Băiatul deştept cu energie

Andrea Stramaccioni a readus la Inter ceea ce echipa pierduse după plecarea lui Mourinho: starea de spirit

Cînd Inter l-a pus antrenor pe Andrea Stramaccioni, toată lumea a crezut că va fi o soluţie de avarie. Un compromis, un om care să asigure interimatul pînă la venirea unui nume capabil să redreseze o echipă ce semăna cu un burete. Cu un burete din care o gospodină stoarce şi cea din urmă picătură de soluţie pentru a curăţa ultimele vase ce au rămas nespălate. (Ştiu că aţi prefera o altă imagine a buretelui, eventual stors de spumă de un fotomodel aflat sub duş, dar mai bine să rămânem concentraţi). Gospodina a fost Mourinho, a cărui artă de a lua totul de la jucătorii pe care-i pregăteşte e legendară. Dar, la fel de legendară e şi starea în care-şi lasă echipele pe care le părăseşte. Stoarse, ca buretele de mai sus, de puteri, nu atît fizice, cît psihice.

Mourinho părăsise pe Inter în cea mai emoţională formă posibilă. Lăsînd-o în fruntea Europei. Ultima sa imagine publică a fost o îmbrăţişare plină de lacrimi cu unul dintre oamenii săi de încredere, Marco Materazzi. Prin acele lacrimi s-au scurs şi ultimele picături de energie ale unui vestiar ce-l avea, vorbim de oamenii de bază, drept cel mai tînăr reprezentant pe Sneijder, la cei 26 de ani ai săi.

Rafa Benitez, Leonardo, Gasperini, Ranieri s-au trezit, rînd pe rînd, cu acel burete în mînă. Un burete ce nici nu mai avea soluţie, dar nici nu mai primea. Textura sa era afectată. Calitatea jucătorilor n-avea cum să dispară, dar fotbalul se joacă în primul rînd cu mintea, cu creierul, iar dacă mintea e în altă parte, picioarele nu mai răspund la comenzi.

Aşa a apărut în scenariu Andrea Stramaccioni. “Chi cazzo e quello” ar fi putut să scrie presa italiană, dacă ar fi fost pe aceeaşi lungime de undă a tabloidizării cu presa engleză, vezi celebrul titlu “Arsene, who? cu care “Sun” a ieşit la momentul numirii francezului la Arsenal. La fel ar fi putut să spună şi jucătorii Interului, destui mai mari ca vîrstă decît el, unul dintre ei, Zanetti, jucînd probabil mai multe meciuri decît a văzut Stramaccioni la televizor.

Probabil că mulţi au crezut că Moratti fie s-a sonat, atunci cînd l-a confirmat, în vară, pe Stramaccioni, fie a terminat banii. Mai degrabă a doua variantă, căci un miliard şi ceva cheltuiţi cu această echipă sînt bani mulţi de tot pentru o Ligă a Campionilor şi nişte titluri consecutive, obţinute într-o perioadă în care Juve era în purgatoriu, Milan avea obsesia cîştigării Champions League, iar în capitală, Lazio şi Roma nu găseau drumul corect. Probabil că şi mai mulţi credeau, după meciul cu Siena din septembrie, că Stramaccioni se va alătura celorlalte experimente eşuate de pe banca Interului.

Uite că n-a fost aşa. De obicei cînd te alături primului impuls şi iei o decizie drastică ai mari şanse să-ţi pară rău. Moratti n-a luat-o. Iar Inter are acum o serie de victorii consecutive ce l-ar face invidios inclusiv pe Mourinho. Dincolo de asta, Stramaccioni a reuşit să facă din Inter, la momentul actual, echipa cu cel mai reactiv joc din Serie A, contraatacul fiind procedeul cel mai utilizat în marcarea golurilor. Totul plecînd de la poziţionarea jucătorilor, tînărul antrenor neavînd, se pare, orgoliul de a spune “ei trebuie să joace după sistemul meu”, pe care, spre exemplu, l-a avut Benitez. Dimpotrivă, el a adaptat sistemul la ce are la dispoziţie, ajungînd să încerce acum modulul 3-5-2, ceea ce-i asigură o densitate corespunzătoare şi în zonă centrală, dar şi pe benzi.

