July 2008 ↓

Greşeala netelevizării lui Dinamo

Sîntem într-un moment în care dezbaterile pe tema televizării meciurilor de fotbal din România generează destule tensiuni. Apar tot felul de soluţii, multe dintre ele demagogice şi populiste, culmea, generate şi de publicaţii ce acuză în paginile lor politicienii tocmai pentru astfel de manevre aducătoare de voturi, dar nu şi de soluţii.

În acest context, netelevizarea meciului pe care Dinamo îl dispută duminică, pe teren propriu, cu Gaz Metan Mediaş este, în opinia mea, o mare greşeală de strategie. Steaua, Dinamo, Rapid şi Universitatea Craiova, în ordinea, pe care mulţi o vor contesta, a simpatiei de care se bucură în rîndul maselor, nu trebuie să lipsească din nici o grilă. Sînt echipe de tradiţie, cu suporteri în toată ţara, care fac audienţă. Celor 4 li se adaugă CFR Cluj, campioana en-titre, şi Poli Timişoara. De aici încolo se poate trage linie şi discuta. Aşa se întîmplă în toate ţările din lume cu brandurile importante ce fac, una peste alta, audienţă.

Sigur că principalul vinovat al acestui accident este chiar preşedintele Ligii, Dumitru Dragomir, care continuă să-şi bată joc de toată lumea prin stabilirea orelor de disputare a partidelor. A programa în acelaşi timp, în acelaşi oraş, la cîţiva kilometri distanţă, două echipe ale căror suporteri generează conflicte pe unde se întîlnesc e un gest iresponsabil, mai ales pentru un om politic, cum se pretinde Dragomir.

Corect, meciurile Stelei şi al lui Dinamo se suprapun aproape. Însă tocmai pentru asta există varianta GSP şi GSP 2. Steaua - Braşov pe GSP, Dinamo - Mediaş pe GSP 2 era o variantă bună pentru toată lumea. Dar a crede sau a spera că, netelevizînd pe Dinamo, se poate crea o presiune asupra lui Dragomir este o mare eroare. În primul rînd de imagine, căci nu-i normal să te lupţi cu Dragomir cu armele lui Dinamo. Dinamo nu va deschide niciodată un război cu preşedintele Ligii pentru că Borcea, Badea, Turcu şi ceilalţi ştiu ce înseamnă asta în lupta pentru cîştigarea titlului, luptă care, iată!, se duce la baionetă şi cu valize de bani aruncate la înaintare. Se spune că şi asupra lui Dinamo vor exista presiuni din partea sponsorilor, a căror vizibilitate se va diminua. Şi asta-i corect, dar într-o ţară normală, nu într-una unde aceste contracte de sponsorizare se semnează pe prietenii şi relaţii.

Mai există problema credibilităţii. Se poate întîmpla ca, după ce a fost dezavantajată de arbitraj la Tîrgu Jiu, Dinamo să beneficieze de ajutor duminică. Se vor găsi destui să spună că, de fapt, netelevizarea n-a fost decît o manevră comună, o mînă de ajutor întinsă conducerii lui Dinamo.

Nu în ultimul rînd, GSP TV este, deocamdată, un post care vrea să convingă lumea. Lumea o convingi arătînd ce ai, nu arătînd că ai, dar nu dai. Dar în etapa a doua, cînd multă lume se întoarce din vacanţe şi habar nu are unde şi cum vede meciurile, mişcarea nu-i deloc firească.

Prima etapă, primele observaţii

Cînd se joacă o singură etapă, şi aia incompletă, e greu de tras concluzii sau de anticipat ceva. Sîntem la început de campionat şi multe se pot schimba în zilele şi săptămînile ce urmează.

Se pot face însă unele observaţii, sesizabile după acest prim week-end.

