Santander, prima etapă din Spania. Stadion plin, public cald, ambiţii mari pentru Racing. Barcelona bate însă cu 3-0, victorie simplificată de prestaţia lui Andres Iniesta, gol de 2-0 şi pasă colosală pentru Messi la deschiderea scorului din minutul 3. Apoi Iniesta e schimbat, în minutul 81, iar reacţia spectatorilor e exemplară. Standing ovation pentru cel mai bun om al adversarului în acea partidă. Întîmplător însă şi cel care, prin golul său din finala cu Olanda a adus Spaniei titlul mondial. Ceea ce lumea la Santander n-a putut uita. Dincolo de amărăciunea unui eşec, amintirea acelui gol încă persistă.

Ovidiu, undeva lîngă Constanţa. Gică Hagi este înjurat non-stop la meciul pe care echipa finanţată de el, Viitorul Constanţa, l-a jucat contra Farului. Pentru că nu a investit banii lui în Farul, ci a preferat s-o ia de la zero, într-un proiect pe cît de ambiţios pe atît de promiţător. Indiferent însă de motiv, simpla idee că Hagi poate fi înjurat pe un stadion din România, după cîte a făcut pentru fotbalul din ţara asta, e revoltătoare prin mesajul subliminal pe care-l transmite. Aceea că România n-are habar să-şi respecte, nu să-şi idolatrizeze, să-şi respecte, puţinele valori pe care le-a propus de-a lungul timpului în context european.

Şi Spania şi România sînt ţări latine, trecute prin dictaturi, asemănătoare în multe concepţii, dar atît de diferite cînd vine vorba de educaţie. Din păcate.

P.S. Aveţi nevoie de o dovadă? Pe www.sport.ro este prezentată drama unui angajat al clubului Dinamo. La 39 de ani, tată a doi copii, el se luptă cu o soartă prea crudă pentru a putea fi înţeleasă. Intraţi şi citiţi unele comentarii! Atît. Nu căutaţi explicaţii, ele nu există. Din păcate, nici speranţa că ne-am putea schimba nu prea mai există

După 16 ani, Raul a plîns la despărţirea de Real Madrid » La 33 de ani, cel pentru care se inventase sintagma “Raul Madrid” a ales să plece în Bundesliga, la Schalke, unde va juca în următoarele două sezoane

Vine un moment în viaţă cînd trebui să ştii să spui stop. Cei care ştiu cînd să se oprească sînt cei a căror imagine va rămîne mereu albă, insesizabil estompată de griul momentelor neplăcute, inevitabile în partea de final a oricărei cariere, atunci cînd anii încep să cîntăreasca mai mult decît calităţile, iar dorinţa nu mai poate ţine locul putinţei.

Introducerea de mai sus se referă la o informaţie ce a ajuns cu siguranţă în orice casă: Raul a plecat de la Real Madrid. Ştirea în sine ar trebui să fie însă alta: Raul nu s-a retras, ci a plecat la altă echipă, în altă ţară, în alt campionat, în alt fotbal decît cel cu care a fost obişnuit. În altă parte.

În acest moment, “RAUL Madrid” s-a desfiinţat. A rămas doar Real Madrid, cel mai mare club al secolului trecut, brandul numărul 1 din fotbalul mondial, dar emblema sa de pînă acum a plecat. Sau i s-a sugerat să o facă, iar el a acceptat elegant, ca un cavaler ce-a fost în toată cariera sa colosala, în care n-am aflat ce tip de fotomodel ar agrea în patul său, ce maşină şi-a mai luat, ce tatuaj sau freză şi-a mai făcut ori care este marca de chiloţi care i se potriveşte cel mai bine, la ce ceas se uită cînd se trezeşte ori ce gel de păr foloseşte. Raul a făcut bani, şi nu puţini, jucînd, marcînd goluri după goluri, rupîndu-şi picioarele la propriu pentru albul clubului de suflet, punîndu-şi numele şi, pînă la urmă, viaţa la dispoziţia unei entităţi ce înseamnă, în primul rînd, milioane de suporteri pe toată planeta. Iar în plan personal, pe care s-a sfiit mereu să-l afişeze, e un model agreat şi apreciat de toată lumea. O căsnicie fără pată, 5 copii şi nici o legendă deochiată.

Despre Raul se pot spune multe. Fiecare are propria caracterizare, fiecare are propria impresie. Unanimă este însă aprecierea pe care întreaga Spanie a simţit nevoia să o aducă acestui jucător care, într-o perioadă cînd “naţionala” iberică nu era cea mai bună din lume, a fost “El Siete de Espana”, şeptarul care stingea orgoliile şi strîngea speranţele în jurul numelui său.

Despre Raul se pot scrie multe. E de ajuns să priviţi cifrele sale ca sa aveţi imaginea unui fotbalist adevărat. Iar dacă va avea cineva curiozitatea să afle cîte dintre golurile lui Raul au fost decisive pentru Real ar descoperi adevărata explicaţie a sintagmei “Raul Madrid”. Şi cu toate astea, Raul n-a fost niciodată Balonul de Aur, deşi a avut 6 nominalizări, n-a fost campion european şi nici mondial, deşi a jucat 102 meciuri pentru Spania. Cîteodată viaţa nu-ţi aduce chiar toate recompensele pe care le meriţi. De aceea, la despărţirea de clubul inimii sale, Raul n-a avut parte de un stadion plin, aşa cum, spre exemplu, a primit Cristiano Ronaldo cînd a fost adus. Poate că lacrimile de ieri ale căpitanului aveau o legătură şi cu asta.

