December 2007 ↓

Unii poate că-mi vor da dreptate, alţii nu. Depinde de gîndirea fiecăruia, de modul în care înţelege lucrurile.

Un week-end fără fotbal mi se pare sărac. Ştiu, sîntem într-o zi de sărbătoare. Senzaţia însă e aceeaşi. Lipseşte acel ceva care să întregească această zi. Pentru că, pînă una alta sportul în general trebuie să fie o sărbătoare.

E ceea ce au înţeles englezii. De multe ori ironizaţi pentru o anumită obtuzitate, a se citi încăpăţînare în menţinerea tradiţiilor, ei nu se dezmint. “Boxing Day” se ţine indiferent de situaţie. Pentru cei neiniţiaţi, titulatura vine de la cuvîntul “Box”, “Cutie” în traducere directă, de fapt “Cadou”. “Ziua Cadourilor”, una peste alta. În “Boxing Day” se joacă fotbal în toate ligile din Marea Britanie şi peste tot stadioanele sînt, vă garantez, pline.

Ca inventatori ai fotbalului, englezii ştiu cel mai bine pentru ce a fost creat acest sport la originile lui. Pentru zilele de sărbătoare, pentru timpul liber, pentru bucuria întregii familii. De ce n-ar fi deci şi pentru Crăciun? Se oferă o oportunitate excelentă părinţilor de a merge împreună cu copiii lor la stadion. Toată familia la fotbal, iată o imagine extrem de vizibilă în Insulă în această zi. Nu e şcoală, nu e serviciu totul e mai relaxat. Spiritul Crăciunului asta înseamnă, pace, prietenie, dragoste, o atmosferă festivă, între cei dragi.
Îi invidiez sincer pe englezi pentru acest “Boxing Day”. Iar meciul fenomenal pe care Chelsea şi Aston Villa ni l-au oferit mă face să cred că nu greşesc. Un 4-4 fabulos, cu multe răsturnări de situaţie, cu 3 eliminaţi, cu penaltyuri de ambele părţi, cu goluri frumoase. Ingrediente ale unei partide la care merită se te duci. Chiar şi în a doua zi de Crăciun.

Duminică seară avem supermeci: Barcelona - Real Madrid, pe “Camp Nou”, încă o reprezentaţie de gală a lui “El Clasico”, probabil cel mai urmărit derby al planetei. Coincidenţă fericită, în aceeaşi zi, în alt colţ al Europei, pe un alt stadion legendar, “San Siro”, se joacă un alt duel de mare spectacol: “El Derby della Madonnina”, Inter - AC Milan, ediţie specială pentru noi, de vreme ce Cristi Chivu e anunţat titular în garnitura interistă.
Două meciuri de care ne putem bucura în linişte, fără interferenţe ale fotbalului românesc.

Din păcate, “El Clasico” va fi lipsit de unul dintre cei mai spectaculoşi actori ai săi: Leo Messi. Atacantul Barcelonei s-a accidentat la Valencia şi nu va putea juca. O pierdere mare pentru spectacol, dar şi mai mare pentru Barcelona, dacă ţinem cont că Messi a marcat 3 goluri la ultimul meci direct, acel 3-3 din primăvară.
“El Mundo Deportivo” făcea marţi o trecere în revistă a accidentărilor suferite de Messi. Şi descoperea că sînt destul de multe pentru un tînăr de 20 de ani. De la începutul sezonului 2005-2006, primul al său ca profesionist, Messi are deja 6 accidentări grave şi, curios, 3 la bicepsul femural, muşchiul care şi acum s-a dovedit cu ghinion.
Care ar putea fi explicaţiile? Pe scurt, Messi posedă un exces de tensiune musculară în picioare care accelerează oboseala şi-l împiedică să forţeze continuu. Tratamentul hormonal primit în copilărie a ajutat ca oasele lui Messi să crească, dar asta a provocat şi un dezechilibru între pachetele sale musculare şi acele oase. Problema lui Messi e oboseala musculară, în special la nivelul muşchilor cuadriceps şi ischiotibiali, care se scurtează din pricina acelei tensiuni.

Mai pe larg acum. Musculatura omului are două tişuri de fibre: lente (tipul 1) şi rapide (tipul 2a, 2b şi 2c). Fiecare muşchi al fiecărei persoane e diferit, iar la sportivi se modifică în funcţie de cum e antrenat. Aşa se explică, spre exemplu, că un sprinter are 80 la sută fibre rapide, în vreme ce un maratonist abia atinge 5 la sută.
Messi posedă această cantitate de fibre rapide ceea ce, adăugat la statura redusă, fac din Messi un jucător rapid şi exploziv. Muşchii săi sînt întotdeauna tensionaţi, fiind formaţi în majoritate din fibre rapide.

