petrescu. Destui pe al lui Boloni. Se aude şi de Andone. Ori de Rednic. Mircea Sandu pare a înclina către un antrenor străin.
Există însă o soluţie şi pare mai la îndemînă ca oricînd. Mircea Lucescu. Într-un fel se apropie de ce vrea Sandu. Plecat de aproape 10 ani din România, Lucescu e oarecum străin de ceea ce se întîmplă pe la noi.

Avantaje, dezavantaje şi o întrebare
Lucescu selecţioner aduce cu sine o sumă de avantaje, dincolo de valoarea sa ca antrenor pe care doar un nebun ar putea s-o pună la îndoială. Lucescu se poate impune în vestiar, inclusiv în faţa supervedetelor Mutu şi Chivu, dar mai ales în faţa ifoselor celorlalţi, ce doar se cred supervedete. Lucescu are ştiinţa pregătirii meciurilor decisive şi experienţa gestionării momentelor grele. Lucescu are o personalitate suficient de puternică pentru a se ridica şi a ridica astfel echipa naţională peste luptele canibalice din interiorul federaţiei. Şi, nu în ultimul rînd, Lucescu are capacitatea de a normaliza relaţia cu presa şi publicul, de a îndulci puţin gustul acru indus de Piţurcă.

Există un unic dezavantaj. Asimilat ca antistelist, Lucescu ar întîmpina dificultăţi în raporturile cu fanii Stelei. Însă acelaşi lucru s-ar întîmpla cu oricine, într-un moment în care conflictul de interese cluburi-”naţională” e prezent în orice parte a globului. Piţurcă, ale cărui relaţii cu Steaua sînt evidente, simte şi el din plin acest conflict.
Şi există un semn. De întrebare. Dat de relaţia lui Lucescu cu Mircea Sandu, îngheţată într-o vreme, rece mult timp. Între doi oameni cu capul pe umeri, ajunşi la vîrsta cînd orgoliile nu-şi mai au locul, există însă suficiente căi de împăcare şi motive de conlucrare.

Da, e momentul prielnic
Pînă acum, părea imposibilă aducerea lui Lucescu. Plătit cu 3 milioane de euro pe an de Şahtior, Lucescu rămînea un vis interzis. Momentul actual e însă favorabil. După 4 sezoane de succese împletite cu eşecuri, relaţia sa cu Ahmetov nu mai e aceeaşi. Uzura a apărut, iar lanţul de iubire necondiţionată prezintă ceva crăpături. Poate pentru prima dată în ultimul timp, Lucescu lasă senzaţia că e tentat de o schimbare. În viaţă banii nu sînt întotdeauna pe primul plan. Iar o echipă naţională e o tentaţie pentru oricine. Cine nu crede să-l întrebe pe Trapattoni. Ori pe Bruckner, implicat, la 68 de ani, într-o aventură austriacă.

La 63 de ani, Mircea Lucescu poate fi pentru România ce a fost Lippi pentru Italia în primul său mandat. Asta nu înseamnă că vom deveni campioni mondiali. Dar înseamnă încredinţarea destinelor fotbalului românesc în mîinile unui om capabil să privească şi mai departe decît meciul cu Feroe.

Cu lege sau fără de lege

Nu de mult s-a votat în Comitetul Executiv al Federaţiei noastre o decizie, o hotărîre, o lege, o chestie, numiţi-o cum vreţi, prin care se interzice unui antrenor să semneze mai multe contracte pe parcursul unui sezon cu echipe din aceeaşi categorie. Propunerea a venit de la Mircea Rădulescu şi aliniază fotbalul românesc la celelalte campionate importante din Europa. Cu alte cuvinte, un antrenor demis sau demisionar din Liga 1 nu va putea pregăti în acest sezon decît o echipă din Liga a doua sau mai jos. Plimbări precum cele efectuate de Mircea Rednic în sezonul trecut între Dinamo şi Rapid (la Supercupă era la Dinamo, în tur era la Rapid, iar în retur era deja înţeles cu Dinamo) nu vor mai fi posibile.

Aşa cel puţin ar trebui. Demersul e onorabil, ar asigura o stare de continuitate la cluburi, ar evita măsurile, de multe ori pripite, de înlocuire a unui antrenor după trei meciuri proaste. Dar se va întîmpla aşa ceva? Deja demiterea lui Andone de la Cluj a dat naştere unor zvonuri cum că el se pregăteşte să-i ia locul lui Rednic la Dinamo. Păi, cum să-i ia, dacă n-are voie? E întrebarea firească pe care şi-o pune orice om de bun simţ.

Ei bine, nu te pui cu românii cînd e să găsească o cale de a păcăli legea. Sau de a o încălca. Orice fel de lege. Lăsăm la o parte faptul că la noi toate legile parcă sînt special făcute ca să fie ocolite, parcă se lasă special o portiţă în acest sens.

Iar în fotbal mai mult decît oriunde. Există funcţia de manager. Sau de manager-general. Există şi cea de director tehnic. Nici una carevasăzică nu e de antrenor. Deci nu mai există nici o piedică. Şi chiar dacă ar exista, rămîn variantele masor, doctor, delegat, brancardier. Poate sta pe bancă liniştit. Aşadar, dragi antrenori, staţi liniştiţi! Mai ales că şi cluburile implicate nu-s prea dornice să plătească doi antrenori pe parcursul unui sezon, avînd deci tot interesul ca respectivul demis să-şi găsească repede alt angajament.

La noi se poate orice. Oare de ce în Italia, sau Spania, sau Germania, sau Anglia nu se poate? De ce acolo dacă eşti dat afară sau demisionezi ca antrenor nu se gîndeşte nimeni să caute o portiţă. Ei sînt mai fraieri, sau ce?

Nu sînt, dar sînt educaţi să respecte legile. Fie ele şi proaste, tot legi sînt şi trebuie respectate.

Am un exemplu simplu, dar simplu de tot. Mulţi dintre noi am fost prin Occident cu maşina. De cîte ori am parcat într-un loc nepermis? Foarte rar, vă spun eu, mai degrabă niciodată. De cîte ori facem acelaşi lucru în România? Răspunsul e acelaşi, dar în sens invers: foarte rar respectăm indicatorul de parcare interzisă. Mai degrabă niciodată.

P.S
Plecarea lui Moţi la Siena a dat naştere unui val de reacţii negative din partea suporterilor dinamovişti. Perfect justificate, pentru că plecarea unui fotbalist important nu-i primită niciodată cu aplauze din partea fanilor. De aici pînă la blestemele, în stil Gigi Becali, adresate lui Moţi e cale tare lungă. Mai ales că vorbim despre un fotbalist care, atît cît a jucat la Dinamo, a făcut-o cum a putut mai bine.

Oricine ar fi în situaţia lui Moţi ar proceda la fel, iar în discuţie poate intra şi Neşu. Oricine ar pleca la un salariu considerabil mai mare, într-un campionat cu mult mai puternic şi într-o ţară cu mult mai civilizată. Opinia lui Mircea Sandu cum că Dinamo e echipă de cupele europene, iar Siena nu e, ţine pînă la un punct. Pînă la punctul în care aventura europeană se va încheia (anul trecut s-a încheiat chiar foarte repede).

Întrebarea ce rămîne, deocamdată, fără răspuns este de ce conducerea lui Dinamo n-a făcut un efort financiar nu foarte mare prin care să i se mărească lui Moţi salariul actual?