April 2008 ↓

Rijkaard - Ferguson: acest şah numit fotbal

Barcelona şi Manchester au jucat meciul de aseară prin minţile celor doi antrenori. Verdictul, pe “Old Trafford”.

Tot ceea ce urmează ar fi rămas în plan secund dacă, în minutul 2, Cristiano Ronaldo transforma un penalty acordat cam uşor de elveţianul Busacca la un henţ evident neintenţionat al lui Milito. Nu l-a transformat, poate şi pentru că o astfel de lecţie de tactică trebuia savurată pînă la capăt. A vrut să dea plasat, să-l umilească pe Valdes, dar i-a ieşit un balon în tribună. La 1-0 pentru Man chester în debut, continuarea nu mai avea rost.

DIAVOLUL ŞI SFÎNTUL

Greu de imaginat ce poate naşte un simplu meci de fotbal! Asta dacă Barcelona - Manchester, duelul unor branduri ce pot finanţa, cu bugetele lor, finalizarea Autostrăzii “Soarelui” de la noi, poate fi numit “simplu”. Privind stemele celor două cluburi observăm bine desenat pe cea a lui United un diavol. “Diavolul Roşu”, ce dă supra numele celor de la Manchester. Iar pe cea a Barcelonei o cruce, crucea Sfîntului Gheorghe, “San Jordi”, Sfîntul protector al provinciei Catalunya.

De aici pînă la conotaţiile mistice ori religioase n-a fost decît un pas. Ziariştii şi-au imaginat o bătălie între bine şi rău, cei catalani, fireşte, care neavînd prea multe motive de optimism în evoluţiile echipei lor în ultima vreme se agăţau şi ei de ce puteau. Lesne de dedus cine era binele şi cine răul. Iar faptul că ziua meciului s-a nimerit să fie exact cea de San Jordi a dat şi mai multă apă la moară.

ACŢIUNE ŞI REACŢIUNE

În iarbă duelul n-a avut nimic din religie. Eventual ceva din şah. Căci aşa au gîndit cei doi antrenori meciul, ca pe unul de şah, fiecare încercînd prin mutările sale să-l surprindă pe celălalt. Ar trebui ca partida să fie înmînată fiecărui antrenor de la noi, chiar şi celor care pretind că le ştiu pe toate, pentru a trage niscaiva învăţăminte.

Ferguson a făcut prima mutare, cu Hargreaves fundaş dreapta, extrem de contondent în acea zonă unde Brown nu oferea garanţii. Rijkaard a răspuns cu Iniesta acolo, obligîndu-l pe Hargreaves să nu urce în sprijinul lui Rooney sau Ronaldo, spre a crea superioritate în bandă. Ferguson a repetat, cu Tevez în stînga, pentru a bloca, alături de Park, urcările lui Zambrotta lîngă Messi. Rijkaard a răs puns iar, cu Deco la mijloc, ca ajutor al lui Toure Yaya în marcajul asupra lui Cristiano Ronaldo. Ferguson a făcut acelaşi lucru: Carrick şi Scholes blocînd la Xavi. Ce mai rămîne? Eto’o alergînd ca un apucat de fiecare dată cînd mingea ajungea la Van der Saar, încercînd să împiedice fenomenala pasă lungă a olandezului.

REMIZĂ ÎNTRE GENIALI

Şahul a continuat în repriza a doua. Fiecare a aşteptat greşeala celuilalt, ca şi cu o seară înainte, la Liverpool. Aşa se joacă în Liga Campionilor, la acest nivel. Un episod s-a desprins dintre toate. În minutul 50. Eto’o scăpase undeva în dreapta, a intrat în careu şi a fost atacat imprudent de Brown. Putea să cadă, obţinea penalty şi even tual eliminarea englezului. Ar fi făcut-o 9 atacanţi din 10. Inzaghi primul. Eto’o e al 10-
lea, căci n-a căzut, a continuat faza şi totul s-a terminat aici.

Trebuia să fie duelul celor două genii, Messi şi Cristiano Ronaldo, două destine cu o singură finalitate, Balonul de Aur, pe care sigur cei doi îl vor cîştiga, mai devreme sau mai tîrziu. De la Messi s-a aşteptat totul.
A dat tot ce-a putut şi mai mult decît atît. A terminat energia şi a fost schimbat cu Bojan, minunea de 17 ani descoperită de Barcelona. Ronaldo a ratat acel penalty şi a încercat apoi să se scoată, să rezolve totul de unul singur. Extrem de bine închis, în special de acest imens Toure Yaya, răsărit parcă din neant, portughezul n-a fost acelaşi pe care-l ştiam.

S-a terminat 0-0, pentru că Manchester s-a apărat prea bine. Şi pentru că Barcelona n-a izbutit, din 21 şuturi, să-l învingă pe Van der Saar.

CINEVA A LIPSIT

Ceva însă a lipsit de la acest festin. Cel ce aducea zîmbetul, bucuria şi plăcerea jocului. Cel ce făcea din orice minge o bijuterie. Vorbim de Ronaldinho. Cine nu i-a simţit lipsa aseară să ridice mîna

Viaţă după Mourinho, fotbal după Benitez

Liverpool a avut în mînă calificarea, Chelsea a avut şansa întipărită pe fruntea lui Riise, autorul unui autogol de poveste în minutul 90+5.