Paranteză. Spre deosebire de Messi, Ronaldinho nu poate accelera de pe loc, ci are nevoie de spaţiu pentru ca musculatura să se tensioneze. Forma maximă a lui Ronaldinho s-a înregistrat atunci cînd cobora pînă în terenul său făcînd pressing. Cînd i-a intrat în cap că e prea important pentru asta şi a încetat să se antreneze, a devenit static, primind mingea practic pe loc, deci previzibil pentru adversar. Dacă vă amintiţi golurile marcate de Ronaldinho pe “Bernabeu” la acel 0-3 legendar, o să vă daţi seama că la ambele a plecat din terenul său, musculatura sa a avut timp să se tensioneze progresiv, astfel că a ajuns în faţa lui Salgado şi apoi Sergio Ramos cu motoarele în plin. Cei doi erau condamnaţi. Acum Ronaldinho pare să-şi fi dat seama de erorile sale, dar a trecut mai bine de un an fără ca musculatura sa să fie pusă la treabă, iar asta nu se recuperează aşa uşor.

Revenim la Messi. Exploziile sale provoacă un mare consum de energie şi necesită mai mult timp pentru refacere. Un ziar spaniol a realizat de curînd un studiu, cu un rezultat curios: Messi are un început de reprize fantastic, după care cade într-o uşoară letargie şi revine iar spre finaluri. De fapt, EL SE RECUPEREAZĂ. Messi are însă nevoie după partide de mai mult timp pentru recuperare decît restul jucătorilor. Dacă nu are grijă de asta, apar leziunile musculare.
Alături de Kaka, Messi e cel mai rapid din lume. N-are tehnica unui Ronaldinho, Robinho ori Cristiano Ronaldo, dar, avînd centrul de greutate mai jos şi o musculatură mereu tensionată, după cum am văzut mai sus, realizează nişte ruperi de ritm şi accelerări absolut fantastice. Dacă închideţi ochii şi încercaţi să vi-l imaginaţi în teren, veţi constata că el de multe ori pune capul în pămîn şi se încovoaie, reducînd şi mai mult centrul de greutate, dar mărindu-şi viteza. Este însă un miracol că într-un fotbal în care forţa e din ce în ce mai prezentă, un jucător ca Messi poate rezista. La fiecare meci primeşte o groază de lovituri, unele de-a dreptul grosolane, astfel că de multe ori, cum s-a întîmplat şi la Valencia, iese din teren cu genunchii însîngeraţi.
Messi are numai 20 de ani. Dar dacă se va abuza de corpul său, nu va putea da măsura imensului talent de care dispune. Accidentările îl vor împiedica

Real Madrid e clubul secolului trecut. Pe merit. O sumedenie de Cupe ale Campionilor, generaţii de excepţie, fotbal de calitate. Nimic de zis. Madrilenii îşi bazează însă această titulatură pe marile succese obţinute în anii 60 şi 70.

Fotbalul s-a schimbat însă enorm în ultimii 20 de ani, iar asta o simţim cu toţii. A devenit dintr-o plăcere un fenomen mediatic, dintr-un sport, o industrie.

IAR ÎN ACEASTĂ PERIOADĂ, REFERINŢA FOTBALULUI MONDIAL ESTE, INDISCUTABIL, AC MILAN.

Fanii Realului se pot supăra. Ai Barcelonei, de asemenea. Ai Interului, ai lui Manchester, ai lui Liverpool, ai lui Bayern. Realitatea însă asta este, iar cifrele pe care Gazeta le-a publicat astăzi o confirmă. 13 trofee internaţionale cîştigate în aceşti ultimi 20 de ani, la care se adaugă alte 13 trofee interne. Mai există alte păreri?

Acum trei decenii, AC Milan naviga în apele tulburi din Serie B, pedeapsă pentru Totonero, un fel de “Calciopoli” al acelor vremuri, dar cu alte implicaţii. Clubul nu era oricum unul oarecare, dar traversa o perioadă tulbure. În februarie 1986 a aterizat, ca un miracol, Silvio Berlusconi cu al său imperiu media pus în slujba clubului roş-negru. Dacă i se datorează cuiva plasarea Milanului de azi, ei bine doar un nebun sau un rău intenţionat n-ar recunoaşte meritele lui “Il Cavaliere”.

Milanul lui Berlusconi a avut mai multe forme, pe care vă propun să le descoperiţi, sau să le redescoperiţi, în cele ce urmează.