CFR Cluj şi Rapid par a sta cel mai bine. Clujul are un lot numeros, dar şi valoros, simpla enumerare a rezervelor de ieri, Hirschfeld, Semedo, G. Mureşan, Panin, Fabbiani, Culio, Dubarbier, fiind cea mai bună dovadă. Cei ce văd în CFR principala favorită la titlu trebuie să ia însă în seamă efectul Ligii Campionilor, în care clujenii vor juca din septembrie. Ştim bine ce înseamnă această competiţie, la ce presiune teribilă, fizică şi psihică, sînt supuşi jucătorii. Steaua a avut mult de suferit două sezoane la rînd. Plus de asta, adversarul de duminică n-a pus nici o problemă şi e greu de înţeles ce caută în prima ligă o astfel de echipă.

Rapid a arătat la fel de bine. Echipa joacă frumos, pare eliberată din chingi, iar acumularea de străini poate fi o explicaţie. Pe de altă parte, de aici se poate ivi o problemă, căci şi românii sînt suficient de mulţi în lot şi e posibil să apară bisericuţe, grupuri. Toată lumea e încîntată de acest Peseiro. Un ziarist portughez, care-l cunoaşte foarte bine pe Peseiro din perioada Sporting Lisabona, mi-a calmat prima impresie, spunîndu-mi sec: “Mai vorbim prin noiembrie”. Se pare că antrenorul are ceva carenţe în zona de pregătire fizică, carenţe ce s-au văzut şi la Panathinaikos şi la Real Madrid, unde a fost secund. Şi mai e ceva: efectul George Copos, care nu se ştie cînd va intra în funcţiune.

Steaua n-a avut adversar sîmbătă, astfel că extazul arătat de unii e exagerat. Roma s-a antrenat de 5 ori înaintea meciului. A fost, dacă vreţi, în situaţia Stelei de la “amicalul” cu Salzburg, cînd a pierdut 3-0. Nici atunci nu era un dezastru, nici acum nu e o fericire. Se poate spune totuşi că Steaua arată bine, dar abia meciul cu Vaslui va confirma sau infirma teoria. Jocul s-a mai iuţit, consecinţă a renunţării la al doilea închizător, iar lotul, pe posturi, pare complet şi cu multă concurenţă. Problema la Steaua rămîne însă a vîrfului de atac, căci Arthuro şi Kapetanos mi se par sub Pepe Moreno. Mai e apoi Bănel, cu care se întîmplă ceva, e clar, şi pe care fluierăturile şi reproşurile tribunei nu-l ajută defel. Şi aici poate trebuia mers pe mîna lui Mendoza, căci pînă una-alta acest Toja, dacă o mai veni, e încă o necunoscută. Plus că mai e patronul, a cărui vorbărie bogată aduce de multe ori prejudicii, generînd discuţii în lot.

Dintre favorite, Dinamo a arătat cel mai rău. Atunci cînd nu bagi bani într-o maşină ce dă rateuri, nu te aştepta să se transforme peste noapte în Mercedes. Dinamo are două compartimente în care n-are probleme: în poartă, unde sînt trei oameni buni pe un loc, şi în atac. În apărare însă, lîngă Moţi e un mare gol, iar mijlocul e un dezastru, nu creează pentru atacanţi şi nu acoperă pentru apărători. Plecarea lui Mărgăritescu mi se pare o mare pierdere. Iar faptul că la Dinamo încă se mai fac sau se încearcă transferuri e o dovadă de neprofesionalism.

Mutu şi Cristiano Ronaldo

Anul trecut l-am avut pe Chivu. Vara asta îl avem pe Mutu. E bine într-un fel. Se vorbeşte de România, mai aude lumea şi altceva decît de violuri, jafuri şi amprentări. Oricum, cu ei doi telenovelele fotbalistice produse de noi se cam încheie, căci nu se văd alte nume capabile să ţină atîtea pagini întîi în Italia.

Cazul Mutu seamănă foarte bine cu cel al lui Cristiano Ronaldo. Acelaşi gen de comportament din partea tuturor celor implicaţi. Sepp Blatter a spus despre Ronaldo că e un sclav modern al fotbalului, deci şi Mutu e în aceeaşi situaţie. Nu vom auzi în mod sigur o aceeaşi reacţie a şefului FIFA şi-n cazul “tricolorului”, normal pe undeva, căci la portughez vorbim despre Manchester United şi Real Madrid, două nume mult mai grele decît Fiorentina şi AS Roma. Însă n-avem cum să nu observăm  similitudinile.