Mai există fotbal după Mourinho? Aceasta era întrebarea pe care toată lumea şi-a pus-o în Anglia înaintea acestei semifinale, specialitatea casei. Chelsea îşi pierduse punctul de referinţă acum mai bine de 6 luni, atunci cînd “The Special One” fusese dat afară de Abramovici, dar echipa a continuat să funcţioneze, din inerţie parcă, în ciuda relaţiilor inexistente, atunci cînd nu erau tensionate, dintre jucători şi antrenorul Avram Grant. A rămas în lup ta pentru titlu în Premier League, pentru care va da bătălia finală duminică, la Londra, cu Man ches ter, a continuat cursa în Liga Campionilor, ajungînd, iată, iar în semifinale.

Dar. Există un dar. Champions League n-a oferit pînă acum nici un adversar mai acătării pentru Chelsea în faza eliminatoriilor. Excursiile balcanice, la Olympiakos şi Fener, nu se prea pun, iar cele întîmplate în faza grupelor nici atît, fiindcă acolo există o certă marjă de eroare. Adevărata treabă abia acum venea, în semifinala cu Liverpool, un meci repetat obsesiv în ultimele trei sezoane. Aici de regulă apărea Mourinho, care cu stilu-i arogant atît de cunoscut lua toată presiunea pe umerii lui, devenind el însuşi protagonistul unui duel inegal totuşi, de vreme ce între Chelsea şi Liverpool se cască o prăpastie în ceea ce priveşte tradiţia, istoria, palmaresul.

FOTBAL CU SCRÎŞNET DE CRAMPOANE…

Cine s-a aşteptat la un mecispectacol aseară pe “Anfield” trebuie că se simte un pic frustrat. Privind în urmă, vedem că ultimele trei duble dintre cele două în Ligă, una în faza grupelor, celelalte în semifinale, în 6 meciuri aşadar s-au marcat doar trei goluri. Spectacolul e prevăzut diseară pe “Camp Nou”, şi poate că ar fi fost şi aici dacă împerecherea nu le aducea faţă în faţă pe Liverpool şi Chelsea, două echipe atît de apropiate ca stil.

Jocul a semănat cu o mîncare bună, gustoasă, cu ingrediente fine, dar grea, dificil de digerat, după care ai nevoie de ceva medicamente. Sau cu o carte interesantă, dar greu de înţeles, ce trebuia mai degrabă citită printre rînduri. A fost un fotbal scrîşnit, în zornăit de crampoane intersectate cu apărătorile adversarului. O
obsesie pentru duelurile fizice, pentru lupta umăr la umăr, corp la corp. Se mai trezea Liverpool, atunci cînd tribuna împingea de la spate, se mai trezea Chelsea, atunci cînd Drogba era bine căutat. Marea grijă a ambelor combatante era însă evitarea oricărei greşeli.

…GREŞEALA LUI LAMPARD…

Greşeala a apărut în dreptul lui Lampard, de nerecunoscut aseară. N-a putut acoperi Makelele, iar la locul potrivit a apărut acest drac împieliţat numit Kuyt, pe care sperăm din tot sufletul ca Van Basten să nu-l convoace la Euro. Asta e diferenţa. Rafa Benitez a ştiut să-şi aleagă şi să-şi înveţe oamenii să profite de orice eroare a adversarului. Ceea ce dincolo nu-i valabil, mai ales că nu mai avea cine să aleagă. La 1-0, Liverpool a avut un meci mai uşor, căci Chelsea a ieşit la joc, iar băieţii lui Rafa asta aşteptau. Repoziţionare, toţi jucătorii în spatele mingii, presing criminal, cîte trei în jurul celui cu balonul, contraatac ucigător. Şi o doză respectabilă de noroc, căci atunci cînd Chelsea a trecut peste toate aceste obstacole, Malouda a irosit o ocazie cu care nu se va mai întîlni la acest nivel.

…AUTOGOLUL LUI RIISE…

Fotbalul este însă atît de imprevizibil. Cînd totul părea făcut pentru 1-0, scorul preferat al lui Benitez, cînd răspunsul la întrebarea din primul rînd părea dat de incidentul cu Ballack, care s-a făcut că nu înţelege înlocuirea sa cu Anelka, iar apoi a ieşit de pe teren arogant, sfidîndu-şi antrenorul ce gîndise poate o strategie, colegii ce alergau după egalare şi fanii ce sperau în ea, cînd nimic nu părea că s-ar mai putea întîmpla, ei bine, s-a întîmplat. Norocul lui Liverpool plecase acasă, ca să evite aglomeraţia poate, iar Riise s-a trezit executîndu-şi propriul portar cu o lovitură imparabilă de cap, un autogol ce poate valora cît o finală.
În minutul 90+5.

…ŞI O ÎNTREBARE FĂRĂ RĂSPUNS. DEOCAMDATĂ

Iar întrebarea nu şi-a primit răspuns. Deocamdată. Dacă există viaţă după Mourinho vom vedea miercurea viitoare. Pentru Jose, finala a fost un fruct oprit, un vis interzis. Pariază cineva pe retur?

Puştiul lui Boloni s-a făcut mare. Cel mai mare

352-20894-interior.jpgPromovat de Boloni în fotbalul mare, Cristiano Ronaldo e cel mai în formă jucător din lume

Cine a văzut meciul de marţi de pe “Olimpico” s-a convins: la acest moment nu există în lume jucător mai în formă decît Cristiano Ronaldo. Dacă Balonul de Aur s-ar acorda mîine, probabil că portughezul de 23 de ani al lui Manchester United n-ar avea nici cea mai mică problemă în a-l cîştiga. Reprezentaţia dată în faţa Romei, acea plutire de tip Michael Jordan de la gol, forţa imprimată balonului, care parcă n-a fost lovit cu capul, ci cu piciorul, tot ceea ce a realizat pe teren a alungat orice fel de dubiu existent în jurul aurei celui care duce mai departe faima numelui Ronaldo. Continue reading →