October 2007 ↓

“San Siro”: Plonjon în altă civilizaţie

“San Siro”, AC Milan, Champions League, Mircea Lucescu. Iată o alăturare de elemente care, puse lîngă o prezenţă la Milano, cu motivaţie mai degrabă extra-jurnalistică, m-au adus la partida Milan - Şahtior, din grupele Ligii Campionilor.

Paranteză. Textul ce urmează se vrea a fi un reportaj simplu, exclusiv pentru blog, despre ceea ce înseamnă un meci de fotbal pe “San Siro” şi nu se adresează celor care trăiesc în Italia sau au fost pe arena milaneză în diverse alte ocazii. Destinatarii sînt cei care au văzut “San Siro” doar la televizor şi ar vrea să meargă acolo, dar n-au avut încă posibilitatea.

Mergînd prin Milano ai senzaţia că încă eşti acasă. Româna se aude peste tot, mai mereu vezi grupuri de compatrioţi. De fapt, românii sînt peste tot, iar hotelurile şi restaurantele sînt pline de cei ce lucrează acolo. Astea e partea bună a monedei, căci partea rea abia acum vine. Străzile sînt împînzite de cerşetori şi hoţi de buzunare, iar fiecare restaurant “beneficiază” de un atac bine pus la punct din partea acestora asupra clienţilor. Ospătarii nu ştiu ce să facă mai întîi, să-i alunge pe intruşi sau să-şi vadă de treabă. Cîteodată, privîndu-i cum poluează sistematic liniştea unui oraş cosmopolit, chiar uşor burghez, cu oameni ce fac şi au bani, neobişnuiţi pînă acum să-şi pună sisteme de alarmă la buzunare pentru a nu se trezi cu vreo mînă suspectă pe acolo, care nu ştiau ce înseamnă să nu te poţi bucura de prînz sau de cină pentru că trebuie să fii atent să nu cumva să-ţi dispară geanta ori haina. Poate că exagerez, dar asta a fost impresia mea acolo. Nu mai fusesem la Milano din 2000, de la Italia - România 3-0, pe vremea lui Boloni, dar acum am avut o senzaţie de jenă imensă şi, de fiecare dată cînd eram întrebat de unde sînt, răspundeam cu strîngere de inimă. Într-un fel am început să înţeleg şi manifestările de-a dreptul rasiste pe care le au italienii faţă de anumiţi compatrioţi de-ai noştri. Observaţi că n-am pus ghilimele cînd am folosit acest cuvînt.

Hai să trecem însă la ceea ce ne interesează! Meci pe “San Siro”, aşadar. Ca un făcut, după 3 zile superbe, miercuri, în ziua lui Milan - Şahtior, a plouat îngrozitor toată ziua. Ştiţi însă cum sînt ploile pe la ei, nu-ţi afectează nici încălţămintea şi nu dinamitează circulaţia. Acreditarea fusese solicitată cu două săptămîni înainte, primisem deja confirmarea, aşa că spre seară am început să ne pregătim. Ghid ne-a fost, evident, prietenul Dominique Antognoni, ziarist român stabilit în Italia de mai bine de 15 ani, om care, evident, le ştie pe toate cînd vine vorba de fotbal. El ne-a sfătuit să alegem metroul, pentru că traficul, fiind şi o zi de miercuri, e intens spre “San Siro”, mai ales că stadionul e undeva spre marginea oraşului. Alegerea a fost inspirată, metroul, care vine la cel mult două minute, ne-a dus, completat de un autobuz, destul de repede.