S-a terminat şi Mondialul ăsta. Parcă prea repede, parcă abia începusem să ne obişnuim cu ritmul cotidian, cu fotbalul uneori sărac, alteori generos, în orice caz, nu păcălit, cu nesuferitele de vuvuzele, cu caracatiţa, cu gafele unora, cu reuşitele altora. După o lună de zile de pritocit meciuri, de mestecat ştiri şi de digerat informaţii, avem acum parcă mai mult timp ca niciodată. Să ne amintim. Sau să observăm.

Ce părere aveţi de gestul lui Iniesta, “omul certat cu soarele”, aşa cum îl caracteriza Pepe Reina? De a scrie pe sub tricoul finalei acel mesaj către Dani Jarque, un prieten, dar adversar în acelaşi timp, căci regretatul Jarque a jucat la Espanol, rivala dintotdeauna a Barcelonei. Deja mi se face pielea de găină cînd îmi imaginez cum va fi primit Iniesta la partida de Primera Division cu Espanol, pe stadionul acestora, “Cornella El Prat”.

Ce ziceţi de felul în care s-au manifestat spaniolii după cîştigarea trofeului? Ce ziceţi de Reina? N-a prins nici măcar un minut, dar care a fost maestrul perfect de ceremonii, asta după ce ajutase enorm “naţionala” indicîndu-i lui Casillas unde va trage Cardozo penaltyul în “sfertul” cu Paraguay. Şi ce ziceţi de felul relativ decent în care s-au bucurat nişte campioni mondiali? Am încercat să mă gîndesc cum ar fi arătat această bucurie la noi, cu Mutu, Tamaş, Rădoi, Lobonţ şi ceilalţi “simpatici” (nu rataţi ghilimelele!).

Ce ziceţi de ceea ce s-a întîmplat în avionul ce-i aducea pe campionii mondiali spre Madrid? Veţi spune că şi la noi ar fi fost, poate, la fel. Poate, dar n-avem de unde să ştim, căci la echipa noastră naţională presa e dată deoparte, nu e primită în mijlocul “valoroşilor” componenţi ai lotului reprezentativ (nu rataţi ghilimelele!). N-o fi nici presa noastră la nivelul celei din Spania, dar nici “tricolorii” noştri n-au capacitatea de a înţelege că astfel de momente, chiar şi cele de tristeţe, prinse de camerele tv, pot schimba imaginea unui fotbalist. Poate că Lobonţ e mai haios decît Reina, poate că şi Chivu e mai mucalit decît Pique (şi chiar e), dar asta nu ştie nimeni, pentru că n-are cine să-i arate lumii. Aşa că ei rămîn cu ceea ce se vede. Şi ştiţi bine ce se vede!

Nu se poate să nu fi auzit de Sara Carbonero! Ei bine, poate cea mai cunoscută ziaristă de la acest Mondial a ales să-şi păstreze, în avionul de întoarcere, locul în spate, lîngă colegii ei. Deşi e iubita oficială a căpitanului Iker Casillas şi nimeni n-ar fi comentat dacă s-ar fi aşezat lîngă el, la Business. La fel cum nici Iker, cel care plîngea în faţa camerei Tele 5, înainte s-o sărute pe Sara în poate cel mai spontan şi mai frumos gest al turneului final, nu s-a gîndit că-i va cădea rangul dacă va pleca de lîngă colegi şi va veni, pe scaunele mai strîmte, ale ziariştilor. Nu pot să nu mă gîndesc la situaţii similare de la noi. Mai bine n-o fac, nu?

Ce ziceţi de bucuria sinceră a lui Camacho la fiecare gol al Spaniei? Au fost cam puţine, ce-i drept. Căutaţi un fost selecţioner al româniei capabil să facă un astfel de gest acum. Nu-l puneţi pe Mircea Lucescu, la el e altceva.

Hai să-i lăsăm pe spanioli! Ce ziceţi de cum s-au comportat argentinienii cu Maradona? Noi, pe Hagi, l-am desfinţat, ba nişte juniori anonimi se filmau atunci cînd îl ironizau pe cel care a dus în spate fotbalul românesc timp de atîţia ani.

Ce ziceţi de felul în care au fost primiţi olandezii şi de cum e tratat Robben?. Ce i-am fi făcut noi, oare? Să ne amintim de Mutu şi penaltyul său de la Euro.
Ce ziceţi de felul în care au reacţionat nemţii după ce echipa lor a fost iarăşi învinsă?
Ce ziceţi de decenţa italienilor şi de felul în care au ştiut să critice?
Ce ziceţi de analizele francezilor şi de rapiditatea cu care au pus la cale un plan de redresare?
Ce ziceţi de ardoarea cu care englezii îl apără pe Howard Webb, deşi poliţistul n-a avut cea mai bună prestaţie posibilă? Pentru o naţiune demnă ca Anglia, a fost totuşi o onoare să conducă finala.
Şi poate ar mai fi.
Sînt gesturi demne de naţiuni născute pentru a fi campioane, pentru a conduce lumea. Noi nu vom putea asta niciodată.

În această seară de la ora 20:00 pe DigiSport tragem concluziile turneului final din Africa de Sud. Vom discuta despre surprize, dezamăgiri, momentele care vor rămîne în mintea suporterilor, dar şi despre evenimentele cheie ale Campionatului Mondial.

Vom trage cortina pe Mondialul de pe continentul African împreună cu Andrei Niculescu, şeful departamentului fotbal internaţional de la Gazeta Sporturilor. Tot în această seară DigiSport îşi va prezenta şi noile achiziţii pentru startul noului sezon al Ligii I.

