January 2007 ↓

Galaxia stinge lumina

Ronaldo a plecat la Milan, cu golurile şi kilogramele sale, cu fotbalul şi pofta de viaţă pe care le avea din belşug. Un atacant uriaş, printre cei mai buni ai ultimilor 20 de ani, dar care, iată, mereu pleacă de la echipe pe uşa din dos. Dacă va reuşi la Milan, va rămîne în istoria fotbalului ca unul care a triumfat la cele mai mari cluburi din cele mai puternice campionate ale lumii (să nu uităm că a jucat şi la Barcelona, şi la Inter). Dacă nu va reuşi, aureola sa nu va mai fi aceeaşi.

Acest transfer pune practic punct unei etape în istoria lui Real Madrid. O etapă deloc perfectă din punct de vedere sportiv, dar care a făcut din Real Madrid cel mai important brand din fotbalul mondial.

Totul a pornit de la nebunia unui singur om, Florentino Perez, care a avut ambiţia să aducă laolaltă cele mai importante nume ale momentului. A rupt piaţa transferurilor cu marele inamic Figo, a continuat cu magul Zidane, apoi cu Ronaldo, apoi cu Beckham şi Owen. I-a pus lîngă Raul, Roberto Carlos, Casillas sau Salgado şi a adăugat pe emblema clubului Real Madrid adjectivul “galactic”. Un model admirat de toată lumea, invidiat de toată lumea, un model care, în cele din urmă, şi-a devorat inventatorul.

Rînd pe rînd au început să plece. Întîi Figo, apoi Zidane, acum Ronaldo, la vară Beckham. Poate Raul şi Roberto Carlos. Contează mai puţin motivele ce au adus această cădere. Se spune însă că nu poţi cădea de sus dacă nu ajungi acolo. E la fel de adevărat însă, căderile de la înălţime sînt şi cele mai dureroase.

Un lucru e clar. Ne vom aminti mereu de memorabilele seri de fotbal-spectacol, cu toate aceste megastaruri alergînd împreună pe gazonul legendarului stadion “Santiago Bernabeu”. Iar pentru asta, Florentino Perez merită un pic de recunoştinţă. Apropo de Perez. L-aţi vedea vreodată “frate de sînge” cu Gigi Becali, cu tot circul respectivului moment?

O soluţie pentru stadioane

Aproape a trecut şi luna ianuarie şi în ceea ce priveşte stadioanele româneşti n-avem nici o veste notabilă. Va trece şi februarie, va trece şi martie, va veni Paştele şi vom începe să ne dăm de ceasul morţii cum că se apropie meciul cu Olanda, Liga Campionilor, Cupa UEFA şi noi n-avem unde să jucăm. Toate aceste stadioane aparţin statului, într-un fel sau altul. Ministerelor, primăriilor, deci statului.

În acest moment, sîntem într-un cerc vicios. Cluburile ar vrea să le modernizeze, dar, să recunoaştem, e greu pentru patroni să bage bani în ceva ce nu le aparţine. Statul, la rîndu-i, n-are bani pentru respectivele modernizări. Plus de asta, nici n-ar fi logic, de vreme ce în ţara asta sînt multe alte lucruri de făcut înaintea stadioanelor. De exemplu ,spitale. De exemplu, şcoli. De exemplu, parcări, străzi, parcuri.

Şi atunci, care ar fi ieşirea? După părerea mea, una singură. Respectivele stadioane să fie cedate cluburilor. Gratis, dar cu obligaţia beneficiarilor de a face lucrări de modernizare. Altfel s-ar mişca Gigi Becali, Borcea, Copos şi ceilalţi ştiind că investesc în ceva ce le aparţine. Şi ştiind, e foarte important aspectul, că-şi pot recupera investiţia, mai devreme sau mai tîrziu. Ar fi obligaţi să bage bani, pentru că n-ar mai avea perfecta justificare în faţa suporterilor “nu ne dă statul voie, că noi am vrea”.