Victoria din Derby d’Italia, 3-1 chiar pe terenul lui Juve, a confirmat că acest Inter trebuie luat în serios. La fel şi acest antrenor, a cărui relaţie, zice-se excelentă, cu jucătorii e un factor extrem de periculos. Pentru ceilalţi adversari. Dacă îşi păstrează calmul, căci publicul lui Inter e şi exigent, şi agitat, iar acum ar cam vrea trofee, Andrea Stramaccioni poate creşte în valoare direct  proporţional cu echipa pe  care o pregăteşte.

VEZI AICI CLASAMENTUL ÎN SERIE A ȘI MECIURILE ETAPEI!

Vise de chilian muncitor

Fără gălăgie, fără polemici, Manuel Pellegrini a făcut echipă la Malaga dintr-un grup de jucători care adună săptămîni în şir fără să fie plătiţi

Nu ştiu dacă Manuel Pellegrini le-a citit vreodată jucătorilor săi celebrul citat al lui Mahatma Ghandi: “Sînt într-adevăr un visător practic. Visele mele nu sînt bagatele în aer, ceea ce eu îmi doresc este să transform visele în realitate”. Poate că măcar ultima parte a acestui celebru citat să fi fost rostită, măcar o dată, în vestiarul celor de la Malaga, măcar ca un sfat, măcar ca o propunere: “încercaţi să vă transformaţi visele în realitate!”.

Ceea ce ştiu e că Malaga a ajuns acolo unde puţină lume îi dădea vreo şansă. În lumea bună a fotbalului continental. În lumea unde trecerea în primăvara Ligii Campionilor nu e doar chestiune de noroc, ci şi de valoare. Malaga are 10 puncte din 4 meciuri şi e neînvinsă în grupa sa, iar calificarea e obţinută. Poate că sună uşor exagerat, e totuşi o reprezentantă a Primerei Division, dar evoluţia celor de la Malaga în acest sezon, intern şi internaţional, e un caz în sine, un caz ce merită studiat.
Continue reading →

De ce pleacă tinerii? De ce să mai stea?!

Din ce în ce mai mulţi copii şi juniori aleg cluburi din străinătate unde să se formeze. În România singurele cluburi care fac performanţă la capitolul ăsta sînt cele de noapte

Sîntem în săptămîna Derbyului României, dar cred că merită să zăbovim puţin asupra unui subiect apărut în Gazetă. Scris de Răzvan Luţac, articolul e bine documentat şi prezintă 24 de tineri fotbalişti români care se pregătesc la echipe din ţări cu adevărat civilizate. Aceste 24 de nume sînt doar cîteva. Sînt convins că mai sînt mulţi, la fel cum sînt foarte convins că vor fi din ce în ce mai mulţi cei care vor pleca de acum înainte.  Nu-i iau în calcul pe cei care deja trăiesc în ţările respective.

Născuţi ori plecaţi cu familia pe cînd aveau cîţiva ani. La ei e logic să se îndrepte spre cluburi de acolo. Asta e marea problemă, de fapt. A celor care aleg să plece afară, a părinţilor care aleg să-şi trimită copilul în străinătate, pentru că simt că aici n-au şanse. Situaţia la nivel de copii şi juniori în România e vecină cu dezastrul. În unele locuri. În cele mai multe locuieşte în casă cu dezastrul. Există şi variante în care dezastrul şi-a luat lucrurile şi a plecat, căci şi dezastrul are demnitatea lui. Ce perspective are un copil atunci cînd alege să meargă la un centru de copii şi juniori de la noi?

Să-şi rupă tendoanele şi ligamentele pe terenuri sub orice critică. Să dea peste profesori pe care nu-i interesează ce fac, căci sînt plătiţi cu cîteva milioane pe lună şi în starea lor de frustrare se răzbună pe acei copii pe care ar trebui să-i înveţe cîte ceva. Sau să se trezească marginalizat de vlăstarul cine ştie cărui îmbogăţit ce vrea musai să-şi vadă urmaşul vedetă.
Ultimul aspect e foarte des întîlnit şi e tare ciudat. De ce acceptă un antrenor şpagă e o întrebare la care răspunsul trebuie căutat în altă parte. Acceptă pentru aceleaşi motive pe care le au doctorii, profesorii, poliţiştii. De ce dau părinţii spagă e o întrebare la care nu găsesc un răspuns logic. În special cei al căror copil nu e posesorul unui talent ieşit din comun. De ce să dai şpagă ca să-l expui unor situaţii ridicole mai tîrziu, unor momente jenante?