Puteţi intra în direct la fotbaleuropean@digisport.ro sau pe contul de Facebook, Fotbal European Andrei Niculescu, pentru a vă exprima opiniile în legătură cu subiectele ediţiei.

În această seară fostul antrenor secund al Stelei, italianul Massimo Pedrazzini vine să discute de la ora 20:00 pe DigiSport la emisiunea Fotbal Mondial împreună cu şeful departamentului fotbal internaţional de la Gazeta Sporturilor, Andrei Niculescu despre debutul campionilor mondiali la turneul final din Africa de Sud.

Pedrazzini împreună cu Andrei Niculescu vor face avancronica primului meci jucat de Italia împotriva celor din Paraguay la ediţia din acest an la Campionatul Mondial. Pînă la startul emisiunii, care va începe de la ora 20:00, puteţi vedea una dintre cele mai tari reclame referitoare la Campionatul Mondial şi de asemenea vă puteţi reaminti golurile marcate de campioana lumii, la Campionatul Mondial din 2006.

Mult a fost, puţin a rămas. Zilele pînă la startul Mondialului s-au transformat în ore, orele se transformă şi ele, uşor uşor, în minute.

E vremea analizelor, a predicţiilor, a pariurilor. O lume întreagă îşi dă cu părerea. Mulţi îşi folosesc banii în tentativa de a-i înmulţi cu ajutorul caselor de pariuri, demers altfel logic în vreme de criză. Logic, dar riscant în acelaşi timp. Campionatul Mondial de fotbal nu e ceva la care cuvîntul “siguranţă” să se potrivească.

A face analiza echipelor nu-i greu. Cutare e antrenor, cutare şi cutare sînt jucătorii-emblemă, cam aşa e stilul, cam asta tactica. A încerca să descoperi însă cine va cîştiga un meci bazîndu-te pe aceste date e un pic mai dificil, iar a încerca să găseşti încrucişările din fazele superioare pentru a găsi eventuala campioană e un demers demn de Sudoku. Ori Sudoku pe fotbal e mai puţin folosibil.

Echipele naţionale nu sînt cluburi, Mondialul nu e un campionat normal al unei ţări, iar universul selecţionabililor la unii e mare, la alţii e mic, în orice caz susceptibil, ca orice decizie de moment, erorilor umane.

Vorbim de o lună de competiţie, de, să zicem, 3 săptămîni de pregătire, eventual şi de oarecare refacere după un sezon arhiplin, cu multă tensiune şi meciuri jucate, ce coboară spre muşchii, gambele şi gleznele fotbaliştilor sau urcă spre creierul lor. Toate astea fac ca, de multe ori la un turneu final, cei mai buni în sezon, de la care se aşteaptă să fie la aceeaşi înălţime şi acum, să fie de nerecunoscut. Şi, dimpotrivă, alţii mai puţin expuşi pot deveni adevărate fiare, căci Mondialul e bun prilej de negoţ, trei meciuri bune, un gol-două şi un contract nou, echivalentul unei garanţii pe viaţă, poate fi semnat.

În Africa de Sud va cîştiga echipa care va descoperi nivelul corect de atitudine, în şi în afara terenului. Multe meciuri în puţine zile, consumul fizic şi psihic e determinant, saturaţia mentală e mult mai periculoasă decît cea fizică. Atunci cînd  jucătorii ajung să numere zilele pînă la vacanţă, totul e pierdut. De aceea antrenorii aleg izolarea, aleg să nu-şi lase jucătorii
să intre în contact cu presa, pentru că, dincolo de Mondial, acum e vremea transferurilor care vînd bine ziarele şi inevitabil vor fi întrebări despre asta.

Şi totuşi cine?
Se vorbeşte de favorite. Mare atenţie! Echipele mici sînt cele care au avut mai mult timp pentru pregătire, mai multe zile de convieţuire înseamnă o stare de spirit prielnică, dincolo de multe ore de antrenament. Asta în vreme ce marile selecţionate încearcă mai degrabă să-şi recupereze valorile, fizic şi mental, să le aducă pe linia de concentrare necesară, căci de la concentrare pleacă totul.

Se spune că ar fi Spania favorita. E posibil. Însă Spania n-a cîştigat niciodată ceva din postura de favorită. E cam ca Barcelona, joacă atît de frumos încît toată lumea va încerca s-o oprească folosindu-şi mijloacele specifice. Normal ar fi să iasă campioană mondială, însă normalul la un astfel de turneu e relativ.

Se mai vorbeşte de Argentina. Mulţi îl iau în rîs pe Maradona. Poate că nu-i un mare antrenor, însă la nivel de atmosferă e foarte bun. Face vestiar cum se zice. Este idolul tuturor celor 23 de convocaţi, e Dumnezeul lor fotbalistic, au crescut cu el şi îi sorb cuvintele, ar face orice pentru ca imaginea lui să nu aibă de suferit.

Brazilia e acolo. Dunga e un pericol, căci un antrenor capabil să lase acasă un brand ca Ronaldinho pare capacitat pentru mari performanţe. Brazilia de azi e mai echilibrată ca în alte dăţi, e mai defensivă, e mai riguroasă, mai disciplinată tactic. Şi e şi într-o grupă tare, care nu permite lacune de concentrare, ori pentru un lot ca al lor asta e esenţial, menţinerea stării de
atenţie.

Anglia e periculoasă, pentru că Fabio Capello e periculos. Omul ăsta a cîştigat pe unde s-a dus, iar a face asta la o echipă  raţională după atîtea cluburi e o ieşire extraordinară din scenă.