Supărarea lui Galliani
Paranteză. Acum cîteva zile, Adriano Galliani, vicepreşedintele lui Milan, se plîngea că Milan pleacă net dezavantajată în lupta sa pentru supremaţia mondială cu Barcelona, Real Madrid, Manchester United, Chelsea, neavînd stadion propriu. Explica astfel Galliani şi căderea pe care au suferit-o în ultimii ani cluburile din Italia, care nu pot factura ca altele. Un stadion propriu înseamnă mult mai mulţi bani din diverse alte activităţi adiacente fotbalului în sine.

Am făcut această paranteză pentru că, vrem, nu vrem, cluburile din România trebuie să se alinieze la noile tendinţe. Spunea foarte bine Jean Valvis în Fanatik că la noi nu există programe pe termen lung, ci doar de pe o zi pe alta. Cu un stadion în posesie, s-ar putea face şi astfel de programe. Cine nu va putea să le facă va lăsa locul altora.

Să terminăm odată cu cluburile departamentale!
Mai mult. Eu văd transformarea şi mai amplă. Personal, nu cunosc vreo ţară din Uniunea Europeană unde un minister, să-i zicem de interne, să plătească un sportiv. De ce trebuie bugetul statului, noi toţi în ultimă instanţă, să suporte salariile voleibaliştilor, baschetbaliştilor, handbaliştilor de la Dinamo, Steaua sau Rapid? Ori ale boxerilor, judokanilor, scrimerilor, gimnaştilor etc. Unde vreau să ajung? Să terminăm odată cu cluburile departamentale!

Să luăm exemplul lui Dinamo. Dacă aş fi ministru de interne i-aş chema într-o zi pe Badea, Borcea, Turcu şi compania şi i-aş întreba: “Măi oameni buni, uite, noi vă dăm toată baza din Ştefan cel Mare plus Săftica. Voi puteţi suporta şi secţiile de baschet, handbal, volei, polo etc? Ia puneţi-vă mintea la contribuţie şi găsiţi soluţii!”. S-a întîmplat în Spania de după Franco, unde CF Barcelona, de exemplu, are, sub aceeaşi titulatură de “Club de futbol”, baschet, handbal, hochei pe iarbă. Dar are şi toată baza! Secţiile respective ar fi nevoite să se reorganizeze, să facă performanţă, să caute soluţii de a deveni rentabile, altfel ar risca desfiinţarea.

E valabil şi la Steaua, şi la Rapid, dar şi în ţară. Avînd tot parcul sportiv la dispoziţie, MM Stoica, Nicolae Badea, George Copos ar fi nevoiţi să-şi arate calităţile manageriale. Eventual, s-a întîmplat tot în Spania, să vîndă bucăţi din terenul deţinut pentru a face rost de fonduri necesare noilor investiţii. N-ar fi nici o tragedie şi, să ne gîndim, cîţi bani s-ar lua pe un teren la Ştefan cel Mare sau Ghencea!

Primăriile să decidă
Veţi spune că în multe alte ţări Primăriile deţin stadioane. Foarte bine. Să deţină şi la noi, problema e să şi poată să le susţină. Bucureştiul are un proiect al Stadionului Naţional, pe care trebuie să-l ducă la capăt. Piatra-Neamţ, de asemenea. Poate mai sînt şi altele. Importantă este însă găsirea unei căi de mijloc, de dialog între toate părţile implicate.

Cum, necum, o ieşire din acest impas trebuie găsită. Să ne imaginăm doar ce s-ar întîmpla dacă, e posibil scenariul, Dinamo ar cîştiga campionatul, pe doi ar veni CFR Cluj, iar ambele ar intra în grupele Ligii Campionilor. Nu ne-am face de cea mai mare ruşine posibilă, pentru că nici una n-are stadion pentru asemenea competiţie? Să joace una în Spania şi alta în Portugalia?

Voi cum aţi vedea rezolvarea acestei probleme?