În jurul stadionului, un festival de mirosuri apetisante. Tot felul de chioşcuri pregătesc doritorilor fripturi şi în special cîrnaţi, dincolo de obişnuita pizza. (foto 1) Sînt dotate inclusiv cu televizoare, ca oamenii să nu piardă nimic important. În completare, alte chioşcuri vînd materiale promoţionale. (foto 2) Ale Milanului, căci era ziua lor. Dar cum marketingul funcţionează, a apărut şi un fular dedicat special meciului cu Şahtior, unul normal totuşi, chiar dacă în Ligă. (foto 3) Însă banii se pot scoate de oriunde, nu?

foto-1.JPG

foto-2.jpg

foto-3.jpg
Am fi mîncat ceva, căci mirosurile erau ispititoare, dar ploaia şi umezeala ne-au făcut să ne răzgîndim. Am luat biletele de la un birou unde doi domni, îmbrăcaţi în Dolce & Gabbana, unul din sponsorii Milanului(Inter e sponsorizat de Armani), ni le-au înmînat într-un plic. Sistemul de intrare este asemănător celui din Ghencea, inclusiv cozile de la porţile normale, numai că aici nimeni nu protestează cum s-a întîmplat la noi. (foto 4) N-a fost pus nici aici de foarte multă vreme, dar oamenii s-au obişnuit mai repede. Ştiu că trebuie să vină un pic mai devreme la stadion şi se conformează.

foto-4.jpg

Stadionul în sine e impresionant prin mărime, chiar dacă uşor învechit, în raport cu un “Allianz”, un “Emirates” ori un “Auf Schalke”. Presa are intrare separată, lucru absolut firesc la ei, interzis parcă la noi, unde ziariştii care se duc cu treabă la meciuri trebuie să aştepte la aceleaşi cozi lîngă spectatorii care se duc de plăcere. Totul decurge într-un ritm extrem de politicos, primeşti explicaţii de la oameni care de aceea sînt puşi acolo. Spre masa presei se ajunge cu liftul, însă înainte se intră în “Press Area”. Încă de la uşă te întîmpină alte mirosuri şi sesizăm că am făcut bine nemîncînd afară.

Paranteză. AC Milan şi Juventus sînt singurele cluburi din Italia care organizează un aşa numit “protocol” pentru ziarişti. Cu mîncare de toate soiurile, aperitive, paste şi carne, cu deserturi, cu sucuri, bere, dar şi cu vin. Poate fi şi asta o explicaţie a tratamentului mai dulce pe care cele două grupări îl primesc din partea presei.

Decidem să intrăm, sau să ieşim, cum vreţi s-o luaţi, în stadion. Tribunele, complet acoperite, nu sînt prea pline. (foto 5) De fapt, bilete se mai puteau cumpăra şi înainte de meci, deşi, în principiu, UEFA interzice acest lucru. (foto 6) Sătui de atîta fotbal (în Italia, în săptămînile cu cupe europene, doar vineri e zi de pauză, în rest fotbalul oferă cîte ceva de duminică pînă duminică) fanii milanezi nu mai răspund chiar aşa de prompt, mai ales că nici partida nu era dintre cele tari. Acustica arenei ajută însă oricum la crearea unei atmosfere apăsătoare pentru oaspeţi. Sîntem conduşi la locurile noastre de hostesse, îmbrăcate şi ele de acelaşi D&G. Masa presei e undeva la înălţime, astfel că jucătorii se văd destul de greu. Găsim la locul fiecăruia o foaie cu numele şi publicaţia, alături de lista formaţiilor. (foto 7) Aceleaşi domnişoare ne vor oferi, la final, informaţii privind numerul spectatorilor prezenţi şi detalii despre încasările făcute de Milan la acel meci doar din vînzarea biletelor. Care încasări, trebuie spus, s-au ridicat la 736.696,00 de euro. Fix, fără dubii. Cu doar 36.850 de spectatori, din care 24.814 abonaţi(care plătesc mai puţin pe bilete) e o sumă, nu? Salariul, cu impozit cu tot, al lui Kaka pe o lună. Tot e ceva. Anul trecut, cu Manchester, încasările au fost de peste 3 milioane de euro.

foto-6.JPG

foto-7.JPG

foto-8.JPG

Meciul în sine a fost văzut şi în România, astfel că nu mai trebuie comentat, iar scorul final, 4-1, vorbeşte de la sine. Merită spus un singur lucru, care nu ştiu dacă a fost pomenit în direct. Fanii Milanului i-au strigat de multe ori “de dulce” lui Adriano Galiani, care a decis să taie cota de bilete gratuite către galerie, sătul, zice-se, de scandalurile iscate de membrii ei.