Germania e Germania, niciodată nu poţi să-i citeşti pe nemţi, să le pui o ştampilă. Olanda e plină de fotbalişti, de temperament, de culoare. Italia, de asemenea, e Italia, de cîte ori erau fără nici o şansă “macaronarii” şi de cîte ori au cîştigat în astfel de situaţii?

Cam asta e situaţia. Rămîne la latitudinea fiecăruia de acum înainte să judece, să observe, şi apoi să constate cîte din judecăţile emise astăzi vor fi valabile pe 12 iulie.

Vă invit să comentăm împreună derularea acestui Campionat Mondial pe DigiSport, la Fotbal Mondial, în fiecare zi, de la ora 20:00. Sau pe Facebook, la contul Fotbaleuropean Andrei Niculescu.

ANALIZA ECHIPELOR

GRUPA A
Africa de Sud
Franţa
Mexic
Uruguay

GRUPA B
Argentina
Coreea de Sud
Grecia
Nigeria

GRUPA C
Algeria
SUA
Anglia
Slovenia

GRUPA D
Germania
Ghana
Australia
Serbia

GRUPA E
Camerun
Danemarca
Japonia
Olanda

GRUPA F
Italia
Slovacia
Noua Zeelandă
Paraguay

GRUPA G
Brazilia
Coasta de Fildeş
Coreea de Nord
Portugalia

GRUPA H
Spania
Elveţia
Honduras
Chile

8 iunie 1990. Nu, nu e nimic legat de Piaţa Universităţii. Care-şi derula cele mai fierbinţi zile. Nici de venirea minerilor, care se pregătea. E ceva legat de fotbal. Vine totuşi Mondialul, deja nu mai vorbim de zile pîna la startul lui, ci de ore. În jur de 100, depinde cînd veţi fi citit aceste rînduri. Un Mondial fără România, dar din păcate cu asta ne-am obişnuit, un Mondial pe un continent încă neexplorat în totalitate, un Mondial al semnelor de întrebare pînă la urmă.

Şi totuşi, ce legătură poate fi între 8 iunie 1990 şi Mondial? Este. Atunci, în acea zi de vineri (de regulă turneele finale încep vinerea) a plecat la drum “Italia Novanta”, Campionatul Mondial din Italia cu alte cuvinte. La Milano, cu o festivitate de deschidere frumoasă, cu un imn splendid şi cu o surpriză imensă, Argentina-Camerun 0-1.

Are ceva aparte acest campionat italian. A fost primul nostru Mondial în libertate. Încă se mai auzea ecoul gloanţelor trase cu 6 luni înainte, în zilele aşa-zisei Revoluţii. Erau vremuri tulburi, confuze, cam ca astăzi dacă vreţi, dar la altă dimensiune.
Pe atunci nu ştiam ce înseamnă un telefon mobil, ne duceam liniştiţi viaţa fără internet, beam fără griji apa de la robinet, căci conceptul apă plată încă nu apăruse, habar n-aveam că există E-uri în mai toate alimentele, iar produsele “Bio” ar fi sunat ca un banc cu Bulă, făceam sport pe unde apucam, dar îl făceam pe bune, nu pe calculator. Nu exista decît o televiziune, cea de stat, devenită, credeam noi, “liberă”, dar ce bucuroşi am fost atunci să-l auzim pe Cristian Ţopescu comentînd din nou, după ani de zile în care învăţaserăm bulgăreşte, ruseşte, sîrbeşte ori turceşte, căci altfel nu aveam cum să vedem fotbal.

Cei mai tineri poate nu vor înţelege. Sau le-ar fi tare greu. Astăzi, ar fi de neconceput viaţa fără acele lucruri care, pentru noi atunci, erau de neconceput.

Italia ‘90 a fost Mondialul pe care l-am gustat, picătură cu picătură. Nu ne-a scăpat nimic, căci de mult tînjeam la aşa ceva. Ne-amintim de Lăcă şi de golurile sale cu ruşii, de Roger Milla, de gafa lui Andone, de Maradona, de Rotariu ce l-a enervat teribil în seara aia de la Napoli, cînd TVR-ul a întrerupt pentru cîteva minute emisia, de Maradona din Carpaţi, adică Hagi, de capul lui Balint, de Pat Bonner şi Timofte, de Genoa, de “ce-ai făcut, măi băiatule!”, spus în direct de Dadi Graur, după ratarea penaltyului.

Sau de Toto “El Salvatore della Patria” Schilacci, de Roberto Baggio şi pletele sale în vînt, de flegma lui Rijkaard pe faţa lui Voller, de lacrimile lui Gascoigne după semifinala cu Germania, de acel “hijo de puta” citit pe buzele lui Maradona, atunci cînd italienii fluierau imnul Argentinei în finala de la Roma, cu Germania, ori de lacrimile lui Diego după acea finală cu Germania, de imaginea impecabilă a lui “Kaiser” Franz Beckenbauer, după ce nemţii au luat titlul suprem.

De reclamele pe care le ştim şi astăzi, pe dinafară. “Panasonic Dome Sound Sistem, un pas înainte în televiziune”, dar şi de “Fugi! În pantofi Adidas Torsion. Dacă vrei cu adevărat, poţi”, primele producţii de acest gen apărute pe piaţa din România.

De felul în care televiziunea italiană RAI ne purta, înaintea fiecărui meci, cu ajutorul unei mingi de fotbal, printre cele mai importante obiective turistice ale Italiei.