Maşina lui Sacchi
Totul a început în vara lui 1987, cînd, sfătuit de Adriano Galliani, Berlusconi l-a adus antrenor pe Arrigo Sacchi. Şi nu numai că a revoluţionat pe Milan, dar putem spune că a revoluţionat fotbalul în general. Acel 1-4-4-2 gîndit de Sacchi, modulul fotbalistic realizat cu sprijinul unor Fotbalişti (da, cu F mare) de excepţie a aruncat panica peste întreaga Europă. A început cu un Scudetto, în 1988, iar doi ani mai tîrziu palmaresul era: două Cupe ale Campionilor, două Supercupe, două intercontinentale. Era o maşină de fotbal total, care a reinventat noţiunea de pressing, cu un consum de energie enorm. Mulţi iubitori ai fotbalului pot spune din memorie echipa de atunci: Galli - Tassoti, Baresi, Costacurta, Maldini - Rijkaard, Ancelotti, Evani, Donadoni - Gullit, Van Basten.

Apoi Sacchi a părăsit corabia. Pe uşa din dos, nemeritat. Se zice, urmare a unui conflict cu Marco van Basten. O ciocnire între două genii, unul al antrenoratului, celălalt al atacului. Van Basten a fost, probabil, cel mai complet “nouă” din toate timpurile, dar a avut şi acea aroganţă specifică marilor jucători. Aroganţă pe care, între paranteze fie spus, o are şi acum, ca antrenor.

Unii vor spune că, aşa genial cum e, Sacchi n-a luat decît un titlu. Explicaţia poate fi aceasta: ritmul impus de el era atît de mare încît pentru un maraton de 34 de etape era imposibil de susţinut. În schimb, în meciurile importante, adversarul era sufocat. Întrebaţi-i pe steliştii care au dat piept cu Milanul, în 1989, dacă vreţi să vă convingeţi.

Invincibilul Capello
Şi a venit Capello. Mai antrenase Milanul şi înainte, dar de manieră mai degrabă fortuită. A luat maşina şi a transformat-o într-una şi mai fiabilă. Fotbalul lui Capello a venit la fix pe un angrenaj deja bine uns: mai economicos, păstrînd mai mult poziţiile, fără tentativele lui Sacchi de a-şi măcelări rivalul, dimpotrivă, mai degrabă aşteptîndu-l, cu mai multă atenţie dată fazei defensive. Uniţi aceste aspecte automatismelor imprimate de Sacchi unui lot oricum senzaţional şi obţineţi un Milan invincibil. Milanul lui Capello.

Bilanţul său? 4 titluri de campioană în 5 sezoane. Şi o serie de 58 de meciuri fără înfrîngere, între 19 mai 1991 şi 21 martie 1993. Jucătorii s-au schimbat, forţa grupului a rămas aceeaşi. S-au dus olandezii zburători, au venit alţii. Papin, Boban, Desailly, Savicevici, Lentini, Simone, Panucci. Şi Răducioiu, demn membru al acestui “Milan, generaţia a doua”.

În 1994, după două finale pierdute, Capello a cîştigat în fine şi Liga Campionilor. 4-0 cu Barcelona lui Cruyff, cu “Dream Team-ul” creat de olandez în Catalunya. Erau atunci cei mai buni antrenori ai momentului în lume.

Capello a plecat cîştigînd un nou titlu, în 1996, cu George Weah ca figură proeminentă şi cu Roberto Baggio în lot. S-a dus la Real Madrid, ca să ia şi acolo campionatul. La Milan a venit uruguayanul Tabarez, s-a schimbat filozofia, s-a schimbat mentalitatea. N-a ieşit nimic, iar Tabarez n-a terminat sezonul.

Retragerea lui Baresi
Erau vremuri neclare la Milan. Atunci a venit şi o veste proastă pentru suporteri, La 37 de ani, Franco Baresi a hotărît să se retragă. “San Siro” a plîns ca la o înmormîntare, iar lacrimile oamenilor au migrat în ochii lui Baresi, care n-a putut duce la bun sfîrşit turul de onoare, înecîndu-se în plîns. “6 per sempre” a fost mesajul tribunei, un joc de cuvinte, căci citit “Sei per sempre” înseamnă “Eşti pentru totdeauna”. Franco Baresi era un demn urmaş al lui Beckenbauer. Un profesionist exemplar, care adunase toată iubirea fanilor ce nu puteau uita că n-a părăsit corabia în anii grei ai divizie secunde. Un jucător cu o inteligenţă extraordinară, ce a izbutit să treacă peste handicapul lipsei de viteză printr-un plasament incredibil, graţie unei concentrări formidabile. O carieră excepţională, încheiată la timp însă, căci odată cu venirea lui Alberto Zaccheroni ca antrenor, Milanul trecuse la sistemul cu 3 fundaşi, ceea ce nu l-ar fi aranjat pe bătrînul Franco.