Conferinţa de presă e însă interesantă. Nu atît prin întrebările puse, ci prin modul în care ziariştii italieni se adresează antrenorilor prezenţi, de genul “Lucescu, de ce ai ales această tactică?” sau “Ancelotti, a ieşit Milan din criză?”, direct, fără politeţuri. Mă gîndesc cum ar reacţiona selecţionerul nostru la o întrebare de tipul” Piţurcă, nu ţi se pare că jucăm cam defensiv?”.

Ieşirea din stadion se face la fel de lesne ca şi intrarea. Acele coloane care se văd limpede la televizor sînt de fapt nişte spirale prin care lumea coboară din tribune. Tramvaiele (e o linie care, exact ca şi în Ghencea, are întoarcerea chiar în spatele lui “San Siro”) sînt adunate în aşteptarea pasagerilor, iar maşinile de gunoi sînt pregătite pentru a strînge mizeria. Astfel ca dimineaţa nimeni să nu ştie că aseară a avut loc un meci de fotbal acolo.

san-siro.jpg

Părăsim “San Siro” cu senzaţia că am plonjat într-o civilizaţie depărtată serios de ceea ce sîntem nevoiţi să suportăm acasă. Senzaţia a fost accentuată cîteva zile mai tîrziu, pe “Santiago Bernabeu”. Despre legendara arenă a Madridului, dar şi despre războiul fără sfîrşit în jurul drepturilor de televiziune în campionatul Spaniei într-un episod viitor.

Sevilla, o criză normală

Adversara Stelei de azi e mult diferită faţă de echipa întîlnită în februarie. Atunci era intangibilă, acum poate fi surprinsă

FC Sevilla a învins sîmbătă seară pe Levante (2-0), în deplasare, dar asta schimbă cu foarte puţin datele problemei pentru Steaua. Şi asta deoarece Levante e departe de nivelul Primerei Division, are un singur punct pînă acum şi, probabil, dacă ar fi integrată în campionatul României, ar avea mari probleme să treacă de locul 10.

Sevilla de azi, dacă facem abstracţie de succesul de la Valencia, pare aceeaşi echipă cu cea care a învins Steaua acum 8 luni. Pare, la o primă vedere, însă în mod sigur nu e! Pare la fel de puternică, poate e chiar mai puternică, însă este şi mult mai vulnerabilă. Cu alte cuvinte, e mai uşor de surprins decît în februarie, cînd Steaua n-a avut, practic, nici o şansă în faţa ei.

Acest paradox are unele explicaţii, iar ceea ce urmează îşi propune a fi o analiză a situaţiei pe care o traversează echipa andaluză de cîteva săptămîni, o trecere în revistă a cauzelor ce au iniţiat această, să-i zicem, criză. Continue reading →

Teama de certitudine

Sincer să fiu, aşteptînd să văd România diseară am o strîngere de inimă. Nu ştiu dacă mai sînt şi alţii în aceeaşi situaţie, dar eu o am. Şi sînt de acord cu Piţurcă: e cel mai important joc din aceste preliminarii.

Tocmai de aceea, mie mi-e cam teamă. Mi-e teamă de lejeritatea cu care abordăm acest meci. Mi-e teamă de starea de suficienţa atît de caracteristică românilor. Mi-e teamă de euforia instalată printre noi toţi. Mi-e teamă de capacitatea legendară de a ne îneca la mal. Mi-e teamă să nu fi zis hop înainte să sărim pîrleazul. Mi-e teamă ca ironiile la adresa bulgarilor să nu se întoarcă împotriva noastră.