Afară nu se dă şpagă. Acolo sînt plătite condiţiile. De pregătire, de educaţie. Decît să dai şpagă unui antrenor plictisit de la noi, mai bine cu banii ăia duci copilul la o preselecţie în străinătate. Nu neapărat la FC Barcelona, căci acolo e greu de pătruns în momentul de faţă chiar şi dacă ai talent, căci la ce reclamă a făcut actuala echipă a catalanilor pentru La Masia, Barcelona îşi permite să-i aleagă doar pe cei mai buni dintre cei mai buni. Dar există şi alte locuri unde un părinte va afla dacă al său copil e talentat sau dacă nu cumva e mai bine să-l orienteze spre altceva, există viaţă şi fără fotbal totuşi. Şi unde, dacă într-un final va fi acceptat, va învăţa.

Va învăţa cum să facă o preluare. Cum să facă o alunecare. Cum să tragă la poartă. Cum să nu dea o pasă la propriul portar. Cum să se poarte. Cum să cîştige. Şi cum să piardă. Şi va învăţa, poate cel mai important lucru, că fiecare are o oportunitate, că dacă eşti bun ţi se dă încredere, chiar dacă ai 16 ani sau 17. La noi, tinerii de perspectivă sînt cei de 23 ani.
Să ne pregătim, într-un viitor apropiat, să vedem tineri români jucînd pentru alte echipe naţionale. Noi între timp ne vom pierde vremea certîndu-ne. La televizor.

P.S Există o excepţie. Viitorul lui Gică Hagi. Acolo însă e vorba de pasiunea şi încăpăţînarea unui singur om. Şi de banii lui. E foarte posibil ca Hagi să ne salveze din nou.

Cetăţenii nimănui

De cînd lui Mancini i-a fost prelungit contractul şi i s-a mărit salariul, Manchester City pare că s-a întors în timp la epoca lui Marc Hughes

Sîntem fix la jumătatea competiţiilor europene, deci puţină analiză nu strică. În principiu Europa League e o competiţie din ce în ce mai second-hand, din ce în ce mai tare adresată celor care nu-şi permit să viseze prea mult la Liga Campionilor. Dacă pînă şi Molde îşi permite să joace la Bucureşti cu rezervele ca să-şi păstreze titularii pentru un meci de campionat, e adevărat că decisiv, dacă Rubin Kazan face economie de energie cu Neftci Baku pentru că urma un joc de campionat mai important, cu liderul Anji, e clar că UEFA n-a reuşit să găsească o soluţie astfel ca soarele să pătrundă peste umbra pe care o lasă în fotbalul european zgîrie-norul numit Liga Campionilor. E şi o chestiune de strategie, proastă la unii, vezi cazul italienilor care au tratat cu indiferenţă competiţia şi au plătit cu pierderea unui loc în Champions League. Pînă la urmă, dacă aşa vor unii, să fie sănătoşi, iar dacă asta ajută cluburile de la noi cu atît mai bine!

În Liga Campionilor lucrurile stau cel mai rău pentru Manchester City. Are un singur punct, iar imaginea lăsată a fost patetică. Şi cu Real, meci pe care paradoxal era să-l termine cu rezultat pozitiv, şi cu Dortmund, cu care n-a meritat punctul obţinut, şi cu Ajax. Patetică pentru că vorbim despre campioana Angliei, nu a Norvegiei, cu un lot colosal şi cu posibilităţi practic nelimitate din punct de vedere financiar.

Astă-vară, după ce a cîştigat campionatul, lui Roberto Mancini i-a fost prelungit contractul pînă în 2017 şi i s-a mărit salariul. Ce înseamnă asta? Că se va alege cu o despăgubire astronomică dacă va fi demis, în primul rînd. Al doilea rînd nu există. Şefii lui City spuneau atunci că acest nou acord îi permite lui Mancini să gestioneze cu mai multă linişte o echipă capabilă să-şi apere titlul intern şi să lupte pentru un trofeu continental. Primul lucru pe care l-a făcut Mancini după ce şi-a asigurat viitorul a fost să se plîngă de faptul că nu i se aduc jucători.

