June 2008 ↓

Miracolul rus

Reţeta succesului din spatele noii Zbornaia: investiţii imense, salarii excelente, un grup de superjucători 

Rusia, revelaţia, miracolul de la Euro. Secretul? Hiddink, în mare parte, dar nu numai atît. Pentru că, fără bani, magicianul selecţioner olandez n-ar fi preluat “naţionala” în 2006. Petrodolarii chiar aduc fericirea la Moscova.

De cîţiva ani, giganţii estici Gazprom, Sibneft, Lukoil, Fedcom sau DalSyvaz au revoluţionat fotbalul rusesc, investind sume uriaşe. Astfel a fost posibil ca Zenit St. Petersburg, susţinut de sponsorul Gazprom, să aibă un buget anual de 100 de milioane, să-i plătească lui Arşavin un salariu de 2,5 milione şi să construiască un stadion, ce va fi gata în decembrie, la un preţ de 120 de milioane! Şi nu e vorba doar de Zenit. Un club mic ca Rubin Kazan, promovat în premieră în liga de elită de-abia în 2003, are pregătite 20 de milioane numai pentru transferuri.

Dintr-o dată, grupările au devenit puternice, au adus superantrenori, au cumpărat jucători valoroşi şi campionatul a crescut. “În Rusia, fotbalul are un nivel foarte bun, iar talentele există din belşug”, a afirmat Dick Advocaat, un alt vrăjitor batav. Cu el pe bancă, Zenit a fost numărul 1 în întrecerea internă şi a cucerit Cupa UEFA. Iar acum, cu dirijorul Hiddink, noua Zbornaia, avînd 22 din 23 de componenţi din propriul campionat, a uimit Europa. 

Oligarhii în culise
Cel mai bine plătiţi jucători de la Euro au fost ruşii, anunţă Bild. Tabloidul a remarcat că nemţii vor primi 250.000 de euro dacă vor cîştiga finala Euro. Iar Arşavin şi coechipierii săi au fost recompensaţi cu dublul acestei sume numai după calificarea din grupe, la care s-au adăugat 300.000 de fiecare pentru semifinală. “Miliardarii ruşi care plătesc bonusurile fabuloase au interes dublu în succesul <naţionalei>. Imaginea ţării în străinătate e mult mai bună, iar cota fotbaliştilor creşte de la o zi la alta”, a comentat Bild.

Abramovici nu stă
Acesta e doar începutul revoluţiei roşii. “Nu se investeşte în infrastructură, n-avem stadioane, şcolile de fotbal nu sînt sprijinite suficient” sînt criticile aduse momentan în Rusia. În replică, Roman Abramovici, patronul lui Chelsea, dar şi omul din umbra federaţiei ruse, cu o avere de 18 miliarde de euro, i-a cerut lui Hiddink să lucreze şi la Academia sa de fotbal din Moscova şi să aplice planul de formare a juniorilor.

“22 din 23 joacă în Rusia”
După calificarea în semifinalele Euro, Guus Hiddink a dezvăluit: “În Rusia sînt probabil 300 de jucători profesionişti, dintre care numai 60 sînt ruşi şi doar jumătate sînt buni pentru <naţională>”. Însă Dick Advocaat, compatriotul de la Zenit al selecţionerului, i-a răspuns: “Aceşti fotbalişti de care vorbeşte Hiddink formează reprezentativa de azi. Rusia e unica echipă de la Euro cu 22 de componenţi evoluînd în campionatul intern”.

EXPLICAŢIA UNEI PERFORMANŢE // Rusia la Zenit

Foarte bine plătiţi, fotbaliştii din campionatul rus nu mai pleacă la prima ofertă, ci rămîn, ajutînd astfel şi echipa naţională

La cea mai mare căutare sîmbătă seară, după Olanda - Rusia, erau ziariştii ruşi. Nebăgaţi în seamă la început, jurnaliştii din patria lui Arşavin deveniseră acum, după calificare, foarte importanţi. Şi asta pentru că erau singurii care puteau transmite mai departe gîndurile şi părerile fotbaliştilor lui Hiddink.

Să ne obişnuim: Rusia nu mai e o echipă oarecare! Se înscrie apăsat în rîndul ţărilor cu fotbal care contează. Are ce-i trebuie. Fond de jucători imens, plus o situaţie financiară din ce în ce mai bună. Mirajul plecării peste hotare nu mai e atît de mare ca în trecut. Dimpotrivă, Rusia a devenit un El Dorado, mai ales pentru fotbaliştii din spaţiul ex-socialist.

“Cine era?”
A spus-o chiar preşedintele federaţiei, Vitaly Mutko. A cărui prezenţă în faţa presei străine are o poveste haioasă. Ieşind de la vestiare pe la zona mixtă, a fost înconjurat de jurnaliştii ruşi, cu care s-a îmbrăţişat. Sesizînd că e vorba de cineva important, ceilalţi ziarişti l-au oprit şi ei. Au obţinut cîteva cuvinte într-o engleză aproximativă, amestecată cu limba gimnastică.  După plecarea subiectului, se întrebau: “Ştiţi cine era şi ce face?”