De splendidul imn al Giannei Nannini, “O vară italiană”, poate cel mai frumos scos vreodată la un turneu final.
De tinereţe, pînă la urmă.

Haideţi să vedem, sau să revedem, după caz, împreună cîteva secvenţe de atunci, într-o producţie BBC.

Partea I / Partea a II-a / Partea a III-a  / Partea a IV-a

Iar în Gazeta Sporturilor, numai în ediţia tipărită însă, veţi găsi marţi, 8 iunie, întîmplări inedite, unele nespuse pînă acum, din aventura “tricolorilor” la Italia ‘90.

Tot ce-a fost important în sezonul 2009-2010, dar şi felul cum a fost comentat campionatul italian de-a lungul celor 9 luni de Fotbal European, iată subiectul ediţiei speciale de azi, ultima despre Serie A, a emisiunii “Fotbal European”, singurul talk-show care-şi propune (şi reuşeşte) să abordeze doar subiecte din fotbalul internaţional, astăzi, de la 20:00, pe DigiSport.

Puteţi intra în direct la fotbaleuropean@digisport.ro sau pe contul de Facebook, Fotbal European Andrei Niculescu, pentru a vă exprima opiniile în legătură cu subiectele ediţiei.

Cîştigarea de către Inter a “triplei” campionat, cupă, Liga Campionilor, performanţa lui Chivu, plecarea lui Jose Mourinho, iată subiectele ediţiei speciale de azi a emisiunii “Fotbal European”, singurul talk-show care-şi propune (şi reuşeşte) să abordeze doar subiecte din fotbalul internaţional.

Multe alte imagini de la sezonul fabulos al Interului, reperele importante ale lui Cristi Chivu în acest sezon, noutăţi despre Jose Mourinho, astăzi, de la 20:00, pe DigiSport, la “Fotbal European”, cu Massimo Pedrazzini invitat special.

Puteţi intra în direct la fotbaleuropean@digisport.ro sau pe contul de Facebook, Fotbal European Andrei Niculescu, pentru a vă exprima opiniile în legătură cu subiectele ediţiei.

UEFA ar fi dorit ca sîmbătă să se joace doar acest meci. În România probabil nu s-a aflat

Cînd i-a venit ideea de a muta finala Ligii Campionilor, cum ar veni cel mai important meci al celei mai importante competiţii continentale intercluburi, într-o sîmbătă, Michel Platini a gîndit la o sărbătoare a fotbalului. Ar fi vrut ca această partidă să fie una singură în această zi, pentru a întări ideea de “cea mai cea”. Nu cred să-i fi trecut prin cap că într-o ţară numită România se va juca o etapă întreagă de campionat, şi încă ultima, astfel ca tot ceea ce trebuia să însemne sărbătoare a fotbalului să fie înlocuit cu sărbătoarea discuţiilor nesfîrşite ale personajelor ce au cotropit acest sport la noi, a lui “a fost, sau n-a fost”, dar, din păcate, nu în varianta de cinema, a lui TAS, a lui blat sau neblat, a lui Gigi şi a celor ca el.

Din păcate, faptul că, în premieră în istoria acestei competiţii, o ţară numită România a avut un titular în finala Champions League a trecut undeva în plan secund, înlocuită fiind de obiceiurile noastre profund mioritice.

Din fericire, la 2500 de kilometri de această ţară, la Madrid, a fost sărbătoarea dorită de Platini. Încă din seara de vineri, dar mai ales în dimineaţa de ieri, italieni şi nemţi deopotrivă au invadat capitala Spaniei, aducînd fiecare după sine euforia, cheful de distracţii, setea de a cunoaşte lucruri inedite, cum ar fi o bere nouă, un vin nou, ori foamea de a vedea diferenţele culinare dintre Spania şi ţările lor.

S-a estimat undeva la 100.000 numărul turiştilor veniţi la Madrid în acest week-end. Dar şi undeva la 50 de milioane de euro totalul cîştigurilor de pe urma vizitei lor, de unde se vede că organizarea unei astfel de finale e extrem de profitabilă. E nevoie însă de o infrastructură perfectă, pe care Madridul o are, de o reţea de transport în comun excelent dispusă, pe care

Madridul o are, de un număr suficient de hoteluri, pe care Madridul le are, şi măcar de 600-700 de restaurante şi baruri, pe care Madridul le are. Stadionul, pe care Madridul îl are, devine o chestiune oarecum secundară, deşi în esenţă de la existenţa lui pleacă totul.

Autobuzele fanilor
Altfel, bucuria fotbalulu a fost peste tot prezentă. Roşul lui Bayern şi negru-albastru de la Inter au depăşit graniţele Fan-Zone-urilor construite de organizatori, grupurile de suporteri ducîndu-şi bătălia lor particulară pe unde se nimereau să se întîlnească. Bătălie ce consta în cine strigă mai tare lozincile de încurajare, unde italienii, mai inventivi şi mai aplecaţi spre artistic, au cîştigat, dar şi cine dă gata mai repede halbele de bere, unde nemţii nu prea au avut rival.

Marea găselniţă a acestei finale a reprezentat-o invadarea de către fani a autobuzelor turistice, care-şi făceau turul obişnuit al oraşului. Astfel că mai toate atracţiile, de la Palatul Regal zarzuela la cel al premierului Zapatero, Moncloa, ori de la Prado la celebrul parc Retiro, aerul finalei putea fi respirat. Din păcate, Plaza Mayor, locul unde poate ar fi fost cel mai nimerit teritoriu pentru o astfel de “dezbatere” de idei, era ocupată de o expoziţie în aer liber a Biroului de Turism al Franţei, astfel că Puerta del Sol, aşa-numitul kilometru zero al Madridului a devenit locul de întîlnire.

