September 2007 ↓

Miercuri seară, Barcelona a făcut în faţa Zaragozei probabil cea mai bună primă repriză din mai 2006 încoace. 4 goluri şi un manual de fotbal ofensiv a oferit echipa catalană care a reamintit pentru o repriză de superechipa ce cîştiga Liga Campionilor şi campionatul Spaniei într-un singur sezon.Messi a fost din nou fantastic, de neoprit atunci cînd are mingea la picior. Deco a fost şi el la înălţime, Xavi la fel, Henry, chiar dacă pare un pic obsedat de faptul că nu marchează, se apropie din ce în ce mai mult de cel ce era la Arsenal. Însă marea surpriză a reprezentat-o Iniesta, cel desemnat de Frank Rijkaard să joace pe postul lui Ronaldinho. Iniesta a jucat senzaţional, chiar dacă trebuie să treacă peste handicapul unui fizic ce nu-l ajută în dueluri corp la corp, reuşind o demonstraţie de fotbal total.

Abia acum vine problema. Ce se va întîmpla cînd va reveni Ronaldinho? La ora actuală, Barcelona joace foarte bine fără el, însă brazilianul nu-i jucătorul ce poate fi ţinut pe banca de rezerve. Cine va fi scos pentru a-i face loc? Grea întrebare pentru Rijkaard, dar nu singura, căci atunci cînd va reveni şi Eto’o chiar vor fi dureri mari de cap. Mai ales că trebuie să ţinem cont că în etapa viitoare e programată şi reintrarea lui Puyol, iar dezbaterea se va muta şi-n zona defensivă, acolo unde Rafa Marquez joacă foarte bine, Milito la fel, iar Yaya Toure, dincolo de accidentarea urîtă pe care i-a făcut-o lui Matuzalem (se pare că fostul jucător de la Şahtior va lipsi tot sezonul), pare de neînlocuit la mijloc.

Un lucru e sigur: lumea la Barcelona îl iubeşte tare mult pe Ronaldinho. S-a văzut asta şi miercuri cînd, la 4-1 pentru gazde, ca la un semn, întreg “Camp Nou” a început să strige numele brazilianului. Un soi de referendum, un fel de mesaj adresat preşedintelui Laporta, un semn cît se poate de clar: Ronaldinho nu-i de vînzare.

Un Ronaldinho care, în paranteză fie spus, a devenit subiect şi în presa mondenă. Un site din Spania, todocorazon.es, specializat în informaţii mondene, a speculat că la baza răcirii relaţiilor dintre Ronaldinho şi Rijkaard stă amănuntul că brazilianul ar avea o relaţie amoroasă cu Lindsay, fata de 20 de ani pe care antrenorul olandez o are dintr-o căsătorie anterioară. Ştirea a fost preluată ca atare de multe ziare, televiziuni şi bloguri de peste tot, inclusiv de la noi. Toată lumea a uitat însă că în primăvară, cînd se vorbea de o posibilă plecare a lui Ronaldinho la Milan, acelaşi site pomenit informa că Rijkaard o utilizează tocmai pe fiica lui pentru a-l convinge pe brazilian să rămînă la Barcelona. Se scria că o ia cu el pe Lindsay la toate deplasările echipei, ba chiar o sfătuia să se apropie de Ronaldinho. Care o fi adevărul, probabil că nici Ronaldinho nu ştie.

Ca bonus, vă ofer cîteva rezumate ale unor meciuri disputate în Spania şi Italia. Inclusiv golul lui Mutu din penalty, contra Romei.

http://elhacha.wordpress.com/2007/09/26/videoteca-goles-del-fc-barcelona-zaragoza/

http://www.dailymotion.com/video/x32mjg_athletic-bilbao-0-2-atletico-madrid_sport

http://futbol-arte.blogspot.com/2007/09/mancini-mutu-ibrahimovic.html

Au trecut mai bine de 17 ani de atunci. Cei mai tineri, poate nu vor înţelege. Cei ce au peste 30 de ani, cu siguranţă că da. A fost prima vară de după 1989.

A fost vara Campionatului Mondial de fotbal din Italia. După mulţi ani în care învăţaserăm bulgara, rusa, sîrba sau maghiara, un turneu final avea să fie văzut cum se cuvine şi la noi. Un turneu final cu România printre participante, un turneu final cu români în tribunele stadioanelor din Italia, încurajîndu-i pe “tricolori”.

