Excelentă idee a celor de la GSP TV de a programa pentru seara de sîmbătă “amicalul” dintre Spania şi Argrentina. Va fi un meci special, chiar dacă nu are o miză anume, sau poate de aceea. Spre deosebire de baraje, fie ele şi în manşa tur, unde miza de care vorbim aduce după sine crispare, calcule şi rigoare tactică, acest Spania-Argentina propune doar fotbal în stare pură, fotbal jucat de fotbalişti, iar din acest punct de vedere ambele tabere stau bine de tot.

Spania, favorită mondială
În promo-ul partidei, se vorbeşte despre viitoarea finală a Mondialului sud-african. Aici lucrurile sînt mai complicate. Ca promo e bun, dar ideea naşte întrebări. În ceea ce priveşte pe Spania, nimic de zis. Măcar prin prisma titlului pe care-l posedă, cel de campioană europeană, Spania tot ar fi favorită. Însă “naţionala” iberică nu se bazează doar pe asta, ci pare mai matură şi mai cîştigată la nivelul lotului chiar decît la Euro 2008. Să ne gîndim că lîngă Iker Casillas, Ramos, Puyol, Xavi, Iniesta, Fabregas, Xabi Alonso, David Villa ori Fernando Torres, care n-au scăzut deloc în valoare şi randament, dimpotrivă, s-au adăugat măcar 5 nume ce pînă-n vară au suficient timp să devină mari şi să lupte pentru titularizare: Pique, Sergio Busquets, Mata, Albiol şi Jesus Navas, cel din urmă reuşind în sfîrşit să scape de problemele de anxietate ce-l împiedicau să stea prea mult departe de Sevilla. Spania poate face nu una, ci două echipe competitive în acest moment, astfel că e favorita numărul unu la titlul mondial în acest moment. Undeva lîngă Brazilia lui Dunga, aşa nespectaculoasă cum e, sau tocmai de aceea, Anglia lui Capello, să nu uităm că Fabio Capello a cîştigat mereu pe unde s-a dus, Italia lui Lippi, căreia nimeni nu-i acordă vreo şansă şi atunci e cea mai periculoasă, şi eterna Germania.

72 de convocaţi într-un an
Dar Argentina? Ei bine întrebarea asta şi-o pune toată lumea. Dar nimeni nu găseşte o justificare la un eventual răspuns afirmativ. Zilele astea se face un an de cînd Maradona a devenit selecţioner, perioadă în care Argentina e un haos total la nivelul echipei naţionale. La fiecare meci jucat, Maradona a schimbat nu doar tactica de joc şi aşezarea, ci şi jucătorii în sine. Argentinianul de rînd, pentru care Maradona e un zeu, a început să-şi pună întrebări, ajutat şi de mass-media, cu care Diego e în conflict, a început să se întrebe aşadar dacă Maradona e soluţia. Pe vremea cînd juca, Maradona, devenit “D10S”, rezolva totul de unul singur, la “naţională” sau la Napoli. Crede că şi acum poate, numai că el nu e în teren.

Iar în teren, lucrurile se schimbă precum schimbă Maradona cămăşile. La nivel de portari, a selecţionat într-un an 6, deşi toată lumea îi cere să se decidă odată. Bine, unuia care a selecţionat 72 de jucători într-un an, da, aţi citit bine, 72, cifra 6 i se pare minoră. Între fundaşi, doar Heinze pare indiscutabil, dar presa speculează că asta se datorează mai degrabă fratelui jucătorului de la Marseille, care are o firmă de marketing ce l-a ajutat pe Maradona cu un milion de dolari cînd i-a fost greu. În rest, permutări, ca la şcoală, cu Schiavi chemat pentru a i se face cotă în perspectiva unui viitor transfer la Napoli, sau cu postul de fundaş stînga o necunoscută totală, pe care a ajuns să joace Jonas, acum la Newcastle, în a doua divizie a Angliei, deşi toată viaţa lui acesta a stat pe dreapta. De ce n-a fost convocat Samuel, bun la Mourinho, dar neconvingător la Maradona, e un mister, în schimb reapare Coloccini, şi el la Newcastle.

Mijlocul ar trebui să fie compartimentul decisiv. Mascherano-Cambiasso, ce “dublu pivot” mai bun vreţi? Însă nici unul dintre ei nu poate face joc dublu, recuperare plus construcţie, nici măcar “jefecito” Mascherano. Dar Maradona merge acum pe 4-4-2, astfel că lîngă cei doi vor apărea Maxi Rodriguez şi Di Maria, pe benzi. Adăugaţi aici Messi şi Higuain în atac, şi vedem o formulă care nu-l ajută deloc pe Mess. Plus de asta, dacă la Samuel mai înţelegi, de ce nu sînt în lot Diego Milito şi Lisandro Lopez, chiar că n-ai cum.