Arşavin şi Barca
Ce a zis Mutko? Mai întîi că “Rusia e o echipă frumoasă, cu un antrenor frumos, cu suporteri frumoşi, cu un campionat frumos şi cu o ţară frumoasă”. Politically correct, nu? Partea interesantă acum vine. “Arşavin nu credeţi că ar trebui să plece spre o echipă mai mare?”. Omul s-a gîndit o clipă. “De mic, Arşavin a iubit Barcelona. Dar nu cred că Barcelona şi-l permite”. Aşteaptă cîteva secunde, pentru a vedea efectul. “Joacă la o echipă mare, care a cîştigat Cupa UEFA. E plătit bine, iar campionatul Rusiei e puternic”.

Odată mesajul transmis, “prăzidient” pleacă, lăsîndu-şi partenerii de dialog într-o clară confuzie. Cu siguranţă, toţi au dat fuga pentru a căuta salariul lui Arşavin la Zenit St. Petersburg. Ştiţi care e: 2,5 milioane de euro pe sezon!
E doar un exemplu dintre multele care explică ascensiunea Rusiei. Care, în plus, are acum şi un selecţioner fantastic. Atenţie, aşadar, la Armata Rusă!

Există o explicaţie
Vă veţi întreba cum ajută menţinerea jucătorilor în campionatul intern echipa naţională a Rusiei. Simplu. Avîndu-i în faţa ochilor etapă de etapă, lui Hiddink îi este foarte uşor să valorifive potenţialul fiecăruia. Şi mai e un amănunt pe care puţini l-au luat în calcul. Prima ligă a Rusiei se dispută după sistemul primăvară-toammnă, astfel că internaţionalii au ajuns la Euro cu doar trei luni şi ceva de competiţie în spate, pe trendul ascendent al pregătirii lor fizice. Dacă ruşii ar fi avut mai mulţi jucători legitimaţi la echipe din Europa, s-ar fi creat un dezechilibru flagrant între ei şi cei din ţară. Nu e cazul, căci doar Saenko vine din Germania.

Chiar face Ronaldo 100 de milioane?

A fost cel mai mediatizat personaj al acestui European, dar nu pentru evoluţiile sale, ci pentru suma pe care Real Madrid vrea s-o plătească pentru el. După meciul cu Germania, întrebarea e şi mai actuală

Atunci cînd pe capul tău e pus un preţ de 100 de milioane de eroro, atît cît a declarat Real Madrid că ar plăti, e normal ca atenţia tuturor să fie îndreptată asupra ta, ca zeci de mii de oameni să te soarbă din priviri şi tot atîtea perechi de ochi să-ţi urmărească orice mişcare, orice gest, orice greşeală. E viaţa pe care a dus-o Cristiano Ronaldo la acest turneu final, din prima zi în care a pus piciorul pe pămînt elveţian pînă joi seară, cînd a spus adio competiţiei. E viaţa pe care el însuşi şi-a dorit-o, alimentînd toată această vîlvătaie a potenţialului său transfer de la Manchester United la Real Madrid.

Cu televiziunea în spate
Joi seară, atunci cînd autocarul Portugaliei a ajuns la stadionul din Basel, urmărit fiind de un elicopeter pe toată durata traseului, două camere TV s-au postat în faţa uşii. Una a continuat să filmeze coborîrea jucătorilor şi a staffului tehnic, cealaltă l-a luat în primire pe Cristiano. În tricou, cu bluza de trening înfăşurată în jurul brîului, cel trimis în fotbalul mare de Loţi Boloni şi-a luat rolul în serios. Ca un adevărat star, privind în gol, o privire studiată însă, de tip Beckham, a mers în pas lejer spre vestiar. Nu asculta muzică, aşa cum pare să fie obiceiul fotbaliştilor la acest Euro, cum făcea, de exemplu Deco, ce folosea nişte căşti uriaşe, ca de DJ. Era ora 7 şi un sfert seara, la Basel, un ceas şi jumătate înainte de începerea meciului.

Imediat, majoritatea fotbaliştilor lui Scolari, cu el în frunte, au ieşit să vadă terenul, o practică obişnuită pe care nimeni n-a reuşit încă s-o explice. Ronaldo n-a ieşit. Operatorul său l-a aşteptat degeaba la buza tunelului de la vestiare. Din cine ştie ce motiv, starul a rămas înăuntru, ratînd şansa de a asculta, la căştile lui Deco, împreună cu Pepe, Carvalho şi Quaresma o melodie ce-i plăcuse mijlocaşului de la Barcelona.