Am descoperit întîmplător acest clip, realizat de spaniolii de la Canal Plus. Am considerat că merită postat, fie şi pentru cei care n-au apucat să se bucure, aşa ca noi, de superbul imn al Giannei Nanini, “O vară italiană”, ce beneficiază aici şi de traducere în limba spaniolă. Nu veţi avea ocazia să vedeţi români, însă veţi putea regăsi cîteva figuri legendare ale sportului rege. Vă veţi putea într-un fel întoarce în timp, ca să descoperiţi cît de mult v-aţi schimbat. Vizionare plăcută!

La momentul actual, cine crede că ştie cu certitudine ce va face Ronaldinho în viitor se înşală. Nici măcar el nu ştie. Sîntem în septembrie, orice discuţie despre sezonul 2008-2009, care va începe deci peste aproape un an, e hazardată. Ceea ce se ştie este că brazilianul are contract cu Barcelona pînă în 2010, dar asta contează din ce în ce mai puţin în fotbal. De regulă, dacă un jucător vrea să plece, din varii motive, greu poate fi convins să se răzgîndească. Puteţi înlocui fără probleme cuvîntul “jucător” cu “impresarul jucătorului”, e acelaşi lucru. Ştim prea bine destule exemple.

Întrebarea e alta şi nu-i nouă. Cît timp trebuie să ţii în echipă un megastar precum Ronaldinho? Cît timp trebuie să profiţi de calităţile lui, astfel încît să nu fii nevoit apoi să-i plăteşti cu bani grei defectele şi uzura. Mulţi sînt de părere că 3 sezoane petrecute la un club sînt arhisuficiente. Hai să zicem 4. Apoi ar trebui să urmeze o schimbare, de care însăşi vedeta are nevoie. Altă echipă, alt public, alte planuri. Alţi colegi, altă motivaţie. Alt antrenor, alt medic, alt fizioterapeut, alte metode. Altă casă, altă maşină poate, alte drumuri zilnice. Iar clubului, bani suficienţi pentru achiziţionarea altui megastar. Continue reading →

Au trecut, iată, 5 zile de cînd Jose Mourinho a demisionat de la Chelsea. Informaţia, dezbătută la timpul ei, a rămas puţin în plan secund fiind înghiţită de cea a demisiei lui Gică Hagi de la Steaua.

Sînt cu siguranţă destui care încă se întreabă ce s-a întîmplat cu acest portughez care reuşise să construiască o echipă ce ar fi trebuit să deţină hegemonia fotbalistică ani în şir. În cele ce urmează, după o trecere în revistă a celor apărute în diverse medii, ziare, site-uri de internet, dar mai ales anumite bloguri de limba spaniola, voi încerca să găsesc cîteva răspunsuri la întrebări.

Nu mai e demult o noutate: viaţa de antrenor la o echipă mare este o goană zilnică, o nebunie, un ritm frenetic de viaţă. Nimeni nu se salvează în cele din urmă, mai devreme sau mai tîrziu va fi devorat, iar contraexemplele pot fi numărate pe degetele unei singure mîini. Ferguson, Guy Roux, poate Wenger. Mai ştiţi alţii?

Cu Mourinho s-a întîmplat la fel. Cu precizarea că la portughez ciclurile s-au consumat mult mai rapid. Şi asta pentru că, spre deosebire de un Rijkaard, de exemplu, care îşi protejează jucătorii evitînd conflictele, lui Mourinho întotdeauna i-au plăcut bătăliile. Provoca, enerva, aduna întotdeauna atenţia publicului, a presei, a rivalilor. El era vedeta, el capta întreaga presiune, făcînd mai uşoare golurile lui Drogba ori deposedările lui Makelele. Era inima lui Chelsea, dar era şi creierul. Jucătorii l-au adorat pentru că aveau nevoie de el. Plecarea sa a lăsat vestiarul năuc, iar asta s-a văzut şi duminică, în meciul cu Manchester.