Ce facem cu Messi?
Vorbeam de Messi. Cînd ai în lot cel mai bun jucător din lume, încerci cumva să-l pui în evidenţă. Messi dă cel mai bun randament în modulul 4-3-3. cu Messi în dreapta, Tevez în stînga şi Diego Milito pe centru, Argentina ar fi explozivă şi eficace în acelaşi timp. Cu Mascherano şi Cambiasso completaţi de Veron, ori Lucho Gonzales, nu şi de Riquelme, singurul capitol unde Maradona are dreptate, căci Juan Roman Riquelme încetineşte groaznic viteza de joc, cu această aşezare aşadar, plus o pereche de fundaşi centrali feroce şi sigură, Argentina ar putea fi favorită la titlul mondial.

Rămîne doar ca Maradona, care are un as în mînecă, norocul ce l-a însoţit mereu în viaţă şi carieră, să înţeleagă că Argentina nu mai e “D10S” şi alţi 10, ci cu totul altceva.

P.S.
Iată în cele ce urmează două exemple de analiză fotbalistică în stil “Fotbal European”. Gică Hagi analizînd prestaţia lui Radu Ştefan în Lazio - Milan, şi Francisco Molinero vorbind, ca un fost jucător de la Atletico, despre ultimul derby al Madridului, Atletico - Real

Am văzut duminică Chelsea - Manchester, care este, pentru mine cel puţin, “El Clasico” din fotbalul englez. Se tot vorbeşte de “Top 4″, mai nou chiar de “Top 5″, după apariţia petrodolarilor la Manchester City, dar în realitate lupta pentru titlu în Premier League a fost în ultimele sezoane o afacere în doi, United şi Chelsea. Arsenal şi Liverpool, hai s-o includem şi pe City aici!, sînt doar animatoarele unei competiţii în care mentalitatea cîştigătoare, capacitatea de a rezista ritmului infernal şi experienţa sînt virtuţi necesare, dar nu şi suficiente. Mult mai importante devin profunzimea loturilor, varietatea de resurse, calitatea de a face diferenţa, iar aici Ancelotti şi Sir Alex sînt peste Wenger, Benitez şi Hughes. Arsenal e într-o inerţie a proiectului descoperire plus vînzare egal profit, la Liverpool se vorbeşte chiar de blestem, căci de cînd a apărut termenul de Premier League, “cormoranii” n-au băut niciodată şampania învingătorilor. Cît despre City, la un trecut care nu prea există, doar viitorul poate fi adus în discuţie.

Revenim la Chelsea - Manchester. S-a jucat pe “Stamford Bridge”, avantaj Chelsea, căci egalul o lăsa la două lungimi, dar victoria o transforma în ciclistul care ţîşneşte primul din pluton. Şi victorie a fost, cu ajutorul arbitrului, de acord, dar nu numai. Să nu facem greşeala pe care o comit cei din fotbalul nostru, dînd EXCLUSIV vina pe arbitru atunci cînd pierd. Ăsta e un alibi inconştient servit jucătorilor, căci o echipă mare trebuie să bată în orice condiţii. La Manchester nu s-a făcut caz. S-a comentat, s-a enervat Ferguson, pe cinstite totuşi, dar Sir Alex ştie prea bine să gestioneze astfel de situaţii.

Chelsea e acum echipa momentului. Şi Ancelotti antrenorul clipei. A transformat o trupă scăpată din control după plecarea lui “The Special One” Mourinho într-una extrem de dibace, iar fazele fixe sînt un exemplu perfect, căci cine crede că fazele fixe sînt rodul întîmplării nu pricepe nimic din acest sport. Ancelotti a reuşit ceea ce nici Mourinho n-a putut: randament maxim al liniei de mijloc. Să ne amintim cînd a început căderea lui Jose. Cînd, fără să-l întrebe, Abramovici, care pe atunci ieşea din căsnicie şi se implica într-o relaţie în care ardea de dorinţa de a demonstra cine este şi ce putere are, Abramovici aşadar i-a adus pe Ballack şi Şevcenko. Primul, în special, a făcut ca linia de mijloc a lui Mourinho să sufere un exces de conţinut, cu fotbalişti avînd caracteristici similare. Pentru Mourinho trecerea de la al său 4-3-3, cu acel contraatac devastator, la 4-4-2 a fost lentă şi dureroasă. Ancelotti, care-l avea în plus şi pe Deco, a făcut o mişcare şoc: 4 la mijloc cu romb interior, practic fără extreme, lăsînd benzile la latitudinea fundaşilor laterali şi a deplasării celor doi atacanţi. Care atacanţi, Drogba şi Anelka, şi-au descoperit o armonie pe care n-o aveau în trecut, Ancelotti, un maestru al atmosferei, reuşind să aducă două ego-uri puternice pe drumul dorit de el.