Aşadar, Mutu ar vrea să plece de la Fiorentina. Ca să joace la o echipă mai puternică şi să cîştige mai mulţi bani. Poate ordinea motivelor ar trebui inversată, însă nu-i nimic condamnabil aici, în fond, toţi ne dorim asta. Roma l-ar vrea pe Mutu, are nevoie de el, are şi banii. Fiorentina nu vrea să-l piardă pe Mutu, are nevoie de el, dar nu prea are banii. Sau îi are, dar nu vrea să-şi destabilizeze politica salarială creînd un precedent.

Cum ar trebui interpretată în acest context ultima declaraţie a Fiorentinei, care întăreşte ideea că românul este şi va fi “viola”? În trei direcţii, cred eu. Fie s-au găsit banii, cine ştie prin ce mijloace şi artificii financiare, astfel că Mutu va rămîne la Fiorentina atît cît îşi doreşte. Fie se doreşte o negociere mai strînsă cu Roma, în tentativa de a mai scoate ceva foloase din acest transfer, eventual un jucător împrumut. Fie, variantă pe care merge şi presa din Italia, o încercare de a arunca răspunderea pe umerii lui Mutu. Un fel de “noi vrem, dar dacă el nu vrea, ce să facem?”, mesaj adresat fanilor, care nu prea digeră pierderea celui de-al doilea fotbalist emblematic, după plecarea lui Luca Toni, anul trecut.

Telenovela va continua. Ştim lecţia de anul trecut, aşa că trebuie să-i aşteptăm finalul. Se vor găsi destui să spună că Mutu pierde la capitolul imagine. E posibil, dar cîştigă la alte capitole. Palpabile. Imaginea se va schimba la primele goluri marcate. Indiferent pentru care dintre echipe.

Gestul de mare campion al lui Ronaldinho

Din nou despre Ronaldinho. Vă promit că merită! Ecourile transferului său la Milan au început să se stingă. Rămîne acum incertitudinea viitorului său fotbalistic. Va fi el în stare să repete prestaţiile pline de magie din primii săi ani la Barcelona? Aceasta e întrebarea pe care şi-o pun toţi suporterii Milanului, şi nu numai, căci Ronaldinho, aşa cum a fost, cu bune şi rele, a reprezentat un nou mod de a înţelege fotbalul.

Apropo de întrebare şi de un posibil răspuns. “Nu mai e cel de acum trei ani”, vor spune cei neîncrezători. Hai să vă povestesc o întîmplare, reală, petrecută înaintea marelui meci de box dintre Cassius Clay şi George Foreman, din 1974, aranjat de Don King la Kinshasa, în Zair, în inima Africii, meci cunoscut sub titulatura de “The Rumble in the Jungle”. La conferinţa de presă, Clay, sau Muhammad Ali, cum preferaţi, a fost abordat de un popular ziarist al epocii, Howard Cossell pe numele său: “Mulţi spun că nu mai eşti acelaşi de acum 10 ani”. Se referea la perioada cînd “Uraganul Clay” spulbera totul în cale. Clay, în stilul caracteristic, i-a răspuns: “Ştii ce, Howard, n-aş fi vrut s-o spun aici cu atîta lume de faţă. Dar, uite, tocmai am vorbit cu soţia ta şi mi-a spus că nici tu nu mai eşti bărbatul care erai acum… doi ani”.

După cîteva ore, Clay, care nu mai era cel care era cu 10 ani înainte, devenea din nou campion mondial.

Asta nu înseamnă că Ronaldinho va deveni. Fiecare om are organismul său, puterea sa de regenerare.