Chelsea lui Mourinho era un bloc închis ermetic pentru cei dinafară. Nu admitea agenţi din exterior, poarta vestiarului şi a terenului de antrenament erau mereu închise. Însă Jose, ca şi Hagi într-un fel, s-a lovit de un patron ce după cîţiva ani liniştiţi a devenit dornic de a fi protagonist. Unii spun că lucrul ăsta i s-a întîmplat lui Abramovici după ce a divorţat şi a început o nouă relaţie amoroasă. Lui Ambramovici, sau poate noii sale prietene, a început să nu-i mai placă stilul lui Mourinho. Aşa a început căderea portughezului. E limpede însă, dacă vorbim atît despre o cădere, trebuie că a existat şi glorie.

Vă amintiţi ce era Chelsea în primele două sezoane ale lui Mourinho? Defensivă rigidă, contondentă, control tactic al oricărei situaţii. Şi poate cel mai bun contraatac din istoria fotbalului. Un 1-4-3-3 în care defensiva făcea legea, liniile se sincronizau perfect, iar viteza execuţiilor, a paselor, era uluitoare. Să-i marchezi un gol lui Chelsea era pe atunci aproape imposibil. Cînd Chelsea a eliminat Barcelona, cînd cu golul magnific al lui Ronaldinho, toată lumea a crezut că va cîştiga Liga Campionilor. Era doar vremea acestui tip de echipe, vezi Grecia campioană europeană. Există însă o vorbă: cine loveşte cu sabia de sabie va pieri. Atunci, în semifinalele acelui sezon 2005-2005, în calea lui Chelsea a apărut Liverpool. Adică Rafa Benitez. Alături de Jose cel mai bun antrenor tactic din lume. Duelul a fost asfixiant. Chelsea era o creatură asasină, capabilă să profite de cea mai mică greşeală a adversarului, dar Rafa Benitez n-a făcut nici una. S-a calificat după acel gol-fantasmă marcat de Luis Garcia, care avea să se dovedească, în cele din urmă, inexistent. Liverpool va cîştiga şi Liga Campionilor, însă toată lumea regretă imposibilul duel dintre Mourinho şi Milan.
Liga Campionilor devenise o obsesie pentru Mourinho. Defila în Anglia, dar personalitatea sa avidă de succese nu era satisfăcută. Sezonul următor, alt ghinion: Barcelona în momentul său de vîrf, cu Messi în plin demaraj spre glorie, cu Eto’o ferit de leziuni şi, mai ales, cu Ronaldinho incredibil. Atunci, Mourinho şi-a jucat din nou rolul: agresivitate verbală, acuzaţii de teatru la adresa lui Messi, ameninţări la adresa Barcelonei. Atitudine ce nu prea i-a plăcut lui Abramovici. Mai ales că, huiduit copios pe un “Camp Nou” inflamat la maximum de declaraţiile antrenorului, Abramovici a avut nevoie de 12 gărzi de corp pentru a putea ieşi în linişte din stadion. A început atunci să se vorbească de banii cheltuiţi, de transferurile prea multe şi prea costisitoare, de lipsa performanţelor în Europa.
Şi a venit vara lui 2006. Drumurile lui Mourinho şi Abramovici s-au despărţit definitiv. Abramovici îi voia pe Roberto Carlos, Ballack şi Şevcenko, Mourinho nici nu voia să audă. Avea alte planuri, înţelegea mai bine fenomenul decît patronul său. N-a reuşit decît să-l schimbe pe Roberto Carlos, dar s-a trezit pe cap cu ceilalţi doi. Şi nu doar atît, ci şi cu problema salariilor acestora. Veniţi pe sume astronomice, ei îi depăşeau net la cîştiguri pe Lampard, Terry, Drogba şi ceilalţi “vechi”, ceea ce a divizat şi mai tare vestiarul. Ca să le facă loc celor doi, Mourinho a schimbat sistemul într-un 4-4-2 ce renunţase la jocul pe benzi, pierzîndu-şi astfel viteza pe contraatacuri. Toţi se mişcau în centru, aglomerau zona, uşurau misiunea adversarilor. Se juca urît, plat, se cîştigau meciuri la limită, multe din faze fixe, cu John Terry în rol principal. Chelsea îşi pierduse identitatea. Mai apăruseră şi o sumedenie de accidentări, iar Mourinho cerea, în decembrie 2006, întăriri. Nu i-au fost acordate. Mai mult, Şevcenko, amicul patronului, arunca în aer vestiarul declarîndu-se gata să plece.