A fost derbyul lui John Terry. Nu pentru că a marcat golul, căci el e prima referinţă a lui Chelsea la fazele fixe. Ci pentru momentul în care l-a marcat. Tocmai în ziua în care tatăl său apărea pe piaţă vînzînd cocaină. Terry este însă un expert în a se ridica din momentele de prăbuşire. Finala Ligii de la Moscova e un exemplu. Lovit de destin, să ne amintim şi de mama lui care nu demult era prinsă furînd dintr-un “Mark and Spencer”, Terry nu s-a prăbuşit. Alţii ar fi făcut-o. Alţii o fac şi atunci cînd destinul le e favorabil, acordîndu-le un talent imens.

Va întrebaţi cît cîştigă John Terry? 10 milioane de euro pe sezon. E cineva care pune la îndoială faptul că merită fiecare cent?

P.S.
Aşa cum a promis, Gică Hagi vine azi la Fotbal European, pe DigiSport, de la ora 20:00. Pune-i întrebări la fotbaleuropean@digisport.ro sau pe contul de Facebook al emisiunii, “Fotbal European Digisport”.
Iar mîine seară, la “Fotbal European”, tot de la ora 20:00, invitat va fi Francisco Molinero, fundaşul lui Dinamo şi fost jucător al lui Atletico Madrid, care va comenta derbyul capitalei Spaniei, supermeciul Atletico-Real.

Bogdan Stelea, secundul lui Răzvan Lucescu la “naţionala” României vine astăzi la “Fotbal European”, de la ora 20:00, pe DigiSport. Avînd în spate peste 200 de meciuri în Spania, la Real Mallorca şi Salamanca, Stelea e unul dintre cei mai fini cunoscători ai fotbalului spaniol din România. Cele mai importante imagini ale etapei a 8-a din Primera, goluri şi faze spectaculoase, demne de “Fotbal European”, misterul accidentărilor de la Real Madrid precum şi situaţia explozivă de la Atletico Madrid, unde suporterii au intrat în vestiar peste jucători, toate acestea vor completa sumarul unei ediţii interactive, la care puteţi participa direct punînd întrebări la adresa de mail “fotbaleuropean@digisport.ro. Mîine, la “Fotbal European”, invitat va fi Cristi Bivolaru, fostul şef al relaţiilor externe la FRF, care va analiza cele întîmplate în campionatele Angliei şi Germaniei.

Gică Hagi va fi invitat de onoare la ediţia de astăzi a emisiunii “Fotbal European”, de la ora 20:00, pe DigiSport. Cel mai important fotbalist român din istorie, singurul “tricolor” care a jucat la cei doi coloşi ai Spaniei, Real Madrid şi FC Barcelona, va vorbi despre amintirile sale legate de Primera Division, despre “naţionala” Spaniei, despre cei 5 ani petrecuţi deja de Lionel Messi în fotbalul mare, dar şi despre miracolul Raul, care, la 33 de ani, a bătut recordul meciurilor jucate în tricoul lui Real Madrid. Cele mai importante imagini ale etapei a 7-a din Primera, goluri şi faze spectaculoase, demne de “Fotbal European”, vor completa sumarul unei ediţii interactive, la care puteţi participa direct punînd întrebări la adresa de mail fotbaleuropean@digisport.ro 

Fost component al “Generaţiei de Aur” şi fost jucător în Primera Division, Gică Craioveanu vine azi la “Fotbal European”, de la 20:30, pe DigiSport. Campionatul Spaniei, Real Madrid, Barcelona, Messi, Ronaldo, Ibrahimovici, dar şi starea actuală a fotbalului românesc se vor număra printre subiectele emisiunii. De la Craioveanu veţi afla de ce vrea să scrie o carte, care va fi subiectul, dar şi cum se descurcă în noul său rol de om de televiziune. La “Fotbal European”, astăzi, veţi putea vedea imagini în exclusivitate cu ziarişti ai Gazetei Sporturilor jucînd fotbal şi marcînd goluri de mare spectacol chiar pe gazonul celebrului “Camp Nou”. Totul de la 20:30, pe DigiSport, imediat după “Fanatik Show”

Deşi nu s-au disputat etape în campionatele Italiei, Spaniei, Angliei şi Germaniei, din pricina partidelor echipelor naţionale, “Fotbal European” programează în această săptămînă două ediţii bonus pentru toţi amatorii de fotbal adevărat, în care invitaţi speciali vor fi colaboratorii externi ai emisiunii.