Indigestia Sevillei şi alte ipostaze de week-end

Săptămîna trecută, după eşecul lui FC Sevilla la Zaragoza, scriam ca n-ar trebui sa ne culcăm pe o ureche, fiindcă viitorul adversar al Stelei a făcut un meci excelent pe “La Romareda”. De data asta lucrurile stau puţin altfel. Nu în sensul că ar trebui să ne culcăm pe ureche, ci că Sevilla chiar a jucat slab duminică, într-un meci teoretic uşor cu Mallorca. Meci pe care l-a şi pierdut pînă la urmă, 1-2, spre disperarea celor care au pariat pe această partidă şi au irosit banii.
 

A fost cea mai slabă Sevilla din tot sezonul. Atît de slabă încît a şi fost fluierată de fanii de pe “Sanchez Pizjuan”. Mallorca a fost mult mai echipă decît “cea mai bună echipă a anului 2006″ şi s-a impus în toate zonele terenului. În special la mijloc, unde Navas, Renato, Poulsen şi Adriano au fost sufocaţi de marcajul adversarilor, Mallorca jucînd cu 5 oameni acolo. În plus, absenţa lui Luis Fabiano s-a văzut, Kanoute neînţelegîndu-se nici cu Chevanton, nici cu Kerjakov. Iar golul marcat de Sevilla a fost în urma unui penalty uşor acordat. De altfel, cifrele meciului vorbesc de la sine: Sevilla a şutat de doar două ori pe poarta oaspeţilor, o dată din penalty, în vreme ce Mallorca a făcut-o de 6 ori.

Penaltyurile lui Chivu şi Tamaş
Din păcate, căpitanul “tricolorilor” n-a prins o zi prea bună la Messina. El e răspunzător de egalul Romei, scos de gazde în prelungiri, pentru că el a comis faultul din care s-a acordat penaltyul. Un fault absolut inutil, pentru că românul îşi împinsese adversarul spre colţul careului. După care, surprinzător, s-a repezit să-l deposedeze. N-a reuşit şi astfel a ieşit penalty şi 1-1 în loc de 0-1. Şi 9 puncte între Inter şi Roma.
 

Linia de fund a României a fost consecventă în week-end. Tamaş, celălalt fundaş central, l-a atacat “tîrziu şi prost”, am citat din “As”, pe Fernando Torres, care a ştiut să speculeze şi a scos penalty. Transformat în cele din urmă, după ce portarul respinsese prima dată. Era minutul 12, iar Celta a plecat practic în meci cu acest handicap. S-a terminat 1-3.

Degetul lui Capello
Ce-i leagă, mai nou, pe Răzvan Lucescu şi Fabio Capello? În afara meseriei, evident. Un deget. Cel mijlociu. Ridicat în aer după o victorie. Dacă Răzvan, după ce bătuse pe Feyenoord, l-a avut drept ţintă pe George Copos, Capello s-a răfuit cu suporterii lui Real, care-l tot contestă pentru jocul urît al echipei. Urît, urît, dar Real e deocamdată pe doi, la egalitate cu Barcelona. Iar Capello, pare a fi început curăţenia “galactică”.

 La finalul meciului cu Zaragoza de duminică (1-0), italianul nu s-a putut abţine şi le-a arătat degetul cu pricina unor spectatori care afişaseră un banner: “Capello, pleacă, Ronaldo, rămîi!” Şi-a dat seama de gest şi şi-a cerut scuze. După scuze, italianul a scos şi o explicaţie, cam comică ce-i drept: “Sînt doi oameni care m-au înjurat încontinuu de cînd am venit aici. Mă înjurau şi acum 10 ani, le-am reţinut vocile”. Cum a izbutit să ţină minte, timp de 10 ani, vocile a doi oameni pe un stadion ca “Bernabeu”, Capello n-a mai explicat.

Geamul lui Rijkaard
Ce-l leagă pe Frank Rijkaard de Mirel Rădoi şi Victoraş Iacob? Tot un gest. Atît de nervos a fost Rijkaard în timpul meciului cu Espanol de sîmbătă încît, după golul de 2-1 marcat de Tamudo, a dat un pumn serios în plexiglasul băncii de rezerve. În faţa palmaresului impresionant al lui Rijkaard, materialul n-a rezistat şi a zburat cît colo.