Ronaldinho a făcut însă primul pas. Nu ştiu dacă din proprie iniţiativă sau învăţat de cineva. A publicat pe site-ul Milanului o scrisoare de mulţumire Barcelonei. Un gest de mare onoare faţă de clubul care l-a propulsat în elită, dar mai ales faţă de fanii care l-au adorat.

Iată traducerea acestui mesaj:

“În primul rînd vreau să-mi exprim mulţumirea faţă de suporterii Barcelonei. Întotdeauna am simţit dragostea lor. Am fost foarte fericit în Barcelona, pentru că lumea mi-a transmis mereu senzaţii excelente. M-am simţit întotdeauna înconjurat de dragoste şi asta mi-a dat forţă. Mi-a plăcut să joc fotbal la Barcelona şi mi-a plăcut să văd cum oamenilor le place. M-am simţit aproape de fanii Barcelonei care mereu mi-au arătat dragostea lor. Rămîn cu iluzia că într-o zi mă voi putea despărţi de Camp Nou.

De asemenea, vreau să mulţumesc pentru ajutorul pe care l-am găsit în fiecare dintre colegii cu care am împărţit vestiarul. Pentru mine a fost o onoare să joc cu fotbalişti de o asemenea calitate, în special umană. Cu mulţi n-am fost doar colegi, ci şi prieteni. Am făcut un grup extraordinar şi am găsit satisfacţiile, pentru că nimic nu se cîştigă de unul singur. Vreau să le mulţumesc colegilor pentru premiile cîştigate de mine şi pentru că aici am trăit cei mai frumoşi ani ai vieţii mele.

Nu vreau să uit de antrenori, de doctori şi de toţi cei din jurul echipei. Vreau să mulţumesc conducerii care m-a sprijinit în toţi aceşti ani.

Rămîn cu cele mai frumoase sentimente după o etapă excepţională. Mi-a plăcut să fiu fericit la Barcelona şi cu Barcelona. Fotbalul e un joc, o sărbătoare, un sport făcut pentru a bucura şi a te bucura.

Trebuie să joci fotbal zîmbind. Eu aşa l-am înţeles.
Vă mulţumesc că aţi zîmbit împreună cu mine.”

Orice comentariu chiar că, de acum înainte, e de prisos.

Efectul Ronaldinho

461-49922-mica.jpgHai să închidem pentru o secundă ochii şi să încercăm să ne imaginăm că Ronaldinho ar fi semnat cu o echipă din România! Oricare ar fi ea, Steaua, Dinamo, Rapid, CFR, Timişoara, Vaslui, Urziceni, Otopeni, Mediaş, n-are importanţă. Încă o dată, e doar un exerciţiu de imaginaţie, nimic altceva.

 Ştirea ar fi ţinut prima pagină a tuturor ziarelor şi ar fi deschis toate jurnalele televizate, probabil şi pe Taraf TV, dacă o avea canalul respectiv telejurnale.

Apoi s-ar fi trecut la următoarea etapă. S-ar fi spus că e gras, că n-a mai jucat din martie, că de fapt n-a mai jucat din 2006. Că îi place să bea, că le cam are cu prafurile, că pierde nopţile prin discoteci, că nu se antrenează. I s-ar fi numărat minutele jucate, s-ar fi comparat golurile cu salariul. Şi într-un final, s-ar fi ajuns la concluzia că transferul nu-i o mare reuşită.

Cu rare excepţii, presa de la noi procedează astfel. Inclusiv Gazeta Sporturilor şi gsp.ro, să fim bine înţeleşi. Cum transferă o echipă un jucător, aflăm despre el că are probleme disciplinare, că a jucat 60 de minute într-un an, ca a dat 3 goluri în 13 luni, că-i place să doarmă şi că întîrzie la antrenamente. Pistă total greşită, pentru că atunci cînd vrei să vinzi un produs nu o faci scoţîndu-i în evidenţă defectele, ci calităţile. Sigur că multe nume ce vin la noi sînt de mîna a doua, a treia, a patra, dar, generalizînd, comitem o mare eroare.