Şi, evident, “Santiago Bernabeu”. Legendara arenă, poate cam bătrînă pentru standardele de astăzi, dar mustind de o istorie irecuperabilă şi de legende ale acestei competiţii, s-a împărţit în două, iar abia aici ambele tabere au putut să-şi dea frîu liber imaginaţiei.

Căpitanul şi steagul său
Cristi Chivu a fost primul jucător al Interului care şi-a pus pe spate steagul ţării sale. Gestul său a fost imediat urmat de alţi coechipeiri

Au fost destui români sîmbătă seară pe “Bernabeu”. Oficiali ai Federaţiei, ziarişti, familia lui Cristi Chivu şi prietenii săi apropiaţi ori pur şi simplu iubitori ai fotbalului adevărat care au avut norocul să-şi procure un bilet de intrare la “Sărbătoarea Fotbalului”, aşa cum a dorit Michel Platini să se numească prima finală a Ligii Campionilor disputată într-o zi de sîmbătă.

Toţi, probabil, am trăit meciul privind cu un ochi la derularea jocului şi cu celălalt la Cristi. Căpitanul “naţionalei” noastre ducea fotbalul românesc într-un colţ de Univers unde obiceiurile păguboase ale celor de acasă nu vor putea ajunge niciodată. Tărîmul interzis multă vreme românilor a devenit acum un vîrf cucerit de un băiat de 29 de ani, urcat acum mai bine de 10 ani, din Reşiţa ce-i rămăsese prea mică, direct în trenul gloriei, cu o haltă forţată, Craiova, una specială, Amsterdam, alta normală, Roma, şi în fine, cea mai importantă, Milano. Acum înţelegem, toţi cei care, la vremea respectivă, n-am priceput, şi ne-am grăbit criticînd-o, decizia lui Chivu de a alege Inter, şi nu Barcelona, atunci cînd a fost cazul. Barcelona lui Ronaldinho şi Messi era atunci un El Dorado pentru orice fotbalist, numai că o stea norocoasă veghează asupra fiecăruia şi-i arată drumul în viaţă.

Meciul lui Chivu…
Nu i-a fost uşor căpitanului. L-a avut în primire pe Robben, cel mai periculos om al lui Bayern. L-a scăpat o dată, l-a faultat de cîteva ori, l-a mai împins şi ciocnit atunci cînd arbitrul nu-l vedea, dar în general şi-a îndeplinit misiunea. Cu ajutorul lui Pandev, a cărui generozitate în efort merită un capitol aparte, pe care-l chema mereu lîngă el, arătîndu-i unde să se poziţioneze astfel ca dublajul să fie asigurat, în momentul cînd mingea era la olandez. A avut şi cîteva momente în care simţul său de anticipaţie a apărut, a fost contondent în unele dueluri, a fost, cu alte cuvinte, în meci. Şi, cine ştie?, putea fi erou, dacă în repriza a doua, cu cîteva minute înainte să iasă, Sneijder l-ar fi lăsat pe el să bată o lovitură liberă din preajma careului. S-a apropiat, s-a aşezat ca pentru şut, însă olandezul a tras el, deloc grozav, în zid, deşi poziţia era mult mai bună pentru un stîngaci.

După ce a ieşit, a numărat de pe bancă minutele pînă la final, la fel ca toată suflarea interistă. Iar cînd poliţistul Howard Webb a fluierat sfîrşitul, a zbughit-o spre teren, unindu-se într-o îmbrăţişare colectivă a descătuşării.

…si gestul său emoţionant
Apoi a urmat gestul care pe noi, românii de pe margine, care continuam să-l urmărim doar pe el, ne-a acoperit de emoţie. S-a dus glonţ spre un colţ al terenului, a izbutit să treacă de barajul oamenilor de ordine, a cerut şi a primit un steag. S-a înfăşurat în el şi aşa costumat a continuat să se bucure. A fost primul care a făcut-o, după el s-au luat toţi ceilalţi stranieri ai Interului, Eto’o imediat, Stankovici, Maicon, argentinienii toţi.

Înfăşurat în steag s-a îmbrăţişat cu Mourinho apoi a aşteptat, alături de toţi ceilalţi, clipa sa de glorie. Mai întîi a primit de la Platini medalia de campion, apoi a avut ocazia de ridica deasupra capului trofeul care-i răsplateşte pe cei mai buni, chiar înaintea lui Diego Milito, eroul finalei.

Modelul german
Sărbătoarea s-a prelungit în vestiar mult. Foarte mult. O oră şi jumătate l-au aşteptat ziariştii pe Jose Mourinho să apară la conferinţa de presă. Dar au avut de ce să stea, portughezul anunţînd el însuşi ceea ce, de fapt, nu mai era un secret: va pleca la Real Madrid. Tot cam o oră şi jumătate l-am aşteptat şi noi, ziariştii români, pe Cristi Chivu, într-o zonă mixtă plină ochi, unde camerele de televiziune se amestecau cu microfoanele radiourilor şi reportofoanele jurnaliştilor, sub flash-urile fotoreporterilor, totul într-o entropie colectivă ce i-a făcut pe riguroşii organizatori de la UEFA să se recunoască învinşi. Nimeni nu şi-a mai respectat poziţiile stabilite de dinainte, fiecare a căutat să-şi găsească locul cel mai bun.