Mi-e teamă pentru că nu joacă Mutu, iar România fără Mutu e ca un copil fără tată. Mi-e teamă de forma proastă a lui Marica. Mi-e teamă ca el să nu se grăbească, să nu încerce să dea goluri pentru a sparge gheaţa şi tocmai de aceea să nu le reuşească. Mi-e teamă pentru Goian, să nu fie obsedat de ideea de a marca şi să uite care-i treaba lui. Mi-e teamă şi pentru Chivu, pe care încă îl doare umărul şi pe care-l aşteaptă Inter.

Mi-e teamă pentru sticlele de şampanie pe care le-am cărat pînă acolo. Mi-e teamă, pentru că nu prea ne-am mai calificat cu atîta timp înaintea finalului preliminariilor.

Să ne înţelegem. Nu mi-e teamă de Luxemburg. Cu victoria lor din Belarus cu tot. Care victorie mi s-a părut cel puţin dubioasă, mai ales după ce am văzut cum s-a dat golul. Nu-i exclus ca luxemburghezii nici să nu ştie la ora asta de ce au bătut la Minsk. Deci nu mi-e teamă de Luxemburg, deşi Olanda a bătut greu aici, Bulgaria la fel.

Mi-e teamă doar de noi. Pentru că numai noi putem să ne facem viaţa grea. Singuri. Mi-e teamă de un 0-0 la pauză şi de precipitarea ce va urma. Mi-e teamă şi de un 1-0 urmat de relaxare.

Poate că sînt nebun, poate că sînt paranoic. Dar mai bine aşa. Se spune că doar idioţii sînt populaţi de certitudini. Sper doar să nu fie cazul cu jucătorii României. Sper ca diseară să constat că m-am temut degeaba.

Imagini de la bătaia din Togo

Ştiţi probabil despre incidentele petrecute la partida dintre Togo şi Mali, disputată la Lome vineri seară şi cîştigată cu 2-0 de echipa lui Kanoute. Care Kanoute a şi încasat-o la final, el fiind lovit cu o curea de susţinătorii echipei adverse, care invadaseră terenul.

Imaginile de mai jos nu-s grozave, dar sînt singurele pe care, deocamdată, le-am găsit. În paranteză fie spus, Diamoutene, internaţional din Mali ce joacă la Lecce, a povestit că Diarra, fotbalistul lui Real Madrid, s-a bătut crunt cu spectatorii, parte-n parte cum se spune, şi a scăpat teafăr doar datorită constituţiei sale fizice extrem de robuste.


În plus, aici puteţi vedea şi imagini cu cestiarele inundate la meciul Columbia - Brazilia, transmis în direct în România pe Boom Sport One

Goian: preţul corect

Dorin Goian e omul săptămînii în România. Trăieşte un moment superdulce şi merită lucrul ăsta. Deocamdată nu sînt semne că şi-ar fi pierdut capul, luciditatea, deşi sînt unii care se chinuie serios să-l convingă.

Se vorbeşte despre Goian că ar fi un fotbalist genial. E o exagerare, de genul celor cu care Dumitru Dragomir, autorul caracterizării, ne-a obişnuit. Goian e un fotbalist foarte bun, poate chiar excelent, dar nu genial. Atunci Messi, Kaka, Ronaldinho ce mai sînt?

Un alt campion în bătutul cîmpilor, Gigi Becali, crede că ar putea scoate pe Goian cel puţin 15 milioane. Pentru un fundaş, şi încă unul din România, e enorm. Chivu a costat 16 milioane, iar înlocuitorul lui la Roma, brazilianul Juan, 7. Barcelona a dat pe Milito 20 de milioane, pe Abidal 15 şi pe Yaya Toure 12, iar Jorge Andrade i-a costat pe cei de la Juventus 9 milioane. Şi să nu-mi spuneţi că Real l-a luat pe Pepe cu 30 de milioane, căci o să vă răspund că Madridul e un club campion în tranzacţii nebuneşti.