Să revenim la Ronaldinho. Milan face spectacol din transferul său, deşi tot ceea ce am spus mai sus despre el e cam adevărat. În nomentul de faţă, viitorul lui Ronaldinho e un mare semn de întrebare. Cu toate astea, Milan vinde achiziţia sa ca pe una formidabilă. Iar urmările se văd imediat: 5000 de abonamente în plus în nici 24 de ore, 3 milioane de intrări pe site-ul oficial al clubului, faţă de 300.000 obişnuit, lume puhoi la prezentarea sa.

Aparatul propagandistic al Milanului a intrat în funcţiune, iar achiziţia e vîndută ca una excepţională. Nu se întreabă nimeni dacă într-adevăr de Ronaldinho avea nevoie Milan, cum se va înţelege el cu Kaka, unde va juca şi ce număr va purta, ce urmări vor fi în vestiar. Presa e mulţumită că va avea la îndemînă un subiect zi de zi, televiziunile idem, iar oamenii se bucură. De ce, nu ştiu nici ei încă, dar speră că vor afla.

Asta înseamnă fotbalul secolului 21. Interesul sportiv nu mai primează, locul său a fost luat de interesul comercial, care produce bani.

Plecarea lui Ronaldinho lasă un gol imens la Barcelona şi în Spania. A ieşit din scenă cel ce schimbase Barcelona dintr-un club depresiv într-unul zîmbitor. Dintr-un club al amintirilor într-o referinţă mondială. Dintr-o fabrică de tocat bani într-una de făcut bani. Dintr-un loc unde spectatorii veneau să înjure într-unul unde se bucurau. Pentru toate acestea e răspunzător Ronaldinho. Dacă veţi intra pe forumurile suporterilor ori pe site-urile ziarelor, veţi vedea că 90 la sută dintre cei ce scriu o fac mulţumindu-i, fie că sînt suporteri ai Barcelonei, fie că nu, pentru cei 5 ani de seri memorabile în care fotbalul a avut de cîştigat.

Iar pentru cei ce se întreabă cum a fost posibilă decăderea, într-un timp totuşi scurt, a unui om pe care toţi îl vedeau capabil să-l detroneze pe Maradona, iată, cu riscul de a lungi acest post, cîteva fragmente dintr-un articol de azi, din El Mundo Deportivo, cotidian din Barcelona cu mare influenţă. Articol semnat de însuşi directorul publicaţiei, Santi Nolla, ceea ce-i conferă o şi mai mare greutate.

Ziua cînd a început declinul
Proiectul FC Barcelona, care a culminat la Paris în 2006, a început în 2003, în jurul lui Ronaldinho. Barcelona a construit o echipă pentru ca brazilianul să se simtă comod, fericit şi să poată deveni decisiv. Pe 17 mai 2006, la Paris, a fost extazul. Se edificase echipa lui Ronaldinho.

Însă după cîştigarea Ligii, a început să fie pusă sub semnul întrebării şefia lui Ronaldinho. Grav e că totul a pornit chiar din interiorul clubului. S-a încercat substituirea liderului natural cu Eto’o, mai apropiat de preşedintele Laporta. Ronaldinho a observat asta.  Schimbarea de lider nu s-a concretizat, fiindcă publicul, cel ce dă verdictele, nu a acceptat-o.

Începutul sfîrşitului a venit pe 13 februarie 2007, cînd Eto’o, aparent fără motiv, s-a lansat într-o serie de declaraţii belicoase, numindu-l pe Rijkaard “un om rău” şi spunînd că el, spre deosebire de alţii, aleargă şi se antrenează. Se referea la Ronaldinho, fără să-l citeze.

A doua zi, Ronaldinho i-a cerut lui Rijkaard să intervină. Acesta n-a făcut-o, zicînd că problema era doar între cei doi şi că ei erau cei ce trebuiau s-o rezolve. Ronnie n-a înţeles. Nu făcuse nici o declaraţie, nu jignise pe nimeni, nu trecuse peste prima regulă a unei echipe de fotbal care spune că orice divergenţă trebuie să rămînă în vestiar. N-a înţeles de ce trebuia el să regleze ceva ce nu a provocat.