Luni, de la 20:00, Dominique Antognoni va fi în studio şi va analiza, în stilul jurnaliştilor italieni, tot ce s-a întîmplat în primele 7 etape din Serie A, precum şi prestaţia românilor din “Il Calcio”, inclusiv, sau mai ales, cea a lui Adrian Mutu. 

Marţi, tot de la 20:00, va fi un show exploziv în stilul Gică Craioveanu, care ne va povesti cum se poate transforma un fost component al Generaţiei de Aur într-un jurnalist extrem de apreciat în Spania.

Miercuri, vom vedea împreună la lucru campioana Europei, Spania, în ultimul meci al campaniei, împotriva revelaţiei Bosnia, în vreme ce joi lăsăm loc Campionatului Mondial de Gimnastică de la Londra.

Acum aproape doi ani, cînd Spania încă nu devenise campioană europeană, “La Roja” era stăpînită de convulsii, iar criteriile de selecţie ale lui Luis Aragones erau atacate de presă, Johan Cruyff şi-a exprimat punctul de vedere în editorialul său săptămînal, publicat pe atunci de “La Vanguardia”. Iată cîteva idei:

“A pretinde ca o echipă naţională să execute la perfecţie o idee fotbalistică este o utopie. Te poţi apropia de această idee doar la un Mondial sau European, dar e oribil să ceri asta în timpul preliminariilor. Mai mult decît atît, la finalul lor.

Cruyff se referea la Spania, evident. Nu vi se pare însă că multe din observaţiile sale s-ar putea regăsi în actualitatea “naţionalei” noastre?

Ar mai fi se spus un singur lucru. Cu criteriile sale de selecţie, lăsîndu-l pe Raul în afara lotului, cu presa atacîndu-l şi aşteptînd un eşec pentru a-l executa, Luis Aragones a făcut din Spania campioană europeană.

După o primă săptămînă “de încălzire”, azi intră din plin în funcţiune “Fotbal European”, de la ora 8 seara, pe DigiSport. E un demers inedit, practic e primul talk-show dedicat exclusiv fotbalului adevărat, dar care avînd puţine legături cu restul emisiunilor de profil. În primul rînd vor vorbi imaginile, fără ca emisiunea să fie o înşiruire de rezumate, care îşi au şi ele locul lor bine stabilit în grila de programe, dar imaginile

În fiecare luni vom vorbi despre campionatul italian, Serie A. Veţi auzi părerile şi explicaţiile lui Dominique Antognoni, un ziarist român mutat la Milano de atît de mulţi ani încît obiceiurile de jurnalist român s-au estompat vizibil, înlocuite fiind de cele ale italienilor. Marţi ne vom muta în Spania, unde Gică Craioveanu, deja un obişnuit al studiourilor tv, ne va spune tot ce n-am apucat să vedem din “La Liga de las Estrellas”, Primera Division. Iar miercuri, vom degusta un cocktail exploziv de Bundesliga şi Premier League, cu Marcel Răducanu şi Georg Lorenz, tot un ziarist român plecat de mult de acasă. Joi urmează, firesc, o avanpremieră a week-endurilor.

Vor fi şi invitaţi, dintre cei care chiar au ce să spună. Acel invitat nu va interveni însă niciodată, pentru că “Fotbal European” se vrea o alternativă a celui autohton, o emisiune care să promoveze şi altceva decît sîntem noi obişnuiţi să vedem acasă. Un fotbal profesionist, disputat pe teren, şi nu prin birouri, unde există şi gafe, şi greşeli monumentale, şi ocazii imense, dar şi goluri fabuloase ori faze de mare spectacol.

Se spune că există două categorii: fotbaliştii şi jucătorii de fotbal. Noi, la “Fotbal European”, avem din prima categorie.