Pînă a venit Chivu, am avut ocazia să vedem comportamentul exemplar al fotbaliştilor lui Bayern, la trecerea lor prin faţa ziariştilor. Sub ochii atenţi ai ofiţerului de presă, care avea  grijă ca nici un ziarist german să nu fie nemulţumit, jucătorii lui Van Gaal au răsouns întrebărilor. Ba chiar Marc van Bommel, care încercase să dribleze un grup de jurnalişti, a fost prompt întors din drum, în vreme ce Rummenigge a fost nevoit să apeleze la cunoştinţele sale de italiană pentru a răspunde şi la întrebările venite de la adversari. De altfel, se vorbea în toate limbile posibile, fiecare ţară prezentă la finală avînd reprezentanţii săi. Singurul de la Bayern care n-a vorbit a fost Robben, care a trecut repede prin zonă, flancat de doi bodyguarzi.

Bucuria campionilor
Şi apoi au început să curgă campionii. Primiţi cu urale, cu aplauze, chemaţi dintr-o parte în alta, vorbind în italiană, în franceză, bătînd cuba cu ziariştii, îmbrăţişîndu-se cu ziaristele. Primul a ieşit Quaresma, flancat de un bodyguard, gest complet inutil, de vreme ce nimeni nu a fost interesat de el. Maicon a vorbit cu toată lumea, Eto’o la fel, Materazzi, singurul italian al finalei, era eroul lor, Sneijder s-a dus glonţ la presa olandeză, iar Balotelli a trecut avînd steagul Italiei pe umeri. Notă discordantă a făcut Arnautovici, care a părut uşor dus cu capul, stîrnind rîsetele tuturor celor prezenţi. A apărut vorbind la telefon, s-a tot învîrtiti printre culoare pînă s-a pierdut, momentul său de glorie terminîndu-se cu dilemă rostită în gura mare: “Unde mama dracu’ e autocarul?”.

Într-un final a apărut şi Chivu. Printre ultimii. Încă transpirat şi oarecum marcat de efort. Era ora României 2, spre dimineaţa. Meciul se terminase de mult, momentele sale de glorie abia încep.

“O finală de Ligă nu se joacă, se cîştigă”
La nici două ore după ce a devenit campion european, Cristi Chivu a vorbit despre sentimentele de dinainte, din timpul şi de după un astfel de meci

Cînd stai faţă-n faţă cu Cristi Chivu, ai nevoie de o mare doză de concentrare pentru a nu-ţi muta privirea spre cicatricea care-i brăzdează capul, ca o linie a vieţii mutată aici, ca o graniţă mai mult decît vizibilă între viaţă şi moarte, ca o dovadă de neşters că atunci cînd iubeşti ceea ce faci, răsplata vine în mod sigur, ca un decont al zilelor şi nopţilor de suferinţă, de incertitudine, înlocuite acum de cea mai mare bucurie pe care o poate trăi un fotbalist: cîştigarea Ligii Campionilor.

- Cristi, e cea mai mare bucurie pe care o poate trăi un fotbalist?
- E un sentiment fantastic, asta e clar. Nu ştiu dacă e cea mai mare bucurie, nu ştiu cum e, de exemplu, să cîştigi un titlul mondial cu echipa naţională sau unul european. Dar, din punctul meu de vedere, e momentul maxim al carierei.

- Ai visat la un moment ca ăsta atunci cînd ţi-a fost greu?
- Atunci, n-am îndrăznit să visez atunci. Tot ce-mi doream era să mă fac bine, să revin lîngă ai mei, lîngă soţia mea, lîngă fetiţa mea, lîngă familia mea, şi apoi să pot juca din nou fotbal.

- Dar după? După ce ţi-ai revenit?
- Nu. Nici atunci. N-am visat niciodată, am sperat să pot să reuşesc să cîştig Liga Campionilor. Cred că e un lucru la care speră orice jucător de fotbal care ajunge la un anumit nivel.

- Dar ce e aşa deosebit la o finală de Liga Campionilor? Pînă la urmă, nu-i tot un meci de fotbal? Acum tu ştii cel mai bine.
- E greu să descrii în cuvinte ceea ce simţi în săptămîna premergătoare unei finale, în orele de dinaintea meciului, în minutele de dinaintea startului. Apoi, e greu să descrii în cuvinte ceea ce simţi după terminarea lui, mai ales dacă eşti învingător. În teren, e adevărat, e un meci de fotbal, în care trebuie să faci ceea ce faci şi la altele, dar şi ceva în plus. Pentru că e o finală, e un singur meci şi o greşeală poate decide.

- Acum, după, cum ţi se pare?
- La fel de greu. Dar şi frumos. E însă o experienţă pe care, dacă aş putea, aş repeta-o în fiecare sezon. De fapt, noi aici, la Inter, pentru asta ne pregătim, aşa face orice echipă mare, vrea să cîştige mereu. Din păcate, numai una poate cîştiga pe sezon. Iar din fericire, anul ăsta am fost noi.

- Şi aţi făcut chiar mai mult, aţi cîştigat tot ce se poate cîştiga.
- Adevărat. Acum poate că pare simplu, dar totul a venit la capătul unui an de muncă fantastică.

- Ce motivaţie poate avea un jucător care cîştigă tot ce se poate cîştiga? Ce motivaţie poate avea cineva realizat din toate punctele de vedere să se apuce iar de muncă?

“Încă nu conştientizez ce-am reuşit”
- Gică Popescu spunea că un jucător de fotbal devine fotbalist mare abia atunci cînd cîştigă un trofeu important.
- Probabil că are dreptate. Aceste trofee sînt răsplata pentru munca şi efortul pe care le-ai depus, dar şi o recunoaştere a valorii, pînă la urmă.