Lipit de Deco
La 8 şi zece, portughezii au apărut la încălzire. Ultimul, evident eroul reportajului nostru, la cîţiva paşi distanţă de Simao, penultimul. Cu o minge în mînă, pe care a şutat-o imediat în poartă, s-a aliniat la exerciţiile preparatorilor fizici. Cam fără tragere de inimă, mai mult din obligaţie, Ronaldo s-a încălzit, stînd mereu alături de Deco, cel ce pare a-i fi mai apropiat. S-au amuzat la un moment dat arătînd ceva spre tribuna de lîngă ei, unde se găseau apropiaţii delegaţiei lusitane. A privit zîmbind cum Ballack s-a îmbrăţişat cu Carvalho şi Ferreira, salutîndu-l apoi el însuşi pe neamţ. A terminat încălzirea realizînd de unul singur o serie de şerpuiri, care l-au făcut celebru, cu accelerări şi treceri ale balonului de pe un picior pe altul. A fost luat, în cele din urmă, de după umeri de Scolari, care preţ de cîteva minute îi arăta şi-i explica anumite lucruri. L-a ascultat atent şi a dat din cap că a înţeles. Pe parcursul jocului se va vedea că n-a fost chiar aşa.

Inutil de menţionat că la ieşirea echipelor, cu brigada de arbitri în frunte, Ronaldo a ieşit tot ultimul, ţinîndu-şi de mînă băieţelul ce-i fusese repartizat şi care era marcat de emoţie. Şi-a cîntat imnul normal, ridicînd vocea doar cînd s-a ajuns la pasajul mobilizator “As armas, as armas!”.

Chiar merită?
Şi apoi a început meciul. Terminat cu eşecul şi eliminarea Portugaliei. Pe care Cristiano nu le-a digerat deloc, plecînd imediat spre vestiare, fără să-şi salute publicul. Camera era pe urmele lui, încercînd să smulgă o grimasă, o lacrimă, un gest. Nimic din toate astea. Cristiano Ronaldo şi-a intrat deja în rol. E “galactic”, s-a obişnuit şi se vede că-i place. Cu el încearcă Real Madrid să readucă acel “glamour” într-un vestiar champions, dar lipsit de vedete mediatice. Dacă toate astea merită 100 de milioane de euro, vom vedea.

Cum am petrecut sfîrşitul visului

Între disperarea francezilor şi bucuria deşănţată a italienilor s-a interpus tristeţea noastră, a românilor prezenţi la Zurich

de Andrei Niculescu şi Andrei Vochin

Remenber 2000. În urmă cu 8 ani, mai mult sau mai puţin în aceeaşi perioadă, am trăit, în aceeaşi formulă care semnează şi aceste rînduri, calificarea României în “sferturile” lui Euro 2000. Una, vă amintiţi cu siguranţă, dramatică, o bătălie dusă pe două fronturi, pînă în ultimele secunde ale meciurilor. Eram la Rotterdam, ne îndeplinisem misiunea: Portugalia demola Germania şi făcea loc mai departe cîştigătoarei de dincolo, de la Anglia - România.

Cînd Viorel Moldovan a obţinut penaltyul, am zbughit-o amîndoi de la locurile noastre şi ne-am oprit în faţa unei loje, unde era un televizor comutat pe meciul nostru. Am văzut penaltyul lui Ganea luptîndu-ne la propriu cu bodyguarzii ce încercau să ne trimită la locurile noastre, dar avîndu-i ca aliaţi pe ocupanţii respectivei loje, persoane destul de importante sigur, care încercau să-i covingă pe cerberi să ne lase în pace. Ne-am bucurat atunci zgomotos şi ei împreună cu noi, neutri fiind, dar contagiaţi de starea noastră de euforie.

Era finalul generaţiei lui Hagi, suspendat atunci, finalul unei echipe ce era în stare să atace Anglia, să-i marcheze 3 goluri şi să revină de la 1-2.

17 iunie 2008. Stadionul din Zurich, cu siguranţă cel mai urît şi mai prost dotat din toate cele 8 ale Europeanului. La 100 de kilometri depărtare, generaţia lui Mutu şi Chivu dădea examenul de maturitate. În faţa noastră, italieni încrezători şi francezi temători. Şi o ploaie teribilă, ută, rece, de toamnă, cu care Elveţia ne-a obişnuit deja. Ne aşezăm pe locurile noastre şi constatăm că ne va ploua, căci copertina nu acoperă toată tribuna. Decidem rappid: înapoi în centrul de presă, unde vom putea vedea partidele în paralel.

Demers aparent uşor, dar în realitate greu. Majoritatea dintre cei rămaşi înăuntru vrea să vadă Italia - Franţa. Încercăm să mutăm măcar unul dintre cele 20 de monitoare pe Berna, dar ne lovim de împotrivirea unor asiatici, japonezi, chinezi, coreeni, cine mai stă să vadă diferenţele. Încercăm să le explicăm că Zurich fără Berna nu se poate, nu se leagă, dar degeaba. Nu mai insistăm, ar fi fost degeaba, plus că pe cei cu ochi oblici e mai bine să nu-i superi, cine ştie ce Bruce Lee zace în fiecare.