Cine l-a văzut pe Henk ten Cate dîndu-şi aere la Otopeni în faţa reporterilor şi a cameramanilor şi-o imagina că respectivul e un personaj. Un nume, o legendă. Altfel nu se explică felul înţepat, asta ca să nu spun golănesc, în care se adresa operatorului Pro TV, care, chipurile, îl deranja. Pretinzînd să nu mai fie filmat, Ten Cate uita că, în primul rînd, se afla pe un spaţiu public, în faţa aerogării, iar în al doilea rînd că, în mod normal, la orice aeroport din lume filmatul nu-i permis înăuntru decît după obţinerea unor aprobări.

Nu-s nici cameramanii de pe la noi nişte sfinţi. Dimpotrivă, e bine să nu te afli în faţa lor atunci cînd urmăresc, avînd camera deschisă, vreun subiect. Însă nici sclavii lui Ten Cate nu sînt, pînă la urmă, ca să-şi permită respectivul să-i trimită înăuntru ori să pună mîna pe obiectiv. Sau să le dea lecţii de cum şi unde să filmeze.

Revin la fraza cu care am început. Henk ten Cate şi-a făcut un nume ca secund al lui Rijkaard. Jucător obscur, apoi antrenor cu aceeaşi caracterizare (pentru cine nu crede să verifice pe Wikipedia), Ten Cate a fost luat ca ajutor de Rijkaard la Barcelona şi, în această postură, a cîştigat Liga Campionilor şi două campionate. Apoi a plecat, crezîndu-se suficient de valoros, să-şi încerce iar şansa ca principal. N-a făcut mare lucru însă, nici la Ajax, nici la Chelsea (ah, scuze, aici era din nou secund), nici la Panathinaikos pînă acum.

În primele sale luni la Barcelona, Ten Cate a avut cîteva conflicte asemănătoare cu presa catalană. Care a reacţionat cu multă duritate şi, după o serie de tackling-uri prin editoriale, preşedintele Laporta l-a chemat şi l-a sfătuit să aibă grijă ce relaţie are cu mass-media dacă intenţionează să-şi continue treaba.

Din păcate, între Bucureşti şi Barcelona singura legătură vine din prima literă a celor două oraşe. Aşa că noi n-avem ce să-i facem lui Ten Cate. Eventual, să-l batem pe teren, dar asta deja e o altă poveste.

Putem să-i spunem însă, mergînd pe linia indusă chiar de el: “Domnu’ Secundu’, n-aţi vrea să vă calmaţi?!”

P.S. Nu uitaţi de Fotbal de calitate, Fotbal European

Pretinsele televiziuni de sport au un singur scop în derularea programelor: să-l sune primii pe Gigi Becali. De fapt, nu, obsesia e cine-l prinde primul, îl bagă pe post, rezervîndu-şi astfel întîietatea opiniilor marelui gînditor din Pipera. Indiferent de oră, de eveniment, de competiţie, de echipă, Gigi Becali trebuie să spună ceva, orice, oricum, oricînd.

După Franţa, se pare Victor Piţurcă l-a prins la telefon pe Gigi înaintea tuturor jurnaliştilor. Fostul selecţioner, pe adresa căruia ar trebui direcţionată deziluzia necalificării, a susurat la urechea latifundiarului-finanţator o sumă de păreri. Pe care, în stilu-i caracteristic, respectivul le-a aruncat pe piaţă ca şi cum ar fi fost ale sale. Aşa au ieşit la iveală toate frustrările celui care continuă să nu înţeleagă nimic din tot ce i s-a întîmplat, e vorba de Piţurcă, care (cacofonia nu merită evitată) nu vorbeşte, dar atacă prin prieteni, vezi aici şi ieşirile lui Mititelu.

Gigi Becali n-a vrut să rămînă la stadiul de trompetă, de purtător de mesaje, ci a ţinut să dea o notă proprie. Devenind ridicol de-a dreptul, atunci cînd s-a apucat să-l facă praf pe Coman. O enormitate ca asta n-avea cum să vină de la Piţurcă, măcar la fotbal omul se pricepe, spre deosebire de celălalt, care doar crede că se pricepe.

Altceva ar trebui discutat. Cum naiba reuşesc Becali, Borcea, Iancu, Mititelu şi toţi ceilalţi să se unească atunci cînd interesele lor sînt periclitate? Cînd observă că e cineva care nu le face jocurile meschine, ies la atac josnic, în haită, neţinînd cont de nimic, nici măcar de aşa-zisa rivalitate dintre ei.

În momentul în care fotbalul nostru dădea senzaţia că s-a lepădat de Satana, că poate zîmbi în sfîrşit, că poate privi cu optimism şi încredere viitorul, trebuie să apară cineva şi să ne reamintească în ce ţară trăim.