În loc să fie liniştit, Mancini a intrat într-o ciudată stare de anxietate. Şi a început să schimbe un sistem ce părea că începuse să funcţioneze. S-a trecut la cel cu 3 oameni pe linia de fund, folosit în unele partide, dar în altele nu, astfel că echipa pare zăpăcită. Pe undeva, Mancini repetă ce a făcut Guardiola în ultimul său an la Barcelona, dar diferenţele sînt uriaşe, pentru că Pep căuta să schimbe un mecanism ce se uzase de atîtea succese, ceea ce la City nu e cazul. Se vorbeşte că a pierdut vestiarul, ceea ce, dacă e adevărat, îi aduce oarece probleme, căci nu există antrenor pe lumea asta capabil să supravieţuiască unui vestiar ostil.

Se spune că antrenorii italieni aduc rezultate. Prin stilul lor, de multe ori gri, de a înţelege fotbalul. Aduc deci rezultate, nu şi fotbal. City avea nevoie de trofee, care să-i certifice poziţia în societatea numită Premier League. Le-a obţinut. Acum trebuie să urmeze fotbalul. Cu atîţia jucători buni totuşi nu poţi juca urît! Mai ales dacă nici nu mai cîştigi ca înainte.

Blestem german şi încăpăţînare portugheză

Real Madrid a pierdut din nou în Germania şi pentru că Mourinho nu are timp să promoveze tineri.

De cînd a plecat de la Porto, Jose Mourinho n-a pierdut niciodată un meci în luna octombrie. E o simplă informaţie, o notă dintr-o statistică probabil fără relevanţă. Mult mai relevantă ar fi o cifră a fotbaliştilor promovaţi de Jose Mourinho de la echipele de juniori ale cluburilor pe care le-a antrenat.
Nu ştiu să fi căutat cineva vreodată această informaţie. Şi asta dintr-un motiv simplu. Jose Mourinho nu e un antrenor cu aplecare spre acest domeniu. Că a fost Chelsea, că a fost Inter, că este Real Madrid, linia e aceeaşi. Portughezul a preferat să cumpere decît să crească, de cele mai multe ori prin intermediul amicului Jorge Mendes, asta şi pentru că a avut mereu o cotă foarte mare, ce-i dădea dreptul să solicite, iar solicitarea să fie mereu acceptată.
Sînt însă momente cînd, poate, e bine să te abaţi de la drumul iniţial, să faci şi unele concesii, să laşi deoparte personalitatea şi să iei în seamă ce zic şi ceilalţi. Real Madrid a mers în Germania fără nici un fundaş lateral de meserie. Sigur, asta nu e vina lui Mourinho, virusul FIFA continuă să facă ravagii sub privirile şefilor fotbalului mondial, care nu mişcă un deget. Nici planificarea lotului nu poate fi discutată. În fond avea la dispoziţie doi oameni pentru stînga, Marcelo şi Coentrao, alţi doi pentru dreapta, Arbeloa şi Ramos, plus destule variante pe zona centrală care să-i permită permutări. Dar, neavînd nici un fundaş lateral de meserie, Mourinho a decis să improvizeze în loc să încerce măcar să se uite spre echipa a doua. Real Madrid Castilla are cîţiva jucători cu care să te cîrpeşti în caz de avarie, aşa cum se prezenta situaţia înaintea meciului cu Borussia.
Dacă pe dreapta s-a mers pe o variantă comodă, Ramos, pe stînga s-a apelat la Esssien, unul dintre credincioşii soldaţi ai comandantului portughez. A fost mutat Pepe ca fundaş central-stîng, pe picior schimbat, iar stîngăciile acestuia au apărut imediat, în vreme ce Xabi Alonso a fost şi el orientat să acopere eventuale carenţe în acea zonă. Una extrem de delicată la Real, căci acolo joacă şi Cristiano Ronaldo, iar Cristiano, în afară de meciurile cu Barcelona, face rar faza defensivă. Toate aceste mişcări au destabilizat echipa. Mai ales că s-a accidentat şi Khedira, un alt “virusat” de FIFA. În locul său, Modrici n-a fost prea de ajutor pentru Xabi Alonso. Iar “quarterback”-ul lui Mourinho a muncit ca un cîine pe faza defensivă, dar n-a mai avut resurse pentru cea ofensivă. Şi, cum, în general, Real începe tranziţia pozitivă de la Alonso, lipsurile au fost evidente.
Prestaţia lui Varanne, simplă şi sigură, e o probă că Mourinho a greşit neapelînd la tinerii pe care-i avea ca variante la echipa a doua. Aşa că, dincolo de eşecul din teren, Mourinho a mai pierdut un meci în luna octombrie. Meciul cu propriile concepţii.