Primi ajutorul unor colegi italieni, care ne cheamă în mijlocul lor. Mutăm două monitoare unul lîngă altul, punem unul pe Berna şi începe treaba. La Zurich, canpioana mondială rezolvă repede situaţia, astfel că toată atenţia se mută pe “Stade de Suisse”. “Mi-e teamă de Olanda, joacă numai lateral”, spune un italian. Vorbesc între ei fără se se jeneze de noi, sîntem oameni care fac aceeaşi meserie chiar dacă interesele sînt diferite. Ratează Robben. “N-a vrut să dea”, zice acelaşi. E clar, suspiciunea e boală grea şi i-a atins şi pe ei. Degeaba încercăm să-i explicăm că nu-i aşa. Ratează Huntelaar. Aceeaşi reacţie, către noi. “Aţi văzut? Ce mai ziceţi acum?”. Nimic, pe noi ne interesează ai noştri, care nu par capabili să marchezez.

Pauză. “Duşmanii” primesc întăriri, vin cei din stadion să ia o cafea sau un ceai cald. Un francez, frustrat probabil de ai săi, mută discuţia în alt plan: “E incredibilă România. Olanda nu vrea să dea gol, iar voi nu atacaţi”. Ce să mai zicem? Înghiţim în sec. Ce le-am mai zice şi noi, şi unora, şi altora, doar să ne ajute şi Mutu un pic.

Dar nu ne ajută. Momentul golului marcat de Huntelaar e sărbătorit fără reţineri. Un minut mai tîrziu, stadionul, e care ne desparte un perete, explodează. Cel mai enervant e că se bucură şi chinezii, de parcă ar fi italieni.

La 2-0 pentru Italia, spaniolul care face cronica pentru Marca vine spre noi. “Cum joacă România?”. Ce să-i răspundem? Perfect. Perfect pentru Italia. Îl sună pe colegul său de la Berna. Oamenii sînt şi ei parte, una e să joci “sfertul” cu România şi alta cu Italia, nu? “N-aveţi nici o şansă”, îmi spune cu regret. “România nu poate marca în stilul ăsta”. Ştim şi noi. Că nu poate marca şi că n-avem nici o şansă.

2-0 Olanda. E gata. “Siamo i campioni del mondo” se aude enervant. Decidem să nu mai aşteptăm finalul. Mai bine plecăm ca să evităm aglomeraţia. Ne luăm la revedere şi părăsim stadionul. Luăm cu noi şi frustrarea că n-am putut lăsa acasă campioana şi vicecampioana mondială.

Se caută părţi bune. Găsitorului recompensă

Cam cu o oră înaintea startului meciurilor de la Berna şi Zurich, colegii de la “Marca” din Madrid m-au sunat ca să-mi pună cîteva întrebări în ceea ce priveşte echipa României. Deja calificată de pe prima poziţie, Spania urma să întîlnească locul secund din grupa nostră. Iar spaniolii mergeau pe mîna noastră, poate şi din dorinţa de a forţa norocul să nu le scoată în cale Italia. Ceea ce, ştim deja, se va şi întîmpla.

Foarte la obiect, oamenii mi-au cerut să le spun care ar fi părţile bune şi părţile rele ale echipei României. Am început cu părţile rele, că aşa sîntem noi românii, mereu punem răul înainte. Mi-au venit repede în minte:

- slaba capacitate de a genera ocazii de gol;
- mari probleme în jocul de construcţie, tranziţia de la faza defensivă la cea ofensivă făcîndu-se extrem de lent şi previzibil;
- forma slabă a lui Mutu, liderul echipei României, de la care se aşteptau atîtea, nereuşind absolut nimic, în afara unui gol făcut cadou de Zambrotta;
- forma şi mai slabă a lui Marica, titularul din preliminarii pe postul de vîrf;
- accidentarea lui Rădoi, om de bază la mijloc, ce a urmat celei a lui Ovidiu Petre;
- lipsa unor rezerve care să se ridice la înălţimea titularilor.

Am trecut la părţile bune. Prima care mi-a venit în minte, excelenta organizare în apărare. Şi apoi, pauză. “Mai eşti pe fir”, am auzit, Alberto, colegul spaniol, temîndu-se că s-a întrerupt legătura.

Nu se întrerupsese. Dar în afara de apărare, altceva la România nu văzusem. Cum era să-i spun eu lui asta? Aşa că am adăugat forma excelentă a lui Chivu, omul nostru număru unu, generozitatea la efort a majorităţii jucătorilor, relaţiile foarte bune existente în cadrul grupului.

Aici am întrerupt dialogul, promiţînd să mă mai gîndesc şi să revin. N-a mai fost cazul. Credeţi totuşi că aş mai fi putut adăuga ceva la punctele bune?