Se mai spune că golurile marcate de Goian i-au crescut cota. Corect. Dar pînă la un punct. Căci pînă una alta, meseria lui Dorin e cea de fundaş. Cine-l va lua îl va lua că e fundaş bun, şi este, nu pentru a da goluri. De asta se ocupă alţii, reuşitele lui Goian pot fi cel mult un bonus.

Dar, cerînd 15 milioane, Gigi Becali riscă să rămînă cu cerutul, iar Goian riscă să rateze şansa de progresa, de a-şi măsura forţele într-un campionat mai bun. Aşa cum s-a întîmplat, la vremea respectivă, cu Rădoi, a cărui vreme a cam trecut.

Marele cîştig al unei victorii

Marele cîştig al meciului cu Olanda nu-i neapărat victoria ori calificarea atît de probabilă. Ci altceva. După mulţi ani, românii şi-au amintit de echipa lor naţională. După mulţi ani, am încetat pentru o seară să mai fim stelişti, dinamovişti, rapidişti sau ce vreţi dumneavoastră. Pentru o seară, am uitat de orgolii şi duşmănii. Pentru o seară, am fost împreună fericiţi, umăr lîngă umăr. Ne-am îmbrăcat cu toţii în galben, am ţinut pumnii, ne-am temut şi am răguşit pentru, hai s-o spunem!, cea mai importantă echipă din România. Echipa naţională. Ăsta e marele cadou pe care Mutu, Chivu, Goian şi toţi ceilalţi l-au făcut unei ţări care uitase ce frumos e să cobori în stradă şi să te bucuri pentru tricolor.

Sîmbătă seară, duminică, pe unde te-ai fi aflat nu se putea să nu auzi vorbindu-se despre “naţională”. Despre meciul de la Constanţa, despre vreme, despre golul din ofsaid al lui Goian, despre vedeta Mutu, căpitanul Chivu, eroul Goian ori strategul Piţurcă. Despre o mare victorie pe care românii o aşteptau de atîta vreme. Despre Europeanul ce va să vină. Se făceau planuri, calcule, se dezbăteau trasee. Austria şi Elveţia erau brusc atît de aproape de noi. Steaua, Dinamo, Rapid, Poli, CFR, Craiova, Vaslui au fost pentru un week-end doar borne pe harta fotbalistică a ţării. Sateliţi naturali care au orbitat în jurul planetei numită: Reprezentativa României.

Ar fi totuşi nedrept să trecem cu vederea peste un alt aspect important. Am beneficiat în aceste preliminarii de nişte arbitraje, din punctul nostru de vedere, excelente. Inclusiv, sau mai ales, cel de sîmbătă. Ce diferenţă între maniera în care am fost tocaţi mărunt în anii trecuţi şi felul cum am fost trataţi la Constanţa! Ceva s-a schimbat în relaţiile noastre cu FIFA şi UEFA. Iar pentru asta trebuie să-i recunoaştem meritele lui Mircea Sandu. Gazeta Sporturilor l-a criticat deseori pe Mircea Sandu pentru greşelile făcute şi a privit cu scepticism realegerea sa în fruntea Federaţiei. Trebuie acum să recunoaştem că, măcar din punctul de vedere amintit mai sus, Mircea Sandu e preşedintele care ne trebuie. Ce şi cum a făcut, nu-i treaba noastră şi nici n-ar trebui să ne intereseze. Importantă e finalitatea. Scopul scuză mijloacele, parcă aşa se spune, nu? Hai să nu fim atît de înguşti şi să insistăm pe ofsaidul lui Goian pentru că, sînt convins, acum 4 ani nimeni în Norvegia nu şi-a smuls părul din cap după penaltyul inventat împotriva noastră de Lubos Michel la Oslo, ori în Danemarca nimeni nu s-a lamentat după ce Urs Meier şi-a bătut joc de noi la Copenhaga. Cele două ţări şi-au văzut de treabă şi au mers mai departe. La fel trebuie să procedăm şi noi.