Norocul olandezului a fost că la Barcelona nu erau geamuri, ca la Bistriţa. Altfel mîna antrenorului n-ar fi rămas fără daune severe, aşa cum s-a întîmplat cu cei doi stelişti mai sus amintiţi. Ghinionul lor. La Bistriţa se poartă în continuare geamurile.

România anului 2007

Echipă campioană caut stadion de Ligă!

Cu şanse mari de a cîştiga titlul în România, Dinamo nu ştie unde va juca în Champions League. Cu 13 puncte avans faţă de Steaua şi 16 faţă de Rapid, cu 15 etape înaintea finalului, Dinamo Bucureşti e ca şi campioană a României. O performanţă ce ar aduce, în premieră pentru clubul din “Ştefan cel Mare”, o calificare în grupele Ligii Campionilor, dar şi destule probleme. Dincolo de întărirea lotului, pentru un parcurs onorabil în competiţia supremă a fotbalului european, principala preocupare a conducerii clubului este găsirea unui stadion care să facă faţă exigenţelor Champions League.

Construit în 1949, Stadionul Dinamo are 18.000 de locuri şi aparţine în acest moment Ministerului Afacerilor Interne şi a avut parte de puţine modernizări, cea mai importantă fiind nocturna inaugurată în 2003. Reprezentanţii ministerului promit că vor aloca fonduri pentru modernizare, dar e greu de crezut că acest lucru se poate realiza pînă în vară.

În acest moment, în România, doar două arene satisfac cerinţele UEFA pentru găzduirea partidelor de Liga Campionilor. Ar fi Stadionul Naţional, cu 55.000 de locuri, care va intra însă în primăvară în reconstrucţie totală, operaţiune ce va dura cel puţin doi ani. A doua soluţie ar fi Stadionul Steaua, unde deja s-a jucat anul trecut, inclusiv cu Real Madrid.

Această posibilitate nu intră însă în calculele dinamoviştilor. Rivalitatea dintre Dinamo şi Steaua e prea mare, astfel că jucătorii, cu atît mai puţin suporterii, nici nu concep aşa ceva. Ar fi ca şi cum Barcelona s-ar duce să dispute meciurile de acasă pe “Bernabeu”. Mai exista varianta Piatra Neamţ, care şi-a modernizat vizibil stadionul, dar deocamdată nu există certitudinea că respectivele modernizări, valabile pentru un meci cu Luxemburg, ar fi luate în seamă de UEFA pentru Champions League. Dincolo de absenţa unui aeroport internaţional în apropiere, Piatra Neamţ nu are nici un hotel cu standarde ridicate, unde să poată locui, spre exemplu, Real Madrid sau Chelsea.

Astfel că varianta unui exil în străinătate nu pare chiar imposibilă la acest moment, în ciuda asigurărilor date de conducători. Iar Spania, dacă ar fi să se întîmple, pleacă drept favorită. Oficial, aici trăiesc un milion de români, dar după aderarea în UE de la 1 ianuarie, cifra va creşte cu siguranţă. Iar românii de acolo ar fi extrem de fericiţi să vadă pe viu o echipă din ţară într-un joc de Liga Campionilor cu Chelsea, Milan sau Bayern. Precedentul creat de fanii stelişti pe “Bernabeu” e doar un exemplu. Întrebarea însă este dacă suporterii lui Dinamo din România vor fi de acord cu această posibilitate. Probabil că nu.

Dinamo ar împărţi cîştigurile
Dacă Dinamo va alege să joace în Spania meciurile din Ligă ar trebui să împartă cu clubul proprietar al arenei toate cîştigurile. Suma n-ar fi tocmai mică. Steaua a încasat 9 milioane de euro după participarea în grupele Ligii, din premiile UEFA, drepturi de televiziune şi bilete. În Spania, Dinamo ar putea obţine chiar mai mult, căci ar putea fixa un preţ mai mare la bilete, plus că ar putea vinde mult mai multe materiale promoţionale decît la Bucureşti.