A existat un singur moment fericit: Chelsea a terminat înaintea Barcelonei în grupele Ligii, ceea ce i-a alimentat orgoliul lui Mourinho. S-a ajuns în semifinale, dar acolo a apărut din nou Liverpool, din nou maestrul Rafa Benitez.

În vară, clubul era deja divizat. “Greii” erau cu Mourinho. Lampard se sacrificase pentru a-i face loc lui Ballack, Drogba sărise la gîtul lui Şevcenko, Terry luase mereu atitudine. Mourinho rupe relaţiile cu Peter Kenyon, “chairman-ul”, şi cu Frank Arnesen, directorul sportiv. Cere ca Ballack şi Şevcenko să fie vînduţi, îi solicită pe Crespo, Daniel Alves, Malouda şi, ca obiectiv prioritar, Deco. Este adus doar Malouda. Mourinho se enervează, capul nu-i mai stă la fotbal. Abramovici o ţine pe-a lui şi-i pune portughezului un supervizor, pe israelianul Avram Grant, antrenorul de azi. Un nume ce nu justifica în nici un fel o asemenea promovare. Mourinho îi atrage atenţia în public să nu se bage, să stea în banca lui, dar atmosfera era deja irespirabilă. Antrenorul îl lasă în afara listei pentru Ligă pe Ballack şi uită constant să-l bage pe Şevcenko în echipă. Nu mai vorbeşte cu Abramovici, iar acesta îl ameninţă că-i va da afară toţi colaboratorii. Războiul e la baionetă, pentru că Mourinho ştie că fără ajutoare e legat de mîini. În special de unul dintre ei, Andre Villas, cel însărcinat să studieze adversarii, care, se spune, a avut o contribuţie imensă prin informările pe care le făcea.

Totul s-a terminat marţea trecută. Abramovici l-a impus pe Şevcenko, care a şi marcat, dar Rosenborg a scos un 1-1 pe “Stamford Bridge”. Mourinho îşi înţeapă atacantul, dar prin ricoseu patronul: “atacanţii mei trebuie să aibă 10 ocazii ca să fructifice una şi să dea un gol”. Deja minutele lui Jose se terminaseră. Demisionează. Sau e demis, chiar contează prea puţin. Îşi anunţă jucătorii preferaţi prin SMS-uri, iar unii din ei, vezi Drogba, spun clar că vor pleca. Chelsea e deja o echipă în depresie.

Ce se va întîmpla cu Mourinho? Îşi va găsi de lucru, fiţi fără grijă. Moratti deja îi face cu ochiul, patronul Interului fiind un specialist în a aduce la Inter oameni despre care citeşte în ziare. Real Madrid e o soluţie, dacă Schuster nu convinge. Aici e un mare pericol, căci dacă se gîndeşte la Mourinho şi-l vrea neapărat, preşedintele Ramon Calderon e în stare de orice. Capello poate depune mărturie. Şi la Barcelona ar veni ca o mănuşă, însă Mourinho a făcut o mare greşeală: l-a atacat pe Johan Cruyff, iar olandezul nu iartă prea uşor. Şi, deocamdată, Laporta nu prea iese din cuvîntul “magului” Johann.

Cam asta a fost istoria mariajului Mourinho-Chelsea. Un mariaj care a făcut atîtea valuri în presa mondială, înainte, în timpul şi după terminarea lui. Pentru final, iată o declaraţie a însuşi premierului britanic Gordon Brown: “Anglia a pierdut una din marile personalităţi ale acestui sport”.