Cineva îmi spunea că Naşu’ are măcar un sfert din meritele acestei probabile calificări. E un punct de vedere. Poate exagerează, dar poate nu. În fond, căderea noastră a început după un penalty neacordat de Milton Nilsen la Ljubljana. De ce ar fi atît de rău ca renaşterea să apară dintr-un ofsaid nesancţionat?

Între Lazio şi Dinamo

Am văzut cu toţii miercuri seară meciul lui Lazio cu Real Madrid. N-o să cad în capcana de a căuta cine ştie ce comparaţii savante, care încep cu dacă şi se termină cu parcă. Ce-ar fi fost DACĂ? PARCĂ era mai bine cu…

N-are rost să punem acum faţă în faţă pe Dinamo şi pe Lazio, pentru că nu-i posibil. Mai ales că ele au fost odată faţă în faţă, iar rezultatul îl ştim. Aş spune doar atît: pe Dinamo nu i-a eliminat o echipă oarecare, ci una care are într-adevăr faţă de Liga Campionilor, şi cînd spun faţă mă gîndesc la tot, la oraş, la stadion, la suporteri, la jucători.

Un singur lucru aş mai adăuga: Lazio a început la fel de timid meciul său cu Real ca şi Dinamo cu Lazio. Spre deosebire de noi, italienii şi-au dat seama că au în faţă un adversar ce poate fi surprins şi chiar bătut, că numele şi renumele nu contează atît de mult în teren. Şi au acţionat în consecinţă, profitînd de slăbiciunile madrilenilor, pe care le vom aminti un pic mai jos. Asta e ceea ce reproşez eu acum dinamoviştilor, jucători şi antrenorii de atunci. Că nu şi-au dat seama, în special la Roma, că Lazio putea fi surprinsă şi bătută. Că n-au încercat deloc să profite de slăbiciunile italienilor. Că n-au avut, într-un cuvînt, curaj sau, în alt cuvînt, n-au avut ceea ce, pentru a evita cuvinte neplăcute, obişnuim să numim “ouă”.

Asta e însă situaţia. Lazio putea fi surprinsă, dar n-a fost. Iar acum venit rîndul lui Lazio să surprindă pe Real. Să vorbim puţin şi despre echipa lui Schuster!

http://www.youtube.com/watch?v=EmFyFp5RQjs

Scriam ieri că de cîteva săptămîni lumea în Spania se întreabă prin ce miracol Real Madrid joacă prost şi cîştigă mereu. La Roma s-a găsit însă cineva care să pună în evidenţă aceste erori. Cea mai mare dintre ele îi aparţine lui Bernd Schuster, care şi-a năucit jucătorii tot schimbînd formula de start. Iar lucrul ăsta pentru o echipă cu multe noutăţi e curată sinucidere, pentru că fotbaliştii nu se cunosc atît de bine între ei încît să nu conteze. Punctual, greşelile lui Schuster au fost: componenţa liniei de fund şi plasarea lui Guti undeva în dreapta liniei de mijloc.

Apărarea a fost inedită complet. Cel puţin trecerea lui Heinze ca al doilea central, lîngă Cannavaro, a părut năucitoare pentru că Real s-a trezit fără nici un fundaş prieten cu mingea. Nici Heinze, nici Cannavaro, foarte buni apărători, n-au acea ieşire din apărare care să permită un atac rapid. Au nevoie de cîteva manevre, fiindcă mingea nu-i ascultă. Pînă şi-o potrivesc şi pasează, adversarul s-a regrupat. Iar pasele sînt oricum banale. Dacă adăugăm aici ziua proastă prinsă de Guti, constatăm că baloanele găseau cu mare greutate atacanţii în poziţii favorabile, pentru că Sneijder nu-i nici el un pasator, ci mai degrabă un om care surprinde prin urcările şi finalizările sale, iar Diarra nici atît.