Cîştigător fără glorie
Epoca lui Zaccheroni e stranie. Mediocră, dar plină de titluri. Un fotbal oribil, salvat de figuri de talie mondială, Weah, Şevcenko, Bierhoff, Albertini, Leonardo, Serginho. Scudetto cîştigat în sezonul 1998-1999 în faţa, probabil, celui mai bun Lazio din toate timpurile.

Se cîştiga, dar Berlusconi voia altceva. Voia grandoare, măreţie. L-a executat pe Zaccheroni şi, nostalgic al timpurilor de glorie, a optat pentru Carlo Ancelotti, unul dintre jucătorii de referinţă ai echipelor lui Sacchi şi Capello.

Noutatea lui Carlo
La nivel tactic, Ancelotti s-a ridicat de multe ori la nivelul predecesorilor săi. Sîntem deja în alt secol, iar presa a început să se manifeste altfel. Apar tot soiul de poveşti cu telefoane date de Berlusconi în pauza sau chiar în timpul meciurilor. Că Ancelotti ştie meserie o dovedeşte un meci recent, semifinala cu Manchester United, care venea pe San Siro ca mare favorită. Ancelotti l-a umilit tactic pe Sir Alex Ferguson inventînd un 1-4-2-1-2-1, cu Inzaghi singur în faţă, dar primind ajutor de la Kaka şi Seedorf, cu Pirlo închizînd acest prim romb, dar integrîndu-se în pentagonul desenat cu sprijinul lui Gatusso şi Ambrosini. În spatele acestora, Oddo şi Jankulovski pe benzi, Nesta şi Kaladze pe centru au adus un 3-0 glorios Milanului şi o calificare spre finala cîştigată cu Liverpool. Gestul unui veteran ca Paul Scholes, implorîndu-i lui Ferguson să găsească o soluţie, e greu de uitat.

Din ce în ce mai dependent de titlurile internaţionale, Milanul s-a obişnuit să cîştige astfel de trofee în dauna celor interne. Chiar şi după ce Andrei Şevcenko a părăsit corabia, un exemplu de gîndire păguboasă, un exemplu de cum goana după cîştigul material indus de nevastă poate ruina o carieră de excepţie. Ce era Şevcenko la Milan şi ce e acum?
Ultimul trofeu pe lista Milanului: Campionatul Mondial al Cluburilor. Dar, sîntem aşa de siguri că e ultimul?

Maldini, ultimul mohican
La vară, AC Milan va arde încă o etapă. Se va retrage Paolo Maldini, ultima legendă, ultimul supravieţuitor al generaţiei Sacchi. Probabil jucătorul cel mai invidiat din lume. Un alt exemplu de dragoste pentru doar două culori, o altă dovadă că Milan nu e un club pe care să-l laşi baltă. Credeţi oare că Maldini n-a primit, de-a lungul anilor, oferte de a juca în altă parte. Le-a refuzat pe toate, dar motivele pentru care a făcut-o trebuie să ne preocupe.

Legendarul “Milan Lab”.
Nu pot încheia acest articol fără o scurtă referire la “Milan Lab”. După unii, aici este atelierul marilor cîştiguri ale Milanului. Un loc deja legendar, care merită o atenţie aparte. Veţi găsi aici, cît de curînd, un articol legat de acest fenomen numit “Milan Lab”.

În lumea fotbalului există o mare admiraţie, vecină uneori cu extazul, pentru filozofia după care se guvernează majoritatea cluburilor engleze. Acea filozofie care permite unor antrenori să stea ani buni pe banca aceleaşi grupări. Cine n-a simţit o invidie sănătoasă calculînd sutele de luni petrecute de Sir Alex Ferguson la Manchester şi văzînd cît este de venerat în Insulă? Sau cine nu vede în Arsene Wenger un model de urmat, acela de a construi o echipă în jurul tehnicianului? Cui nu i-ar plăcea strategia pe care o aplică la Arsenal?