Italia intră în luptă

Urcată în cîrca neputinţei noatre, campioana mondială reapare în calcule pentru titlul european. S-ar mira cineva?

E foarte greu să faci cronica unui meci atunci cînd eşti cu gîndul la ce se întîmplă în altă parte. E foarte greu să priveşti detaşat două echipe pe care le-ai vrea din toată inima plecate spre casă la finalul celor 90 de minute.

Schimb de generaţii
Şi totuşi, măcar două lucruri trebuie observate, pentru că ţin de viitorul nostru. La Franţa deja a început schimbul de generaţii. Dacă tot e să plece, cum se aude, Domenech pare decis să lase ceva în urma lui. Astfel că Thuram şi Sagnol au luat drumul băncii de rezerve, ca să nu-i fie urît lui Vieira, rămînînd doar Makelele şi Henry să stingă lumina generaţiei de aur a francezilor.

Şi încă un amănunt. Simţind probabil că are o datorie faţă de cei ce totuşi vor să vadă goluri, Domenech a aruncat 4 jucători ofensivi, tactică de care s-a ales repede praful după ce Ribery, unul dintre ei, a ieşit accidentat. Dar şi după ce Toni a scos un penalty, cu eliminarea lui Abidal inclusă în preţ.

Penalty de manual
Cînd Pirlo a tras aşa cum trebuie tras un 11 metri, italienii erau în cerul cu numărul 9. La noi era 0-0, astfel că se simţeau calificaţi. Campioana mondială zburda avînd în faţă o Franţa şi slabă, şi inferioară numeric, şi obosită. Sau poate că nu zburda, vezi ocazia lui Henry, dar în orice caz aveau meciul pe care şi-l doreau.

Italienii au înviat
Dacă prima repriză a început cu 5 secunde mai repede la Berna, terminîndu-se cu mai bine de 3 minute întîrziere la Zurich, cea de-a doua parte a început practic în acelaşi timp. Golul lui Huntelaar s-a aflat destul de tîrziu, moment în care “Siamo i campioni del mondo” a început să se audă cu înverşunare. Italia era în grafic şi în linia ei obişnuită. Cam acolo se înscrie şi golul lui De Rossi, gol cu deviere Henry.

“De la Berlin la Viena”
La 2-0 nimic nu se mai putea întîmpla. Nici pentru ei, dar nici pentru noi, căci miracole se mai întîmplă, dar dacă le aştepţi doar să se întîmple s-ar putea să te păcăleşti.

Şi uite cum Italia, pe şansa ei şi neputinţa altora, se strecoară în “sferturi”. Atenţie la Italia! “De la Berlin la Viena”, scria pe un banner din tribună. Nu era suporterul rupt de realitate, căci competiţia pentru ei abia acum începe, la partidele eliminatorii. Prima, la Viena, un supermeci cu Spania.

Van der Sar ne avertizează >> “Mentalitatea ne obligă la victorie”

Portarul Olandei nu ştie dacă va juca marţi, dar spune că, avînd 100.000 de fani în stadion şi în afara lui, Olanda trebuie să se gîndească doar la victorie

Văzut din tribună, Van der Sar pare uriaş. Cu segmente interminabile, acoperă practic cei 7 metri şi ceva ai porţii, făcînd-o de neatins.

Văzut de aproape, Van der Sar nu pare uriaş. Chiar este. Cei aproape doi metri pe care-i poartă după sine (îi mai lipsesc 3 centimetri) îl fac lesne vizibil în orice aglomeraţie. Pare un tip chiar OK, nu se arată excedat de dialogul cu presa pe care îl are de vreo 15 ani. Vorbeşte în olandeză şi engleză în acelaşi timp, ba chiar arată că n-a uitat italiana atunci cînd e abordat de ziariştii peninsulari, cu toate că de la experienţa sa la Juventus au trecut 7 ani. E liderul Olandei şi fără intervenţiile sale trupa lui Van Basten poate n-ar mai fi fost astăzi în situaţia de a negocia, de pe poziţia de lider incontestabil, viitorul grupei.
Dialogul cu Van der Sar are loc imediat după jocul cu Franţa.ţ

“Încă nu sîntem o echipă mare”
- Edwin, o întrebare?
- Una, doar una? Lasă că vă ştiu eu pe voi, ziariştii, cereţi o întrebare şi apoi puneţi 5. Hai, dă-i drumul!

- E cea mai bună echipă a Olandei cea în care ai jucat?
- Nu ştiu dacă e cea mai bună. Asta vom vedea la finalul competiţiei, cînd se va şti dacă am realizat ceva sau nu.

- Toată lumea spune că sînteţi marii favoriţi la cîştigarea trofeului.
- E foarte bine, sînt mulţumit să aud asta. Dar nu înseamnă că-l vom şi cîştiga. Deocamdată sîntem doar în sferturi, mai avem de jucat şi de cîştigat meciuri. Abia dacă vom lua trofeul vom putea spune că sîntem o echipă mare. Deocamdată nu l-am luat. O echipă e mare atunci cînd cîştigă ceva important. Italia e o echipă mare, Franţa la fel, noi încă nu sîntem. Dar sperăm să devenim.