P.S Două vorbe despre Dortmund. Merită mult mai mult, e limpede. Jurgen Klopp a beneficiat de circumstanţele de mai sus şi a ştiut să le folosească în interesul său. E un intelectual al fotbalului, iar echipa sa joacă electric, la fel fel ca tricourile pe care le poartă. Atunci cînd ai în spate un asemenea public, ai toate motivele s-o faci. Relaţia dintre Borussia şi fanii săi e una din frumoasele poveşti de iubire ce ţin în viaţă acest sport. Poţi să cîştigi sau să pierzi, dar niciodată n-ai voie să dezamăgeşti pe cineva care te iubeşte necondiţionat.

Relaţia imposibilă

Nu e bine să intri într-o relaţie pe care nu ţi-o poţi permite. În doar un an, Atletico Madrid a devenit un club prea mic pentru Radamel Falcao.

Perioadele de pauză fotbalistică, atunci cînd echipele naţionale îşi intră în drepturi, sînt o mare pacoste pentru presă. Lipsa de subiecte de actualitate, căci nimic nu e mai plictisitor decît o conferinţă de presă a unui fotbalist de “naţională”, obligă la găsirea altora, cît de cît agreabile. Şi, din punctul ăsta de vedere, nimic nu e mai apetisant decît o discuţie despre un potenţial transfer al unui fotbalist de top.

Subiectul acestor zile a fost Radamel Falcao. “El Tigre” e, în ziua de azi, unicul care pare capabil să se ia la trîntă cu Messi şi Cristiano Ronaldo. E cel mai bun număr 9 al momentului, un “killer” în faţa porţii, un animal de pradă, un tigru, ce mai încoace-încolo. În cazul său, discuţia porneşte de la o premisă simplă: cei mai buni fotbalişti joacă întotdeauna la cele mai bune echipe. Atletico Madrid nu intră în această categorie, deci concluzia spre care ne îndreptăm e clară: columbianul va pleca.

Cînd se va întîmpla asta? Asta e întrebarea. Căci, de întîmplat se va întîmpla, e sigur. Problema nu-i simplă, în special pentru Atletico. Atunci cînd l-a adus, Atletico a făcut o nebunie din punct de vedere economic. Un club cu atîtea datorii, la stat şi la bănci, nu avea cum să-şi permită o astfel de valoare. Cînd l-au vîndut pe Aguero la City, cu 45 de milioane de euro, madrilenii au dat imediat jumătate la stat. Cu cealaltă jumătate au plătit prima tranşă pentru Radamel. Transferul s-a parafat pentru 40 de milioane de euro plus alte 7 variabile, variabile din care se vor plăti între 3 şi maximum 5 milioane, după ratarea calificării în Ligă, anul acesta. Salariul columbianului, 4,5 milioane brut, deloc exagerat pentru valoarea lui. Adăugaţi aici comisionul de 5 milioane pentru impresar şi aveţi, în mare, toate datele. Ah, încă un amănunt: impresarul este, cine credeţi?, Jorge Mendes, agentul lui Mourinho, Cristiano, Di Maria. Printre alţii. Nu e un amănunt lipsit de importanţă, credeţi-mă!

Brusc, dinspre Real au apărut priviri îndreptate spre Falcao. Şi a transpirat, voit probabil, un interes pentru un eventual transfer. Să fie adevărat? Tot ce e posibil, dar prima senzaţie e că Real, mai bine zis Mourinho, a apărut pe scenă ca să crească preţul pentru alţii. Jorge Mendes e un tip minuţios, nu lasă nimic la voia întîmplării, vezi şi tristeţea lui Cristiano de acum o lună, îndulcită cu o creştere la 15 milioane a salariului pe an, ce se va parafa în curînd. În piesă a apărut şi tatăl lui Falcao, care, parcă fără să vrea, a scăpat declaraţia: “Radamel visează de copil să joace la Real”. Santiago Bernabeu spunea acum vreo 60 de ani: “Cel mai rău pentru un fotbalist e cînd taică-su se bagă în viaţa lui”. A fost doar o paranteză.