Trecerea lui Guti în zona din dreapta a adus mari probleme acolo şi amintiţi-vă cîte ocazii a avut Lazio pe partea lor stîngă! Guti nu se apără, iar Sergio Ramos urcă mult, astfel că Fabio Cannavaro se vedea pus mereu în încurcătură. De fapt, ambele goluri ale lui Lazio s-au marcat după ce Guti a pierdut mingea.

Două vorbe şi despre Robben, pe care-l vom vedea la Constanţa. Ceea ce nu se va întîmpla cu Sneijder, deşi în comentariul meciului ni s-a sugerat de cîteva ori asta, care e suspendat. Robben a jucat onorabil cu Getafe, dar presa madrilenă, în clara sa manieră de a exagera, l-a văzut ca imparabil. La Roma, Robben n-a jucat mai nimic. Mai mult, a încetinit evident atacurile şi aşa lente şi previzibile ale Realului. N-a avut nici o fază notabilă şi a fost schimbat.

Alta e însă situaţia cu Van Nistelrooy. Omul e în formă maximă şi de el chiar trebuie să ne temem. Primul gol marcat e cea mai bună dovadă de atacant-ucigaş, calitate pe care puţini o au. Ar spune unii că s-a lovit mingea de el, dar eu mă întreb de ce naiba s-a lovit de el şi nu de Diarra, de exemplu? Cu băiatul ăsta trebuie să avem mare grijă, pentru că dacă e scăpat din ochi e mare pericol.

Încă un lucru de la meciurile de miercuri. Penibilul l-a atins brazilianul Dida, care s-a făcut de rîs. După ce a primit un gol din cauza lui, pe teren a intrat un fan al lui Celtic, cu siguranţă mort de beat, care l-a lovit mai degrabă în joacă peste faţă, mai mult o palmă prietenească. În primă fază, Dida s-a repezit după el, după care prin cap i-a trecut, pesemne, o idee: “Aoleu, e 2-1 pentru ei, ce-ar fi să fie 3-0 pentru noi!”. Şi s-a prăbuşit de parcă l-ar fi lovit un tramvai, continuînd circul cu ieşirea pe targă, cu gîtul imobilizat şi gheaţă pe obraz. Noroc că şefii Milanului şi-au dat seama de ridicolul situaţiei şi au declarat că nu vor face protest. Probabil însă că Celtic se va alege cu o amendă grasă, dar şi cu o suspendare a terenului.

Brazilia şi Argentina se văd doar pe Boom Sport One

În week-end-ul viitor, cînd România întîlneşte Olanda la Constanţa, debutează în America de Sud seria meciurilor pentru preliminariile Campionatului Mondial din 2010. Echipe de pe acest continent se vor întîlni, în sistem campionat, fiecare cu fiecare, pe parcursul următoarelor 24 de luni.

Cele mai importante naţionale ale continentului sud-american, Brazilia, Argentina, Columbia, Uruguay, Paraguay, Peru etc vor putea fi urmărite de acum înainte, în exclusivitate pentru România, doar pe Boom Sport One, care a achiziţionat pînă în 2010 drepturile tv pentru toate meciurile disputate acasă şi în deplasare de selecţionatele lui Ronaldinho, Messi, Kaka, Tevez, Robinho, Crespo, Forlan, Santa Cruz, dar şi ale stelistului Zapata şi dinamovistului Galliquio.

Prima întîlnire cu vedetele mai sus amintite va fi peste 10 zile, astfel:
SÎMBĂTĂ, 13 octombrie
23:40 ARGENTINA - CHILE
DUMINICĂ, 14 octombrie
23:55 COLUMBIA - BRAZILIA
MIERCURI, 17 octombrie
03:40 VENEZUELA - ARGENTINA (reluare la ora 21:00)
23:00 BOLIVIA - COLUMBIA

Toate partidele sînt transmise în direct, dar din cauza orelor înaintate ele vor fi reluate de mai multe ori pe parcursul zilelor următoare. Boom Sport One mai deţine exclusivitatea pentru România a meciurilor din Serie A, Primera Division, Cupa Spaniei, NBA şi NHL .