“Un grup puternic”
- Care ar fi secretul reuşitei voastre?
- Nu cred că e un secret. Dacă am şti numai noi secretul, am cîştiga întotdeauna. Ne-am antrenat bine, am lucrat mult, sîntem un grup extrem de unit şi puternic, care-şi doreşte performanţă.

- Vei juca marţi la Berna?
- Nu ştiu, întreabă-l pe Mister. De ce?

- Pentru că sînt din România şi mă gîndeam că ne-ar fi mai uşor fără tine în poartă.
- Mulţumesc pentru compliment, dar mai avem doi portari la fel de valoroşi în lot.

- Cum va aborda Olanda meciul cu România?
- Am mai fost întrebat. Răspunsul e ca şi pînă acum. Nu e în mentalitatea noastră să nu ne gîndim la victorie. Mentalitatea ne obligă. O să avem 30.000 de fani în stadion, încă 60.000 afară, deci nu putem să-i dezamăgim. Ei vin special din Olanda ca să ne vadă cîştigînd. În plus, nu pot să uit că, în 2004, Cehia a bătut Germania, deşi nu avea nevoie, şi ne-a permis nouă să ne calificăm în sferturi.

Frey: “Adrian e tare. Îşi va reveni sigur”

Portarul francez al Fiorentinei spune că se bucură pentru că ratarea lui Mutu a păstrat Franţa în lupta calificării

Francezii au părăsit în grabă “Stade de Suisse”, feţele lor avînd aceeaşi culoare ca şi costumul oficial de prezentare, gri închis. Majoritatea a ales să treacă prin faţa ziariştilor adunaţi la zona mixtă cu privirile în jos, unii au schiţat cîteva scuze către jurnaliştii din ţara lor sau de aiurea, Henry, ca o mare vedetă ce este, a ieşit flancat de un bodyguard un pic mai scund decît el, în vreme ce Gallas a atins, în opinia tuturos, culmea nesimţirii trecînd senin cu urechile astupate de două căşti imense, de la care răzbăteau sunetele unei muzici ce-i plăcea destul de  tare fundaşului de la Arsenal, de vreme ce o şi fredona.

Sebastian Frey a fost singurul care a vorbit, exemplul său fiind urmat imediat de Coupet, probabil din dorinţa de a nu rămîne mai prejos după cele 4 goluri încasate, măcar două din vina sa. Frey a fost însă suficient de calm şi, veţi vedea, de realist.

- Mai speră Franţa?
- Mai speră, de ce nu? Cît încă mai avem şanse, trebuie să credem în ele. Din păcate nu depindem doar de noi pentru a ne califica, iar asta complică un pic situaţia.

- Crezi că România poate bate Olanda?
- România e o echipă bună. A dovedit-o contra noastră, dar şi contra Italiei. N-a pierdut nici un meci şi asta spune multe. Dar şi Olanda e foarte bună şi aş vrea să cred că-şi doreşte să termine grupa cu o victorie.

- Te încumeţi la un pronostic. Cine se va califica?
- Nu fac pronosticuri pentru că n-am cîştigat niciodată la aşa ceva. Eu sper să fie Franţa.

- Cum va fi meciul cu Italia?
- Un pic straniu, pentru că şi noi, şi italienii ştim că putem juca degeaba. Însă trebuie să sperăm. În orice caz, e un meci de mare orgoliu pe care dorim să-l cîştigăm indiferent de situaţie.

- Ştii că Mutu a ratat un penalty? Buffon a apărat.
- Serios. Nu ştiam (Discuţia are loc la puţine minute de la finalul partidei de la Berna). Mă bucur pentru Gigi. Bravo lui, e un portar mare! Şi mă bucur pentru noi, fiindcă astfel am rămas în cursă. Dacă Adrian marca era foarte, foarte greu.

- Mutu e foarte marcat de ratare.
- Îşi va reveni. Adrian e un tip tare, ştiu. Se întîmplă oricărui fotbalist să rateze un penalty. El i-a marcat lui Gigi în campionat, probabil a schimbat ceva în execuţie. O să-l sun să-l încurajez, dar sînt sigur că-şi va reveni. E un tip tare.

- Crezi că va rămîne la Fiorentina?
- Eu aşa sper. Am muncit un an întreg ca să ajungem în Liga Campionilor, mai avem un pas şi ar fi păcat să ne despărţim.

Berna, oraş portocaliu

Cînd vor ajunge azi la Berna, ‘tricolorii” vor găsi o atmosferă sută la sută portocalie. Nu, slavă Domnului nu se votează în Elveţia, doar au venit olandezii. Bine, e un fel de a spune, pentru că de venit acum o săptămînă şi, atît de mult le-a plăcut, încît n-au mai plecat.