Lui Walter Zenga i s-a părut că joi seară Dinamo a jucat bine. Şi nu e cazul să bănuim la el o greşeală de exprimare, pentru că stăpîneşte bine limba română. Zenga a intenţionat să fie elegant, fair-play, să nu atace antrenorul de dinainte. I-ar fi fost uşor să spună că n-a avut ce face în aşa puţin timp, că echipa e nepregătită, dărîmată fizic şi psihic, ceea ce, într-o oarecare măsură, e adevărat.Poate totuşi că ar fi trebuit să zică şi altceva. Să dea cîteva explicaţii suporterilor care nu-şi mai recunosc echipa. Cum ar fi cea a folosirii peruanului Galliquio ca fundaş dreapta, deşi se vede clar că nu e locul lui acolo. Cea a titularizării lui Opriţa şi implicit a lăsării pe bancă a lui Mărgăritescu. Cea a introducerii, la 1-2, a lui Mărgăritescu şi, spre final, a lui Izvoranu, într-un moment cînd, teoretic, trebuia întărit atacul. Cea a folosirii obsesive a paselor lungi contra unei echipe mult superioare fizic. Cea a absenţei şuturilor de la distanţă, în condiţiile terenului ud. Cea a lipsei construcţiei la mijloc. Cea a exilării lui Bratu în tuşă şi a păstrării unui singur vîrf, Dănciulescu, şi acela cu capul spart.

Probabil că, vorbind aşa, Zenga a încercat încă o injecţie cu optimism într-un vestiar contaminat brusc cu virusul neputinţei. Lumea e însă confuză. Iar întrebarea care se naşte e: dacă joi a jucat bine, ce se va întîmpla cînd Dinamo va prinde şi o zi mai proastă?

În primele 3 etape, anumite meciuri din Primera Division n-au putut fi televizate în afara Spaniei din cauza unui conflict existent societăţile deţinătoare de drepturi, AudiovisualSport şi Mediapro (nici o legătură cu cea din România), în fapt o datorie de peste 50 de milioane de dolari a celei de-a doua. La mijlocul acestei săptămîni diferendul a fost stins şi începînd din acest week-end, campionatul Spaniei revine la programul cunoscut. Astfel că, şi în România, pe Boom Sport One, vor fi putea urmărite, în direct, 5 meciuri, inclusiv cel mai aşteptat dintre ele, Barcelona - Sevilla.

Sîmbătă, 22 septembrie
ora 21:00, Recreativo Huelva - Espanol
ora 23:00, Barcelona - Sevilla

Duminică, 23 septembrie
18:00, Betis - Valencia
20:00, Atletico - Racing Santander
22:00, Valladolid - Real Madrid.

Tot în acest week-end, dar din Serie A, duminică se vor putea vedea meciurile: Milan - Parma (ora 14:00), Roma - Juventus (ora 16:00, în direct) şi Sampdoria - Genoa (ora 22:55).

Cine n-a simţit un gust amar auzindu-l pe Hagi, cine n-a avut o strîngere de inimă văzînd un Hagi aproape distrus ori n-are nimic sfînt, ori n-are nici o legătură cu ţara asta. Să-ţi bagi joc în aşa hal de un om care te-a ajutat într-un moment cînd nu reprezentai nimic, dar şi un om care a ţinut în spate fotbalul românesc ani de zile e o mare mizerie.

Un lucru sare în ochi: pe cît de mult noroc a avut Hagi ca jucător, pe atît de mult ghinion a întîlnit ca antrenor. Începînd cu echipa naţională, cu acel meci blestemat cu Slovenia, cu ocaziile de la Ljubljana, cu golurile primite, cu arbitrajul de acolo, cu terenul de la Bucureşti. Cu toată federaţia, în frunte cu Mircea Sandu, întorcîndu-i vulgar spatele.

A urmat Bursaspor. Fusese sfătuit Hagi să accepte o echipă mai mică, să poată creşte. A acceptat, dar a pătruns în nebunia specifică Turciei. A clacat. Pe mîna lui, dar şi pe a unor jucători mediocri, ce i-au fost vîrîţi pe gît. A urmat Galatasaray. O nebunie turcă la puterea a treia. Preşedinţi care veneau şi plecau, lipsa banilor. Condiţii imposibile, un an şi ceva de chin, cu o Cupă cîştigată şi o demisie de onoare. A urmat Timişoara. Altă intrare în mijlocul unui vîrtej, creat de un om al cărui caracter infect iese din ce în ce mai mult la iveală. Şi altă plecare.

Şi a urmat Steaua. Clubul vieţii lui. Clubul unde se aştepta să aibă linişte, sprijin. Nu le-a avut. Dimpotrivă. A primit însă o lecţie de viaţă. Cu siguranţă Hagi va şti de acum înainte să-şi aleagă finii.