Unde s-ar putea juca în Spania
Principalele comunităţi româneşti din Spania sînt la Madrid şi la Castellon. Din Capitală, varianta “Santiago Bernabeu” e exclusă din start, la fel şi “Vicente Calderon”. Ar rămîne “Coliseum Alfonso Perez” din Getafe, cu 18.000 de locuri. În zonă trăiesc mulţi români, plus că imaginea ţării în rîndul fanilor spanioli ai lui Getafe e destul de bună datorită lui Craioveanu şi Contra. Pe “Estadi Municipal” din Castellon, cu 12.500 de locuri, s-ar putea juca foarte simplu, mai ales că stadionul e omologat, de vreme ce aici a intenţionat să joace în Ligă şi Villarreal, cînd arena sa, “El Madrigal” era în reparaţie. Ca să nu mai vorbim că şi “El Madrigal” e o soluţie, fiind şi mai mare, 22.500 de locuri şi extrem de aproape de Castellon.

Răducioiu preferă Barcelona
Profitînd de relaţiile pe care le are la Espanol, fosta sa echipă, Florin Răducioiu ar prefera varianta Barcelona. Espanol joacă însă pe Stadionul Olimpic “Lluis Companys”, 54.000 de locuri, pe care l-a închiriat de la Primărie. Dinamo ar putea juca aici numai dacă Espanol nu se califică în cupele europene. O posibilitate ar fi şi “Mini Estadi”, al doilea stadion al lui FC Barcelona, cu 32.000 de locuri, la fel cum de luat în calcul este şi “Nou Estadi” din Tarragona. 

Italia şi Republica Moldova, alte soluţii
Cea mai la îndemînă variantă, în cazul cînd nu se va putea juca în România, ar fi Republica Moldova. La Tiraspol există un stadion nou, aparţinînd clubului Sheriff Tiraspol, care teoretic ar putea face faţă cerinţelor UEFA. Însă e greu de crezut că UEFA va accepta această posibilitate din cauza situaţiei politice neclare din această regiune separatistă a Republicii Moldova. Italia este, la rîndul său, o ţară unde trăiesc foarte mulţi români şi care ar putea asigura foarte multe stadioane de top pentru Dinamo.

Jucătorii ar vrea acasă
Fotbaliştii dinamovişti nu par prea convinşi de varianta disputării jocurilor în străinătate. “Nici nu vrem să ne gîndim la această posibilitatea”, spune Claudiu Niculescu, vedeta echipei. Preşedintele Nicolae Badea e de aceeaşi părere: “Pînă la urmă, cea mai importantă comunitate românească tot în România este. Luăm în calcul doar varianta disputării partidelor pe Stadionul Dinamo”.

CFR Cluj a ales Portugalia
În luptă pentru locul doi în campionatul României, ce ar putea duce echipa în tururile preliminare ale Ligii, cu şanse deci de a pătrunde în grupe, CFR Cluj a ales deja unde va juca: Portugalia. Sînt foarte mulţi români şi în această ţară, plus că la CFR sînt legitimaţi în acest moment 5 jucători din Portugalia.

De cîţi politişti este nevoie într-o intersecţie din Bucureşti?

Despre Sevilla, la eşec

FC Sevilla a pierdut la Zaragoza. Se pare că de la această realitate, acest 2-1 consemnat sîmbătă seară, au început să plece tot felul de presupuneri. Sevilla nu-i o superechipă. Sevilla îşi arată limitele. Sevilla poate fi bătută. Şi, mai rău, Sevilla e în criză.

Ei bine, n-aş fi chiar atît de sigur. Am avut ocazia să comentez în direct meciul pe Boom Sport sîmbătă seară şi pot spune cu mîna pe inimă că a fost cel mai bun din sezonul ăsta. Cu mult peste Real - Barça sau Sevilla - Real Madrid. Un magistral exemplu de “jogo bonito”, de fotbal total, de spectacol ce te ţine conectat lîngă televizor 90 de minute. Plus porţia de “cafteală” din final, ce a venit ca un bonus.