Nu întîmplător am ales aceste două nume, într-un moment în care la Steaua şi Dinamo, principalele forţe fotbalistice de la noi, se vorbeşte din nou despre schimbarea antrenorilor, în condiţiile în care fiecare dintre cele două a ajuns deja la al treilea nume aşezat pe bancă în doar o jumătate de sezon. Arsene Wenger şi Alex Ferguson au beneficiat de ceva ce pe meleagurile noastre (şi nu doar aici, să fim cinstiţi, ci în mai toate ţările de sorginte latină) e raritatea întruchipată: răbdarea. Aici, aşa ceva nu există. Aici, dacă un antrenor nu cîştigă ceva la finalul unui sezon e terminat. Nu se mai întreabă nimeni de ce, dacă nu cumva există cauze obiective independente de ei. Pur şi simplu ei devin din buni, proşti şi trebuie schimbaţi.

Am fi tentaţi să credem că Wenger şi Ferguson au cîştigat mereu, n-au dat nicicînd rateuri în momente decisive, n-au avut niciodată probleme cu jucătorii, n-au fost criticaţi de presă, n-au fost admonestaţi de suporteri pentru stilul de joc, n-au trăit niciodată sentimentul că perioada lor s-a încheiat. Greşit. Toate cele enumerate mai sus s-au întîmplat. Şi la unul, şi la celălalt.

Dacă nu mă credeţi, haideţi să recapitulăm, pe scurt, ce a făcut fiecare.

ARSENE WENGER

E la al 12-lea sezon în fruntea lui Arsenal. N-are rost acum să reamintim modul în care a început colaborarea sa cu clubul tunarilor. Am făcut-o într-un post anterior, “Arsene who?”.
1996-1997: /
1997-1998: campionatul şi Cupa Angliei
1998-1999: /
1999-2000: finala Cupei UEFA
2000-2001: finala Cupei Angliei
2001-2002: campionatul şi Cupa Angliei
2002-2003: Cupa Angliei
2003-2004: campionatul
2004-2005: Cupa Angliei
2005-2006: finala Ligii Campionilor
2006-2007: /

Palmaresul ar fi, în 11 ani, 3 titluri de campion, 4 cupe, nici un trofeu european

Concluziile ce se trag cu rapiditate:
- n-a cîştigat nimic în primul sezon (la noi era dat afară de mult)
- în al doilea sezon a luat titlul, apoi a avut 3 ani consecutivi fără nici un trofeu. După care a făcut eventul
- are doi ani fără nici un trofeu şi 3 ani fără un titlu de campion

SIR ALEX FERGUSON

E la al 22-lea sezon la Manchester United. E un mit deja în lumea fotbalului.
1986-1987: /
1987-1988: /
1988-1989: /
1989-1990: Cupa Angliei
1990-1991: Cupa Cupelor
1991-1992: /
1992-1993: campionatul
1993-1994: campionatul şi Cupa Angliei
1994-1995: /
1995-1996: campionatul şi Cupa Angliei
1996-1997: campionatul
1997-1998: /
1998-1999: Liga Campionilor, campionatul şi Cupa Angliei
1999-2000: campionatul
2000-2001: campionatul
2001-2002: /
2002-2003: campionatul
2003-2004: Cupa Angliei
2004-2005: /
2005-2006: /
2006-2007: campionatul

Palmaresul ar fi, în 21 de ani, 9 titluri, 5 cupe, o Liga Campionilor şi o Cupa Cupelor

Cîteva concluzii:
- N-a cîştigat nimic în primele trei sezoane (la noi era dat afară, pus la loc şi dat afară iarăşi în această perioadă)
- A aşteptat 7 ani să cîştige titlul în Anglia
- A avut apoi o serie impresionantă de 8 titluri de campion în 11 ani
- În Europa, o singură dată Liga Campionilor şi Cupa Cupelor. Cu menţiunea, importantă, că în primele sale 4 sezoane Manchester n-a jucat competiţiile europene din cauza suspendării cluburilor britanice.

Nu ştiu dacă asta e calea ce trebuie urmată. Nu e o reţetă miraculoasă. Pur şi simplu e o constatare.

Astăzi s-a stabilit programul preliminariilor CM 2010. România va juca primul meci acasă, pe 6 septembrie,  împotriva Lituaniei. Ultima partidă se va disputa tot acasa, contra Insulelor Feroe. Cu Franţa vom juca pe 11 octombrie 2008, acasă, şi pe 5 septembrie 2009, în deplasare. Elevii lui Victor Piţurcă vor întîlni Serbia pe 28 martie 2009, pe teren propriu, şi pe 10 octombrie 2009, în deplasare.