Dacă la meciul cu Italia de marţi se estimaseră că erau în zonă circa 50.000 de olandezi, cu Franţa cifra s-a dublat. Ajungînd la una incredibilă de 100.000, în condiţiile în care, conform statisticilor realizate la finele lui 2007, capitala Elveţiei număra 127.000 de suflete. Cu cîţi au mai plecat în vacanţe ori şi-au luat lumea în cap pe durata Europeanului, raportul a cam fost de un “portocaliu” la un elveţian, mai ceva ca la duelurile om la om din careurile lui “Stade de Suisse”, acolo unde se va juca marţi meciul cu noi. Fireşte, nu toţi au stat la Berna, ci au ales şi împrejurimile, extrem de mulţi, zice-se vreo 30.000 alegînd să doarmă la splendida Interlaken, una din perlele turistice ale Ţării Cantoanelor

N-au fost probleme deosebite de convieţuire între localnici şi “cuceritori”. Oameni veseli şi rezonabili, care ştiu ca nimeni alţii să-şi trăiască viaţa, batavii şi-au văzut de treabă. Adică au băut cîteva vapoare de bere, evident olandeză, spre marea bucurie a cîrciumarilor, care au ridicat brusc preţul unei doze la 5 franci, în jur de 100.000 de lei. Au cîntat şi dansat de zor la “Fan Fest”-urile din oraş, s-au bucurat de minunăţia de peisaj pe care-l oferă regiunea, ba au şi jucat fotbal, pe străzi sau în parcuri, acolo unde găseau un petic de iarbă. Italienii şi francezii le-au fost adversari redutabili. Profitînd dde starea lor de euforie, bahică şi fotbalistică, i-au cam bătut. Acum urmează la rînd românii, care trebuie să lase o bună impresie.

A murit o ursoaică
Nu totul e însă roz la Berna. Mai sînt şi probleme. Cum ar fi moartea ursoacei Tana, unul dintre cele două exemplare de la “Barengraber”, “Groapa cu urşi”, simbolul capitalei Elveţiei. Cei ce nu ştiu pot afla acum că Berna îşi trage numele de la primul animal ucis de ducele Bertold al 5-lea, cel ce a întemeiat oraşul la 1191, animal care s-a nimerit a fi un urs, “bar” în limba germană. În cinstea lui, în inima aşezării, se află această groapă cu urşi, care au uitat de mult ce înseamnă vînătoarea, de vreme ce sînt îmbuibaţi zi de zi de turiştii ce pot cumpăra produsele de la un chioşc de alături.

Ei bine, în loc de urşi vom avea urs. Cum spuneam, Tana a fost eutanasiată joi, medicii veterinari alegînd această metodă după ce au constatat că “bătrîna” în vîrstă de 27 de ani paralizase, urmare a unei artroze de care suferea de mai multă vreme. Artroză care, cu seriozitate au explicat ziarele locale, afectează urşii care trăiesc pe un sol dur, de genul celui de la “Barengraber’. Pînă vor găsi alt exemplar, localnicii şi turiştii vor trebui să se mulţumească în a o privi doar pe Delia, cealaltă ursoaică, sora Tanei, mai tînără cu 3 ani. Tana şi Delia au sosit la Berna în 1981, de la Barcelona, împreună cu frăţiorul lor, Pedro, care însă şi el a murit de artroză acum cîţiva ani. Medicii ezită acum s-o investigheze mai amănunţit şi pe Delia, de teama unui diagnostic implacabil.

Parlamentarul deranjat
Şi mai pluteşte o problemă peste Berna. La fel de serioasă ca şi precedenta. Un parlamentar elveţian (la Berna e sediul Parlamentului) a înaintat o moţiune cerînd ca Europeanul să fie anulat. Motivul, foarte plauzibil altfel: drumul său spre locul de muncă a fost blocat, pe strada pe care circula el instalîndu-se un “Fan Fest”. Considerînd asta un imens disconfort, oarecum explicabil într-o ţară în care, dacă trenurile întîrzie 4 minute primeşti zeci de scuze, iar guvernul e în mare pericol, distinsul om de stat a înaintat moţiunea. Care a fost respinsă, evident, însă deloc cu un scor net, ci foarte strîns, mai mulţi colegi parlamentari fiind de aceeaşi părere.

Greul însă a cam trecut. Pentru că doar pînă marţi va mai sta Olanda în zonă. De marţi, se mută la Basel, unde va juca “sfertul” şi, cine ştie, semifinala. Pînă marţi însă, peste portocaliul deja existent se va adăuga galbenul românilor. Care vor trebui să se ridice la înălţimea adversarului. La toate capitolele.