- Tu l-ai cîştigat pe cel mai important. Deocamdată eşti singurul..
- Nu sînt singurul. Pe trofeu apare şi Steaua Bucureşti. Şi ei au fost tot români.

- Mă refer la formatul actual al Ligii Campionilor. Crezi că se poate spune că eşti cel mai galonat fotbalist român?
- Mie nu-mi plac statisticile. Şi nici nu-mi place să mă compar cu alţii. Eu sînt Cristi Chivu şi atît.

- Cum a fost bucuria de după meci?
- Nu m-am exteriorizat foarte tare pentru că încă mi-e foarte greu să conştientizez ceea ce am obţinut. Mi-e greu pentru că sînt 11 luni de muncă, apoi o săptămînă cu foarte mult stres, în care ne-am gîndit încontinuu la acest meci. Pentru că o finală nu se joacă, o finală se cîştigă.

- Mourinho a spus că cei care înving sînt învingători, dar cei care pierd nu sînt <<loseri>>, doar fac parte din echipa învinsă.
- Are dreptate. Însă, repet, o finală nu se joacă, o finală se cîştigă! E foarte posibil ca un astfel de moment să apară o singură dată în cariera unui fotbalist. E inutil să spui că eşti fericit doar că ai jucat-o, dacă ai pierdut-o. Învingătorul ia totul, învinsul nu rămîne decît cu regretele.

- Te gîndeşti că au trecut 45 de ani de cînd Inter n-a mai cîştigat acest trofeu?
- Ne-am gîndit, sigur că da. Mă bucur că am reuşit să ne facem preşedintele fericit, că am reuşit să-i îndeplinim visul, lui şi cîtorva generaţii de interişti, un vis care era şi al nostru, al jucătorilor.

“Condiţia mea pentru bilete: fiecare cu steagul!”
- Imediat cum s-a fluierat finalul, te-ai repezit să cauţi un steag al României. De ce ai făcut-o?
- Da, m-am dus să iau steagul. Aşa am simţit atunci. Am văzut înainte de meci unde a stat soţia mea, am văzut unde au stat mama mea, sora mea, prietenii noştri şi m-am dus să iau un steag. Condiţia mea atunci cînd lumea a vrut să vină la meci şi mi s-au cerut bilete a fost să vină cu steagul României.

- E a doua finală consecutivă cînd avem un steag printre sărbătoriţi. O fi un semn bun?
- Într-adevăr, e a doua oară după Şahtior anul trecut. Sperăm să fie un semn bun şi sperăm ca nu doar jucătorii români care activează la cluburi din afară să se bucure de aceste performanţe, sperăm să vină vremea ca şi o echipă de club de la noi să reuşească aşa ceva. Am spus, a fost scris pe un trofeu numele Stelei Bucureşti, sperăm să mai fie astfel de momente.

- Era pe vremuri o emisiune “Mai există şi români fericiţi”. Tu cred că eşti exponentul acestui grup de oameni acum.
- Da, sînt un om fericit, un om norocos, care a avut parte de multe lucruri frumoase la viaţa lui, dar care a trebuit să plătească şi un preţ.

“Două Europene, dar nici un Mondial. Iată motivaţia!”
- Ce s-a întîmplat la schimbare?
- N-am mai putut. E simplu. Am avut cîrcei, am avut un blocaj muscular. Cred că e un lucru normal. Am stat două luni pe tuşă, vin după …. o operaţie nu foarte uşoară, fizic încă nu sînt sută la sută, dar am făcut sacrificii şi am reuşit să trec peste toate.

- Tu ai avut cel mai greu adversar.
- Eu am avut cei mai grei adversari în Liga Campionilor anul ăsta! Dar pînă la urmă sînt fericit că am cîştigat mereu. Pentru asta m-am pregătit tot timpul, ca atunci cînd e nevoie de mine să fiu acolo. Chiar dacă se întîmplă să mi se spună că e nevoie de mine cu 10 minute înainte de meci, cum s-a întîmplat la Barcelona.

- Apropo, se poate spune că acest meci a fost cel mai greu al campaniei?
- Am observat că se vorbeşte doar de un singur meci, şi anumă cel de la Barcelona. Lumea uită că noi am bătut Barcelona cu 3-1 pe San Siro şi am revenit de la 1-0, lumea uită că am bătut-o pe Chelsea de două ori şi acum pe Bayern. Sînt meciuri grele, sînt probabil dintre cele mai bune echipe din Europa. Dar asta trebuie să faci ca să cîştigi Liga Campionilor. Să-i baţi pe cei mai buni, să te comporţi ca o echipă, să ştii să profiţi de momentele favorabile, să ai noroc, arbitrii să nu vadă un penalty, cam aşa se cîştigă Liga Campionilor.

- Cum se va odihni un campion european?
- Încă nu ştiu. Mai am trei meciuri cu echipa naţională, abia apoi mă voi gîndi la vacanţă.

- Dar nu-i frustrant pentru cineva care a cîştigat Liga Campionilor să se uite la televizor la Campionatul Mondial? Şi să vadă acolo adversari pe care i-a eliminat?
- E frustrant, dar asta e situaţia. Nu ne rămîne decît să muncim în continuare şi mai bine şi să încercăm să ajungem şi noi acolo. Eu am jucat la două Europene, dar la nici un Mondial. Vorbeam de motivaţie. Vezi cum apare motivaţia chiar şi pentru cineva care abia a cîştigat Liga Campionilor!