Iată programul complet:

În 2008
6 septembrie: Austria – Franţa, ROMÂNIA – LITUANIA şi Serbia – Insulele Feroe
10 septembrie: INSULELE FEROE – ROMÂNIA, Franţa – Serbia şi Lituania – Austria
11 octombrie: ROMÂNIA – FRANŢA, Serbia – Lituania şi Insulele Feroe – Austria
15 octombrie: Austria – Serbia şi Lituania – Insulele Feroe

 În 2009
28 martie: ROMÂNIA – SERBIA şi Lituania – Franţa
1 aprilie: Franţa – Lituania şi AUSTRIA – ROMÂNIA
6 iunie: LITUANIA – ROMÂNIA şi Serbia – Austria
10 iunie: Insulele Feroe – Serbia
19 august: Insulele Feroe – Franţa
5 septembrie: FRANŢA – ROMÂNIA şi Austria – Insulele Feroe
9 septembrie: ROMÂNIA – AUSTRIA, Serbia – Franţa şi Insulele Feroe – Lituania
10 octombrie: SERBIA - ROMÂNIA, Austria – Lituania şi Franţa – Insulele Feroe
14 octombrie: Franţa – Austria, Lituania – Serbia şi ROMÂNIA – INSULELE FEROE

Că Steaua a pierdut la Urziceni nu-i cea mai mare problemă de pe pămînt. Sportul ăsta presupune un învins şi un învingător. De data asta a fost Cupă, deci egalul era oricum exclus . A făcut-o Urziceniul, bravo lor, pesemne că “şi-au dorit mai mult victoria”, cum ar zice oamenii de fotbal de la noi.Culmea e că, pe cît de tocită şi mirosind a limbaj de lemn e expresia, are un pic de acoperire. Se pare că aşa au stat lucrurile într-un fel. Urziceniul lui Dan Petrescu şi MM Stoica a vrut să bată Steaua, Steaua lui Lăcătuş şi Argăseală n-a fost prea convinsă că e neapărat necesar să bată Urziceniul.

Există o mare nelămurire. De ce a jucat Steaua cu atîtea rezerve la Urziceni? De ce a tratat un meci de Cupă cu atîta nepăsare? Înţeleg să odihneşti unul, doi, hai trei jucători de bază. Dar nu atîţia! Zapata, Dică, Goian, Rada, Neşu, Ovidiu Petre, Lovin, Neaga, Vali Badea, iată numele celor care nu s-au regăsit în primul “11″ al lui Marius Lăcătuş. Adăugaţi aici pe Emeghara şi Bănel Nicoliţă, suspendat ori accidentat, şi aveţi deja echipa tip. Dintre primii 9, doar Vali Badea şi Rada au luat loc pe bancă, ceilalţi au luat loc în faţa televizorului, dacă or fi făcut-o şi p-asta.

E un mod de abordare cel puţin straniu şi care dovedeşte încă o dată cît amatorism s-a cuibărit în acest club ce se vrea numărul unu al României. Cît dispreţ pentru fani! De ce spun asta? La cît de slab merge Steaua acum, Cupa ar putea reprezenta o ieşire onorabilă din scenă, salvarea unui sezon compromis. Rapid a exersat lucrul ăsta în ultimele două ediţii şi a reuşit să estompeze oarecum parcursul mai puţin fericit din campionat. Cupa reprezintă, în fapt, 4 meciuri mari şi late, căci prima manşă e, de regulă, uşoară. 4 meciuri pe terenuri neutre, nu-i mai simplu decît 17 etape de goană după o iluzie numită titlu? Suporterii Stelei ar fi avut totuşi satisfacţia unui trofeu care nu-i titlu, dar nici nimic nu e.

Evident, nu-i sigur că Steaua ar fi cîştigat la Urziceni cu echipa întreagă. La fel, nu-i sigur că ar fi şi luat Cupa într-un final. Dar ei nici măcar n-au încercat. Au tratat-o ca pe o corvoadă, după mintea şefului de turmă, “iooo nu vreau decît titlul”, astfel că acum îşi merită înjurăturile. Cît despre “tot iooo o să iau campionatul”, mai bine nu comentăm. Acum vreo trei luni făcea 12 puncte în Ligă.

Ne-am liniştit. Ştim cum stăm la Euro, am aflat adversarele din grupă, sîntem conştienţi că va fi nu greu, ci infernal. Despre acest subiect s-a discutat şi se va mai discuta. Pînă în iunie, cînd va începe turneul final mai sînt 6 luni şi ceva. Timp suficient pentru analize.

Altceva vreau să vă propun acum. Să încercăm un pronostic: Cine va fi campioana europeană? E un exerciţiu bazat, evident, pe calculul hîrtiei, care nu se confirmă aproape niciodată şi e de ajuns doar să ne uităm la ultimele două competiţii importante, Euro 2004 şi CM 2006, ca să ne dăm seama că aşa e. Nu e nici măcar o analiză pentru amatorii de pariuri. Ştiţi prea bine că la pariuri marile cîştiguri nu vin din rezultate normale, ci din inspiraţia de a anticipa surprizele.