Imaginea cu cei doi îmbrăţişîndu-se forţat, pentru presă, a fost ultima amintire a acelui vestiar fericit de la Paris. Începînd de atunci, nimic n-a mai fost la fel, iar Ronaldinho şi-a schimbat atitudinea. Cel ce salvase Barcelona în atîtea momente dificile nu pricepea defel de ce în loc să i se atragă atenţia lui Eto’o s-a trecut peste, forţîndu-se o îmbrăţişare ipocrită.

Nu s-a reuşit schimbul de şefie cu Eto’o şi s-a încercat apoi cu Messi. Nu s-a putut, pentru că Messi era foarte bun prieten cu Ronaldinho. Apoi au fost transferaţi Belletti şi Motta, prietenii cei mai buni ai lui Ronnie, rămas aproape singur într-un vestiar dominat acum de catalanii Puyol, Xavi, Iniesta şi Valdes. A fost adus Henry şi iată cum vestiarul a început să vorbească franceză: Henry, Thuram, Abidal, cărora li s-a adăugat, în mod natural Eto’o.

Ronaldinho era singur şi de atunci, magia lui s-a stins. N-a mai fost fericit, n-a mai fost el. Dar, în ciuda acestor umilinţe şi a informaţiilor negative ce “transpirau” despre el în presă, Ronaldinho n-a fost niciodată fluierat pe Camp Nou. Lumea nu putea să uite. Şi nu-l va uita niciodată pe acest jucător care, iată!, e primit ca un erou de marele Milan.

“Non sei abbonato? Niente campionato”

Peste o săptămînă va începe o nouă ediţie a campionatului nostru, una care va rămîne în istorie ca fiind prima în care fotbalul autohton nu va mai fi vizibil tuturor. Prilej de discuţii, de dezbateri, de editoriale, pe aceeaşi temă: unde şi cum vom putea vedea meciurile din Liga 1. În nici un caz “Liga lui Mitică”, pentru că şi această sintagmă i-a permis şefului Ligii să se creadă stăpîn peste întrecerea internă şi să-şi bată joc de ea în funcţie de propriile interese.

Toate aceste dezbateri pleacă de la evidenta dorinţă a românilor de a se uita la fotbal. GRATIS. E un cuvînt foarte important într-o ţară în care, dacă s-ar găsi un candidat la preşedinţie Ioan sau Gheorghe sau Vasile Gratis, acesta ar avea mari şanse să cîştige. Se induce ideea că fotbalul TREBUIE să fie gratis, pentru că reprezintă una dintre puţinele bucurii ale românilor, ba se găsesc şi soluţii, care mai de care mai demagogice şi fanteziste. Întrebarea e de ce n-ar trebui să fie gratis şi transportul public, pasta de dinţi, zahărul, pîinea ori uleiul, care nu sînt bucurii, sînt necesităţi. Cînd cineva plăteşte 100 de milioane de euro pe ceva, nu cumva e normal să încerce să-şi rentabilizeze investiţia?

PARANTEZĂ. La mijlocul anilor 90, cînd italienii au trecut la sistemul pay-per-view pentru fotbalul din Serie A, rula pe toate posturile italiene o reclamă extrem de simpatică. Văzuţi printr-o uşă deschisă, doi cetăţeni se uitau la un meci, trăind fazele la intensitate maximă. La un moment dat, de-o parte şi de alta a uşii, au apărut Viali şi Maldini, două nume mari pe atunci. S-au uitat şi ei la meci preţ de cîteva secunde, apoi, parcă realizînd că au uitat ceva, s-au întors către cameră. Iar Viali, excelent actor, cu o faţă serioasă a spus: “Non sei abbonato? Niente campionato”. Apoi au trîntit uşa, închizînd-o în nasul privitorilor. Traducerea e inutilă. Dar s-ar potrivi într-un fel şi situaţiei de la noi.