Alt fel de înfrîngere

Fie că tactica a făcut-o Gigi Becali, fie că e opera lui Pedrazzini, fie că e mîna lui Olăroiu, a cărui apariţie în Ghencea taman în ziua meciului nu-mi sună deloc a coincidenţă în ciuda declaraţiilor belicoase pe care le-a făcut, aşadar, fie cine a făcut tactica, Steaua a dat cu Arsenal cîteva mostre de calitate. A avut curaj, s-a dăruit, a încercat să se bată la posesie cu trupa englezilor fără englezi ai francezului alsacian Wenger (a fost doar 51 la sută pentru Arsenal), ba chiar a dat senzaţia la un moment dat că poate face surpriza.

A pierdut în cele din urmă pentru că aşa se întîmplă de obicei în Liga Campionilor. Nu cîştigă echipa care vrea, nu cîştigă echipa care pretinde că are mai mult ajutor divin, nu cîştigă nici măcar echipa care merită, cîştigă echipa care are valoare. Sigur că există şi excepţii, dar ele sînt rare şi vin doar să confirme regula, căci, în cele din urmă, la clasament, cei ce fac surprizele constată că nu le folosesc la nimic. Fiind o competiţie de regularitate, grupele Ligii nu se bazează în întocmirea ierarhiei pe un singur meci, ci pe tot sezonul.

Revenind la meciul de pe Ghencea, parcă Steaua a jucat altceva decît cu Real şi Lyon anul trecut. În condiţiile unui lot decimat, să nu uităm. A avut din nou acea doză de umilinţă, dar ea nu s-a referit la a alerga cu limba scoasă la sfîrşit după tricourile unui Raul, Robinho sau Juninho, ci de a încerca să se opună unui adversar superior. S-a alergat la sfîrşit cu limba scoasă, dar asta doar după un efort considerabil depus în timpul jocului.

Poate că şcoala italianului de pe bancă s-a simţit. Poate că absenţa publicului a durut. Poate că, sătui de atîtea critici, jucătorii Stelei au vrut să dea marea lovitură. Poate că sesizînd că Sfîtul Anton nu-i poate ajuta - probabil nu ştia că în fotbal există şi ofsaid - au încercat să rezolve ei. Şi cîtă vreme au încercat, cîtă vreme nu s-au mulţumit doar să constate că adversarul e mai bun şi n-au ce face, cîtă vreme au pus probleme Arsenalului, jucătorii Stelei pot privi această înfrîngere cu mai multă demnitate. Sigur că orice înfrîngere doare, dar între durerea de anul trecut şi cea de acum parcă nu mai e nevoie de calmante.

Şi ca să înţelegem mai bine cine ne-a bătut, vă invit să faceţi cunoştinţă aici cu cel ce a făcut posibil fenomenul Arsenal. MAESTRUL ARSENE WENGER

Arsene who?

Nu puţini sînt cei care pun lipsa înghesuielii la casele de bilete ale stadionului din Ghencea pe slaba încărcătură mediatică pe care o au adversarii Stelei din acest sezon. “Anul trecut era Real Madrid şi asta a atras mai mult decît orice”, sună explicaţia.

E posibil. Se trece cu vederea însă faptul că avem în aceste ore ca oaspete la Bucureşti unul dintre cele mai interesante personaje pe care le-a propus fotbalul mondial în întreaga sa istorie. Vorbim de Arsene Wenger, cel ce reprezintă, fără nici o urmă de îndoială, atracţia numărul unu între numele ce vor înfrunta Steaua. Iar cei ce au văzut conferinţa de presă a francezului de luni nu pot decît să confirme. La fel cum o pot face şi cei care l-au surprins pe antrenor coborînd din autocarul echipei, prins în aglomeraţia cotidiană a Bucureştiului, şi luînd-o la picior pe Calea Victoriei pentru a nu rata întîlnirea cu ziariştii. Veţi vedea mai tîrziu, punctualitatea e foarte importantă pentru Wenger. Continue reading →