Deci:
GRUPA A
Favoritele ar fi Portugalia şi Cehia. Însă, rămîn la părerea că una din echipele gazdă va fi, într-un fel sau altul, favorizată şi toate datele par a conduce către Elveţia, care, spre deosebire de Austria, are şi lot. Turcia e priculoasă şi imprevizibilă, dar în contextul turneelor finale, cu excepţia Mondialului din 2002, unde a prins un culoar fabulos, nu străluceşte. Dintre Cehia şi Portugalia, merg pe mîna portughezilor, fie şi pentru că au în lot un Cristiano Ronaldo, un Deco, un Quaresma, un Simao, un Ricardo Carvalho, în vreme ce la cehi generaţia lui Nedved e spre final de carieră.
Aşadar: locul 1 - Portugalia, locul 2 - Elveţia.

GRUPA B
Germania e favorită certă. Are un superculoar pînă la finală, parcă pus cu mîna de organizatori. Austria nu pare capabilă de ceva însemnat, cu tot ajutorul pe care se presupune că-l va primi. Polonia e periculoasă, are în Leo Beenhakker un superantrenor, dar Croaţia mi se pare mai bună, poate şi pentru că ultima impresie contează, iar ultima impresia la Croaţia a fost 3-2 pe “Wembley” cu Anglia.
Aşadar : locul 1 - Germania; locul 2 - Croaţia

GRUPA C
Ei bine, aici e greu de tot. Ce linie să adoptăm. Cea realistă, sau cea patriotic-optimistă? Ultima ne îndeamnă să plasăm România pe locul 2. Însă calculul hîrtiei, pe care ne bazăm acum, ne cam trage de mînecă. Italia, Franţa şi Olanda se luptă pentru două locuri. Asta e situaţia, trebuie s-o acceptăm şi să sperăm într-o surpriză.

Campioana mondială, Italia, e favorita mea pentru grupa noastră. Nu-i exclus însă ca italienii să se califice greu, să aibă un start împiedicat, dar să recupereze pe parcurs. Franţa e cealaltă favorită. Olanda nu mi se pare capabilă, la ora asta, de ceva important. Selecţionerul are probleme, e în colimatorul presei şi, în plus, se cam ştie că va pleca după Euro, ceea ce nu sună bine. Franţa, în schimb, e un amestec de experienţă (Thuram, Makelele, Henry) cu ambiţie (Ribery, Malouda, Abidal, Benzema), ingredientele perfecte pentru performanţă. Dacă ar avea şi un selecţioner, căci acest Domenech mi se pare o glumă, ar putea face performanţă.
Aşadar: locul 1 - Franţa; locul 2 - Italia

GRUPA D
Ne mai revenim un pic. Nu mai sînt problemele din grupa precedentă. Spania e favorită certă, mai ales că pare a-şi fi găsit un stil, acel tiki-taka (iubitorii Primerei Division ştiu despre ce vorbesc). De fiecare dată înaintea unui turneu final, spaniolii se văd favoriţi, dar de fiecare dată clachează. Acum , ca şi la Franţa, infuzia de tineri jucători e mai mare ca niciodată, deci şi foamea la fel. În plus, odată şi-odată trebuie şi naţionala Spaniei să se apropie de performanţele echipelor de club din această ţară.

Pentru locul doi, mă gîndesc la Suedia, măcar pentru Ibrahimovici. Grecii nu cred să poată repeta performanţa din 2004, iar ruşii, deşi au un antrenor senzaţional, Guus Hiddink, n-au o echipă de speriat.
Aşadar: locul 1 - Spania; locul 2 - Suedia

Avem deci calificatele. Sferturile ar fi următoarele:
1. Portugalia - Croaţia
Un duel echilibrat, cu oricare echipă capabilă să cîştige. Merg tot pe mîna Portugaliei
2. Elveţia - Germania
Dacă s-a calificat în “sferturi”, nu înseamnă că Elveţia se poate pune cu nemţii. Deci, Germania.
3. Franţa - Suedia
Francezii vor merge mai departe şi de data asta. Fotbalul lor tehnic îl va depăşi pe cel contondent al suedezilor, unde doar Zlatan iese în evidenţă. Deci, Franţa.
4. Italia - Spania
Ăsta da meci! Pe cine să alegi. Italia, am mai spus-o, te bate fără să ştii din ce cauză. Va fi însă un duel al marilor orgolii, căci spaniolii şi italienii se înţeapă de ani de zile pe teme spectaculos vs eficient în fotbal. Merg pe mîna Spaniei, fie şi din subiectivism, deşi colegul meu Daniel Scorpie, filo-italian, rîde de mine acum, cînd îi spun.