Ca să revin, cine crede că Sevilla nu-i echipă se păcăleşte şi sper ca steliştii să nu cadă în această capcană. Sevilla a pierdut la Zaragoza, dar a făcut-o în stil de mare echipă. Pentru că deja Sevilla a încetat să mai fie o grupare de pluton, acum deja e o mare echipă. Chiar azi primeşte titlul de echipa anului 2006, la Salzburg. Ca să i te poţi opune trebuie să dai totul. Anticipaţie, agresivitate, dăruire, organizare, echilibru. Mult cinism. Foarte mult noroc. Şi nu-i tot. După ce ai bifat aceste puncte, trebuie să mai joci şi ceva fotbal.

Zaragoza a avut din toate cîte puţin, dar şi destul de mult noroc. Iar Zaragoza e o echipă tare a Spaniei la această oră. Cu fraţii Milito, cu Aimar, cu D’Alessandro, cu Ewerthon. La un moment dat, spre final, terenul se aplecase parcă spre poarta gazdelor. Juande Ramos a răspuns, la 0-2, ca un mare antrenor ce tinde să devină. A scos un fundaş şi a băgat un mijlocaş, a scos un mijlocaş şi a băgat un atacant. 4-2-2 s-a transformat în 3-4-3 şi puţin a lipsit să nu apară roadele, adică meritata egalare.

Şi încă ceva. Eventuala suspendare a lui Luis Fabiano, primită cu ceva satisfacţie pe la noi, ar trebui, cred să ne îngrijoreze. De ce? Unu, pentru că e greu de crezut că Sevilla îl va mai lăsa pe Kanoute să plece, doi, pentru că vor avea ocazia acum şi Chevanton, şi Kerzakov să joace şi să intre în formă, şi trei, pentru că dacă va primi multe etape de suspendare, va juca împotriva Stelei cu maximum de ambiţie.

Biroul lui Gigi Becali

Aceasta fotografie a circulat astazi pe zeci de mailuri. O vedeti mai jos. :)
 

Ce mai bătaie!

Învinsă pe teren, FC Sevilla a încasat-o şi la propriu la Zaragoza. Luis Fabiano şi Diogo s-au bătut ca la hochei, după final

Zaragoza şi FC Sevilla au arătat sîmbătă seară, în direct pe Boom Sport, un meci absolut fantastic. Stricat însă de un incident regretabil, petrecut după ultimul fluier, o bătaie de cartier, cu Luis Fabiano de la Sevilla şi Diogo de la Zaragoza protagonişti. Doi sud-americani, brazilian, respectiv uruguaian, cu sînge mult prea fierbinte pentru acest anotimp.

Duelul, ce a semănat cu cele de la hochei, cînd doi se bumbăcesc şi ceilalţi se uită, a fost cam aşa: undeva pe stînga, la limita careului Zaragozei, Luis Fabiano a încercat să trimită, la ultima fază a partidei, mingea în careu pentru o egalare nesperată. N-a izbutit, talonat de Diogo, să obţină nici măcar corner.

Provocat de adversar, Fabiano a răspuns cu un gest cunoscut al fotbaliştilor, o împunsătură cu capul. Diogo n-a stat pe gînduri şi l-a pocnit direct pe obraznic, un croşeu de dreapta demn de filmele cu Rocky. Dezechilibrat şi evident ameţit, Fabiano s-a redresat şi a pornit să-şi mişte mîinile ca un înotător, într-o imagine mai degrabă de comedie decît de acţiune. Cu un asemenea torent de lovituri, Diogo n-avea cum să scape nevătămat.

Odată depăşit primul moment al şocului, între cei doi certăreţi s-au interpus ceilalţi jucători, arbitrii şi forţele de ordine. Au fost despărţiţi totuşi destul de greu. Vor avea timp destul însă să se regăsească, dacă se vor împlini pronosticurile presei spaniole, care vede 12 etape de suspendare pentru fiecare dintre ei. Indiferent de sancţiune, FC Sevilla ar face apel.

Despre transferuri şi ce e în spatele lor

Se întîmplă în general vara şi iarna, în lunile fără fotbal. În acele zile cînd lumea e prin vacanţe, competiţia e îngheţată, mingile zac în magazii şi tricourile în vestiare. Atunci transferurile sînt la ordinea zilei. Nu doar la noi, ci pretutindeni. Se vorbeşte despre mişcări de jucători, apar veşti despre noi achiziţii, se vehiculează plecări.