Românii trebuie să se obişnuiască şi cu această situaţie. Va fi greu, va trece ceva timp, dar o vor face. În Uniunea Europeană, în nici o ţară membră, nu există fotbal gratis, în unele cazuri nici măcar la nivelul Mondialelor sau Europenelor. Cu o singură excepţie, Spania, unde încă funcţionează o lege din 1996, care prevede obligativitatea unui meci pe etapă la liber. În rest, totul e pe bani şi încă pe bani foarte frumoşi. Bani cu care cluburile îşi rotunjesc bugetele, permiţîndu-şi să aducă jucători şi să le plătească salarii mari.

Din acest punct de vedere, sîntem favorizaţi. Pentru că sîntem la început. Există un meci la liber pe Antena 1, vizibil tuturor, derbyul etapei. Iar celelalte 8, transmise de GSP TV, cu extensiile sale 2, 3 şi 4, au o arie de acoperire de 35 la sută din totalul de 6 milioane de abonamente, cablu şi DTH-uri. Procent dat de prezenţa RCS (cablu) şi DIGI TV (DTH) pe piaţa respectivă. 35 la sută aşadar pot vedea meciurile FĂRĂ SĂ PLĂTEASCĂ ALTĂ TAXĂ SUPLIMENTARĂ pe meci, aşa cum se întîmplă în alte ţări.

Soluţii există şi se vor găsi, cînd se va depăşi faza lamentărilor, blestemelor şi acuzelor. Peste 10 ani, cînd fotbalul pe bani va fi ceva banal, ne vom aminti cu un zîmbet de toate convulsiile din varalui 2008.

Spania: 2 la sută la început, 30 la sută acum
Cînd spaniolii au introdus, în 1996, sistemul cu plată pentru fiecare meci, mai puţin cel obligatoriu gratis, doar 2 la sută din populaţie avea instalat un sistem DTH. Astăzi, procentul a crescut la 30 la sută, pronosticîndu-se un 60 la sută pentru 2010. Situaţia a semănat într-un fel cu cea de la noi, au existat destule convulsii de unde şi promulgarea amintitei legi. Oamenii s-au regrupat însă repede, a înflorit industria barurilor, teraselor şi restaurantelor unde se puteau urmări meciurile, ceea ce a devenit în timp o obişnuinţă, lumea preferînd chiar şi acum să urmărească etapa astfel, deşi a-ţi instala un DTH nu mai e deloc o problemă.

Canal Plus a fost primul
Canal Plus e practic responsabil pentru introducerea sistemului cu plată în fotbal. În 1984, în Franţa, s-a transmis primul meci codat, văzut doar de 200.000 de abonaţi, care beneficiau de un decodor, în sistemul HBO de la noi. Canal Plus a pătruns şi în Spania, la sfîrşitul anilor 80, în acelaşi sistem. Afacerea devenind profitabilă, s-a trecut la etapa următoare, sistem DTH, Digital Plus. Acelaşi sistem s-a folosit în Germania, cu Premiere, care a început să transmită terestru în 1991 meciuri de fotbal sub forma unui singur canal, trecînd la tehnologia digitală prin satelit în 1997. În Italia, pe 29 august 1993, s-a transmis prima partidă în sistem codat pe TelePiu, Lazio - Foggia, iar în 1997 s-a trecut la sistemul digital pay-per-view la fiecare meci.

Şi Băleanu la GSPTV
După Naum, Zagaradniuc, Grădinescu, Cosmescu, Ştucan şi Cosmin Băleanu s-a alăturat gspTV. Cel mai probabil va comenta alături de Vochin, Prună şi Cheltuitoru meciurile din Liga I. În echipa redacţională au mai fost cooptaţi şi Dragoş Caretaş (Sport.ro), Costin Deşliu (Kanal D) dar şi George Dobre, Dan Cornel-Ştefănescu, Silviu Tudor Samuilă (toţi de la Naţional TV), care pot comenta la rîndul lor meciurile din campionatul intern. (Adrian Popa)