Semifinalele s-ar juca după următorul program:
1. Portugalia - Germania
Nemţii, am mai spus, au un culoar desenat parcă de ei. De obicei, portughezii nu pot ţine ritmul unei astfel de competiţii, în primul rînd psihic. Germania n-are probleme de acest gen. Avem deci prima finalistă: Germania
2. Franţa - Spania
Iar un duel supertare. De fiecare dată cînd au jucat au ieşit partide excelente. De regulă au bătut francezii. De ce n-ar face-o şi acum? Deci Franţa e a doua finalistă.

FINALA:
Germania - Franţa
Ştiţi cum se spune, nu? Fotbalul e un joc 11 contra 11 pe care-l cîştigă nemţii. Sau teorema turneelor finale: cînd joacă prost, nemţii ajung în finală, cînd joacă bine o şi cîştigă. Franţa are deci puţine şanse.
Aşadar, campioana mea europeană este Germania.
Voi ce părere aveţi?

P.S. Acest text va rămîne în arhiva blogului. Astfel că cel ce va reuşi să ghicească tabloul exact pînă la finală se va regăsi. Şi va fi premiat. Cu felicitările şi aprecierile noastre.

E bine că am prins aşa o grupă! Da, da, nu vă miraţi, e bine. De ce spun asta? Cunoaştem cu toţii mentalitatea fotbaliştilor de pe la noi. Atunci cînd sîntem favoriţi, obişnuim să ne dăm cu stîngul în dreptul, să ne culcăm pe o ureche şi să aşteptăm finalul ca pe un destin previzibil. Avem exemple nenumărate în istoria noastră, nu mai insist pe idee.

În grupa asta plecăm în mod clar cu şansa a patra. Adică ultima. Ei bine, aici trebuie să fie punctul de plecare. Să poţi juca împotriva unor adversari atît de buni cred că ar trebui să fie visul oricărui fotbalist român. Mai ales la un turneu final. Imaginaţi-vă cîţi ochi vor fi îndreptaţi spre ei la partidele cu Franţa, Italia şi Olanda! Poate fi oportunitatea carierei lor, a vieţii lor. Poate fi o uşă deschisă spre un viitor mai bun din toate punctele de vedere.

România trebuie să spere pentru că altceva n-are de făcut. Trebuie să creadă în şansa ei pentru că nimeni nu-i dă vreuna. Trebuie să vadă partea bună a lucrurilor: dacă ne calificăm mai departe, e o performanţă imensă, dacă nu ne calificăm, nimeni nu poate să ne acuze. Trebuie să-şi amintească de Euro 2000, cînd ne-am confruntat cu o situaţie aproape similiară şi ne-am calificat dintr-o grupă cu Anglia, Germania şi Portugalia. Cînd n-ai nimic de pierdut, eşti cu atît mai periculos. Resemnarea însă nu foloseşte la nimic.

O prezentare a celor trei adversare e, cred, inutilă. Dacă e cineva care vrea amănunte în plus despre Italia, Franţa sau Olanda înseamnă că e străin de acest sport. E de spus însă că fiecare dintre cele trei are părţi slabe, puţine, dar care pot fi speculate cu inteligenţă. Toate au probleme cu selecţionerii lor, extrem de criticaţi de presă din diverse cauze. Toate cele trei vor ajunge la Euro cu jucătorii sufocaţi din pricina campionatelor puternice în care evoluează. Pe olandezi îi ştim bine, i-am bătut în preliminarii şi ne-am calificat în faţa lor. Franţa e adversarul din preliminariile viitoare şi începem cu ei Europeanul. De acest meci depind multe lucruri. Italienii rămîn cei mai periculoşi. Italia te bate şi nu înţelegi de ce, pentru că lasă senzaţia că n-a jucat nimic. Aşa s-a întîmplat la Mondialul din Germania, pe care l-au cîştigat. E bine că-i avem adversari în meciul al doilea.

De asemenea, e bine că terminăm cu Olanda. Un rezultat pozitiv, fie şi o remiză, într-una din cele două partide de dinainte ne permite să abordăm ultimul meci dintr-o altă postură. Avem un uşor avantaj psihologic în faţa Olandei, iar echipa lui Van Basten, extrem de criticat de presa batavă, pare a fi adversarul cel mai nimerit pentru o victorie şi, implict, o calificare.