În general, există o bază. Cluburile vor să ia jucători mai buni, jucătorii, la rîndul lor, vor să plece undeva mai bine. Spunea Johan Cruyff că aceste transferuri sînt nu doar indicate, ci chiar necesare, pentru a crea emulaţie în lot şi o stare de spirit bună în rîndul fanilor. De aici începe nebunia. Un fotbalist, să-i zicem Dică, să-i zicem Coman, e dat într-o singură zi la mai multe echipe, după sursele fiecărui ziarist în parte. Un sîmbure de adevăr există în fiecare informaţie în parte, pentru că altfel nu s-ar fi născut şi nu s-ar fi discutat pe seama ei. Astfel de subiecte se citesc, pentru că suporterilor le e dor de fotbal, le e dor de echipa favorită şi vor să afle cît mai multe noutăţi despre ea. În timpul unui sezon e mult mai simplu, cu atîtea meciuri.

Lumea transferurilor e mult mai complexă, mai dinamică decît ne-o imaginăm noi. Sînt cazuri cînd un club tratează cu mai mulţi potenţiali cumpărători, pentru a creşte preţul. Sînt cazuri cînd un patron măreşte suma stabilită iniţial din lăcomie, din dorinţa de a cîştiga mai mult. De regulă, aceste transferuri cad, pentru că piaţa fotbalistică este extrem de amplă. Sînt cazuri cînd un impresar cere un comision exagerat doar pentru el, uneori şi în bani negri. Aici depinde de disponibilitatea clubului cumpărător, de posibilitatea de a lucra cu astfel de metode şi de cît e dorit respectivul jucător. Sînt cazuri cînd un transfer e realizat doar pentru ca un anumit intermediar să fie recompensat pentru o tranzacţie din trecut. Exemplu cel mai celebru e al lui Michael Owen, adus la Real Madrid în contul datoriei pe care clubul madrilen o avea faţă de agenţia ce-l reprezenta pe Beckham, agenţie ce-l direcţionase pe David spre Real şi nu spre Barça.

Sînt însă şi cazuri cînd nu e decît un joc. Al vreunui impresar care fie are interes ca numele să-i apară prin ziare pentru reclamă, fie doreşte să pună presiune pe un anumit club interesat de fotbalistul său arătîndu-i că e bătaie mare pe el, fie încearcă să-i mărească respectivului fotbalist contractul la clubul unde e legitimat. Exemplul cel mai bun aici e Ronaldinho, căruia i-a crescut salariul de 4 ori din 2003 încoace, de fiecare dată urmare a unor aşa-zise cluburi dornice să-l cumpere cu orice preţ. Chiar şi Chivu intră în această categorie.

Mai există o variantă. Aceea ca anumiţi şefi de club să stea la baza acestor speculaţii. De ce? Cînd un jucător e dorit de foarte multe echipe bune şi rămîne totuşi pe loc, nu cumva e meritul conducerii care a făcut totul pentru a-l convinge să stea?

În toată această nebunie, un lucru este cert. Atunci cînd un fotbalist are o ofertă, ştie de ea, a pipăit-o cum se spune, şi vrea să plece, pentru nimic în lume nu mai poate fi oprit. Dacă vrea să plece înseamnă că i se oferă cu mult peste ce are. Financiar şi profesional. Chestia cu contractul în vigoare e pură teorie şi există mii de exemple în acest sens. Fără voia lui, un jucător nu poate fi ţinut la un club, iar cei care cred asta sînt naivi. Nu i-ar sta mintea decît la oportunitatea ratată, la faptul că ar fi putut cîştiga mai bine şi nu a fost lăsat, etc. Şi chiar nu e de condamnat. Pînă la urmă, orice fel de dragoste trece tot prin stomac.

Una peste alta, zilele ce urmează vor fi asaltaţi de astfel de ştiri. În fotbalul românesc şi în cel internaţional. Probabil că un procent destul de mic se vor şi realiza. Nebunia se va opri odată cu începutul sezonului. Dar liniştea nu va dura prea mult. Pînă la vară mai e puţin.