P.S. 1
Ultima nebunie: lui Hagi i se reproşează acum schimbarea lui Lovin. Oameni buni, vorbim de Lovin, nu de Pirlo! De cînd a ajuns Lovin indispensabil la Steaua? Nu era Ovidiu Petre cel mai bun închizător din ţară?

Cu acea schimbare, într-un moment de presiune a Slaviei, Hagi a încercat să mute jocul un pic mai în faţă. Intrase mai devreme Croitoru, lucrurile se puteau lega. E o mutare pe care, cînd Hagi era jucător, o făcea deseori şi Cruyff la Barcelona. A venit însă golul cehilor, marcat cîteva secunde mai tîrziu, şi situaţia s-a schimbat. Cine spune că golul s-a primit din pricina înlocuirii lui Lovin e rău intenţionat.

Hai să ne amintim de coşmarul de la Middlesbrough, de care nimeni nu mai pomeneşte nimic. Acolo s-a pierdut cu adevărat o şansă imensă, cu care fotbalul românesc nu se va mai întîlni prea curînd, aceea de a juca într-o finală europeană. Atunci, pe fondul presiunii gazdelor, atît de apreciatul Olăroiu ştiţi ce-a schimbat? Bălan în locul lui Iacob, imediat după golul de 2-2. Baciu în locul lui Opriţa, imediat după golul de 3-2. Şi, în sfîrşit Neşu în locul lui Boştină, în minutul 86. Consecinţa o ştiţi cu toţii.

P.S. 2
Două vorbe despre Bădoi şi Iacob. Iacob, după atîtea luni de absenţă, nu putea niciodată să se ridice la nivelul aşteptat. Dar asta n-are de unde s-o ştie unul care crede că le ştie pe toate. Bădoi n-a fost rău. A centrat bine, dar s-a apărat aproximativ, iar de pe partea lui a venit centrarea de la golul de 2-1. Depinde ce preferăm. Să nu uităm totuşi că postul lui era acela de fundaş.

Staţi liniştiţi, respiraţi! Nu e vorba de Gigi Becali. Nici de Hagi. Pentru ei, pentru ce s-a întîmplat la Steaua, avem destul timp să vorbim.

Subiectul e altul. Pentru că mai există pe lumea asta şi altceva în afară de Gigi, Gică, Oli şi aşa mai departe. La lumea fotbalului mă refer.

E un mic cutremur în lumea fotbalului. Messi, Cristiano Ronaldo, Cesc Fabregas, Deivid, toţi trec, cu ale lor realizări pe teren, în plan secund. Jose Mourinho, cel mai cunoscut antrenor din lume, cel mai bine plătit antrenor din lume, “The Special One”, cum obişnuia să se autocaracterizeze, a plecat de la Chelsea. Şi n-a făcut-o, cum ar fi vrut, pe uşa din faţă.

Are acest gest o mică valoare de simbol. Banii nu contează întotdeauna. Şi, iată, nici măcar numărul lor. Mourinho a făcut ce-a vrut la Chelsea. A cheltuit din banii lui Abramovici fără să se uite, chiar cumpărînd imitaţii la preţ de aur. A reuşit doar în parte. Două campionate, ceva cupe, mult respect din partea adversarilor, destule critici. Liga Campionilor, adevăratul său obiectiv, a rămas neatins.

Arogant cum îl ştiam, Mourinho a făcut-o şi pe ultima. A demisionat prin SMS, în miez de noapte, cînd nimeni nu se gîndea la aşa ceva, cînd toate ziarele se pregăteau de culcare. Păstrîndu-şi aşadar aura de învingător, de om care are mereu ultimul cuvînt.

Ori poate că aroganţa i-a făcut-o Abramovici lui? Supoziţii, veţi vedea, sînt destule. E posibil. Un om care-şi lasă nevasta fără să se uite la 4 MILIARDE de euro doar pentru un capriciu mai tînăr şi mai proaspăt e în stare de orice.

Cine cui a făcut aroganţa chiar contează mai puţin. Importantă e consecinţa, ea rămîne. La fel şi senzaţia, de atîtea ori probată: ce mică-i distanţa de la glorie la dezastru!