DUPĂ FRANŢA, GSP A DORMIT ŞI ALĂTURI DE ITALIA / În hotel cu duşmanul II

“Macaronarii” au evitat absolut orice legătură cu lumea exterioară la Swissotel

La Hollywood, multe din succesele cinematografice sînt urmate de o serie a doua. De cele mai multe ori, aceste continuări nu se ridică la nivelul primei părţi, dar continuă să facă încasări, publicul menţinîndu-şi curiozitatea intactă.

După ce, la sfîrşitul săptămînii trecute, “naţionala” Franţei a avut marea onoare de a dormi, înaintea meciului cu România, în acelaşi hotel cu echipa Gazetei Sporturilor aflată la Zurich, a venit rîndul Italiei să ne fie vecină pentru cîteva ceasuri.

De la liniştea Franţei la agitaţia Italiei
Sosirea campioanei mondiale la Swissotel se anunţa din primele ore ale dimineţii, cînd un tip cu ochelari, altfel o prezenţă constantă pe holuri în zilele precedente, a apărut la micul dejun îmbrăcat din cap pînă-n picioare în echipamentul Puma de prezentare al italienilor. După ce şi-a băut cafeaua, a început să inspecteze meticulos intrarea, împrejurimile, a discutat cu cei de la recepţie, apoi s-a aşezat pe un fotoliu şi s-a pus pe aşteptat, consultîndu-şi însă mereu ceasul. Între timp, au început să apară “the man in black”, oamenii în costume negre, cu căşti în ureche şi staţie în mînă, care nu mai permiteau accesul în interiorul hotelului decît celor cazaţi sau care urmau să se cazeze.

Aveau ceva treabă. Spre deosebire de liniştea cu care a fost întîmpinată Franţa, acum era ceva mai multă agitaţie. O agitaţie la genul feminin, fiindcă o grămadă de puştoaice, fugite probabil de la cursuri, se postaseră în faţa intrării cu aparatele foto în mînă, dornice să se imortalizeze alături de frumoşii “macaronari” ce urmau să vină. Ba unele mai cu tupeu încercau chiar să forţeze accesul, sub pretextul că merg la masaj. Minciună penibilă, căci lifturile nu mai urcau de dimineaţă la etajele 31 şi 32, unde se află piscina şi sala de fitness, dar nici la etajele 22, 23 şi 24, acontate de italieni. Şi unde, dacă te încumetai să urci pe scara de incendiu, dădeai de unul dintre cei 20 de membri ai forţelor de securitate italiene ce aveau ca misiune să-i izoleze pe campionii mondiali de restul lumii.

Pregătiri pentru întîlnirea vieţii…
Emoţii aveau şi angajatele hotelului, adunate în păr în faţa recepţiei, care mai de care mai aranjată sau încercînd să facă ultimele retuşuri ţinutei. La un moment dat, uşile restaurantului, ale barului şi ale celor două cafenele ce dădeau în recepţie au fost închise. Tensiunea a atins cote paroxistice. Avînd în faţă mai multe motociclete ale Poliţiei, autocarul cu inscripţia “Il cielo e sempre piu azzurro” (poate la ei, căci în Elveţia e mai tot timpul înnorat) a apărut. Şi imediat a dispărut, virînd cu abilitate la stînga, direct în parcarea subterană a hotelului. O fracţiune de secundă, partea feminină a asistenţei s-a putut delecta cu imaginea lui Buffon, pe scaunul de lîngă şofer, avînd pe cap o bandană albă, asortată ciudat la costumul negru oficial Dolce&Gabbana. Undeva mai în spate, Del Piero ascultînd muzică la nişte căşti ca de DJ, iar în coadă Cassano uitîndu-se cu interes pe geam, dornic să vadă fetele.

…şi decepţia ratării ei
Şi cam atît. Dacă pe francezi i-am putut măcar vedea, în trecere prin recepţie, campionii mondiali au urcat direct din parcare în camerele lor izolate. Spre disperarea celor ce atît se pregătiseră pentru întîlnirea vieţii lor. Şi care s-au reîntors la treburile zilnice nutrind, probabil, un amar sentiment de frustrare.
Pe două fotolii, un cuplu de italieni în jur de 30 de ani, el şi ea, trebuie făcută precizarea, ce se instalaseră în hotel de dimineaţă şi care rămăseseră în hol crezînd că-i vor putea vedea pe jucători, discutau. Nu se puteau hotărî asupra programului de azi. Ea, cu o hartă în mînă: “Uite, putem merge la Kunshaus Zurich. Scrie aici că e unul dintre cele mai frumoase muzee de artă din lume”. El: “Mda”. Adică nu. Ea: “Sau la Grădina Botanică. Spun că are peste un milion de plante”. El, ironic: “Da, ar fi o experienţă de neuitat”. Ea: “Sau la Grădina Zoologică?”. El: “Auzi, hai mai bine să mîncăm ceva, că eu la 6 vreau să văd meciul. După aceea mai vedem ce facem. Poate pe al doilea îl vedem la Fan Zone”.
Sîntem totuşi la Euro, nu?