Anul trecut pe vremea asta, Liga Campionilor era subiectul numărul unu în orice discuţie pe teme fotbalistice. Articole în presă, dezbateri radio-televizate, cozi mari la bilete, reclame pe străzi. Şi nu doar suporterii stelişti erau implicaţi. Chiar şi adversarii intrau în joc, fie şi punînd pariuri pe numărul de puncte pe care românii le vor face.

Anul ăsta parcă nu mai e acelaşi entuziasm. Explicaţia că, prezentîndu-se Steaua pentru a doua oară la startul competiţiei, a mai scăzut un pic entuziasmul debutului ţine pînă la un punct. În condiţiile acestea, despre Rosenborg n-ar trebui să se mai scrie deloc în Norvegia după 11 calificări în grupe. Cozile la bilete au dispărut, reclamele de asemenea. Dezbaterile din mass-media au rămas, dar subiectul a fost altul.

Ei bine, a reuşit Gigi Becali să deturneze atenţia publicului şi de la Ligă intrînd cu picioarele în vestiarul echipei peste care se crede stăpîn, punînd o presiune incredibilă pe umerii unor jucători prea “firavi” şi pe ai unui antrenor care n-a găsit nici o clipă sprijinul dorit. Nu mai vorbeşte nimeni de Slavia, de Arsenal, de Sevilla, ci despre Bădoi vs Golanski, Iacob vs Zaharia, Gigi vs Gică. Nu mai vorbeşte nimeni de debutul lui Hagi, ci despre iminenta sa plecare. Lumea n-a aşteptat meciul de la Praga ca să vadă cum joacă Steaua, ci ca să vadă dacă tactica impusă de Gigi a funcţionat. Dacă “patronul” a făcut o echipă mai bună ca antrenorul. În paranteză fie spus, cum au mers Iacob şi Bădoi a văzut toată lumea şi fiecare e liber acum să-şi dea cu părerea dacă n-ar fi mers mai bine cei lăsaţi pe tuşă, ori dacă pe tuşă n-ar fi trebuit lăsaţi alţii. Ce ziceţi de cei doi Petre, Marin şi Ovidiu?

Cineva spunea, la momentul primului derapaj la adresa lui Hagi, că Gigi e gelos pe popularitatea “Regelui”. Pare logic. Probabil că “patronul” e acum gelos pe Liga Campionilor. Prea s-a vorbit mult despre ea! Uite că i-a făcut şi ei o aroganţă.

A fost aseară la Londra, dincolo de duelul celor 22 de jucători, duelul celor doi tehnicieni: Arsene Wenger şi Jande Ramos. Doi oameni atît de asemănători încît, exagerînd puţin, dar foarte puţin, dacă atunci cînd Ramos se uită în oglindă îl vede pe Wenger. Arsenal şi Sevilla sînt două grupări ce trăiesc astăzi din imaginea antrenorilor. Nici una, nici cealaltă n-au în cîmp fotbalişti din prima linie. Arsenal a avut, pe Henry, dar cum a plecat la Barcelona trebuie să se descurce fără el. Sevilla n-a avut niciodată, dar nu s-a plîns.

Wenger şi Ramos au făcut din două echipe fără staruri două echipe frumoase, la care te uiţi mereu cu mare plăcere. Arsenal e prima în Anglia, Sevilla are maximum de puncte în Spania. Cum a fost posibil? Concepţia despre fotbal a celor doi antrenori se bazează pe grup, nu pe vedete. Un joc ofensiv, cu multe pase şi mobilitate. Mult credit acordat tinerilor, mai bine spus necunoscuţilor.

Un lucru îi leagă în principal pe cei doi: faptul că n-au fost, nici unul nici celălalt, mari fotbalişti. Probabil că nivelul la care au ajuns cînd erau jucători nu le-ar fi permis nici să viseze că vor ajunge la un Arsenal sau Sevilla. Ca să te impui într-un vestiar, neavînd trecut, eşti obligat să munceşti din greu, să studiezi, să aprofundezi, să înveţi zi de zi. Să te faci respectat.

Aseară, cei doi aproape că s-au anulat reciproc. Ştiau prea multe unul despre celălalt. A decis primul gol marcat dintr-o deviere. Apoi, totul a fost mai simplu.