60 de milioane, cam atît ar costa Falcao. Poate ceva mai mult. Să dea Real banii ăştia? Să accepte apoi să-i plătească 9-10 milioane salariu jucătorului, net de data asta? Vom vedea. Din Anglia vin însă semnale mai puternice, iar creşterea preţului de care vorbeam mai sus vizează, în strategia lui Mendes, zona petro-dolarilor sau a rublo-dolarilor lui Abramovici. Mai ales că Real nu poate lua jucătorul în această iarnă.
Atletico e la mijloc. Diego Simeone mai ales. De dat îl vor da pe Falcao, dar cînd? În iarnă, spre Anglia, ceea ce ar însemna o pierdere mare din punct de vedere sportiv, dar un bun cîştig financiar, sau în vară, posibil spre Real Madrid, ceea ce ar aduce nori de revoluţie la “Calderon”?
Nu-i uşor, iată, să intri într-o relaţie pe care nu ţi-o poţi permite!

Politică şi beţie

De cînd s-a decis să intre în politică, patronul Stelei e atacat constant. Va trebui să fie mult mai atent la detalii. Inclusiv la cele ce ţin de imagine

E greu de găsit un subiect abordabil cu doar cîteva ore înainte de un meci atît de important precum cel cu Olanda. Important, dar nu decisiv, să ţinem cont de asta. Două teme au fost în centrul atenţiei în acest week-end fără fotbal. Apropo, nu-i aşa că week-endurile fără campionate sînt tare plictisitoare? Mie aşa mi s-a părut. Unu ar fi intrarea lui Gigi Becali în USL, cu decizia sa de a candida pentru alegerile parlamentare. Cel de-al doilea, aventura bahică a unor jucători de la Steaua, cu urmările, dizgraţioase, pe care le ştiţi.

Să le luăm pe rînd. Gigi Becali e antamat de USL pentru alegerile parlamentare. E decizia lor, pesemne că oamenii de acolo, mai bine pregătiţi decît noi, cei care nu sîntem acolo, au studiat problema, au calculat şi au ajuns la concluzia că e o mutare cîştigătoare. Imediat au apărut reacţii. S-au arătat unii la camere, oameni politici cum le place lor să se intituleze, care, luîndu-şi feţe afectate, de parcă ficatul nu le mai încăpea în carcasă, s-au apucat să spună că, vezi Doamne, Gigi Becali n-are. Ce n-are? Păi, cum ar veni, n-are autoritatea morală, n-are imagine, n-are cultură, n-are educaţie, n-are maturitate şi tot felul de alte calităţi, pe care dacă nu le are nu poate fi “om politic”. De parcă acest “om politic” e un soi de specie superioară, un supraom, un Dalai Lama, puritatea absolută a rasei umane.
Continue reading →

Vînătorul de comori

În cariera sa, Louis van Gaal a propus fotbalului mare nume de tineri fotbalişti care, între timp, au devenit uriaşi.

Poate că multora li se va părea stranie formula de echipă a Olandei din meciul cu România. Sau, mai bine zis, numărul mare de fotbalişti tineri şi foarte tineri cărora Louis van Gaal le-a găsit locul în modulul tactic gîndit de el. Nu este însă doar un episod singular, e o caracteristică a acestui antrenor olandez, ajuns la 61 de ani, în a cărui carieră se regăsesc un număr foarte mare de tineri promovaţi.

La 20 de ani, Louis van Gaal era legitimat la Ajax. N-a avut niciodată privilegiul de a-şi construi o carieră de jucător la această echipă. Antrenor era pe atunci românul Ştefan Covaci, care nu i-a dat prea multe oportunităţi. Poate şi de aceea, o dată ajuns pe scaunul lui, Van Gaal a procedat de manieră total opusă. În paranteză fie spus, debutul său ca fotbalist în Eredivisie e legat tot de un român, Mircea Petescu, care antrena pe vremea aceea echipa Telstar.

Van Gaal i-a fost o bună perioadă secund lui Leo Beenhakker la Ajax. Tocmai plecase Johan Cruyff la Barcelona, iar cei doi au preluat echipa din Amsterdam. Era vara lui 1988, iar vedeta “lăncierilor” era Dennis Bergkamp. În 1991, Beenhakker a luat drumul Madridului, ceea ce s-a convertit în marea şansă a lui Van Gaal. dar, veţi vedea mai tîrziu, a multor fotbalişti.

Perioada Ajax
Există o certă confuzie cu privire la anumite nume. Trebuie lămurit din prima faptul că Bergkamp (18 ani), Richard Witschge (19 ani) şi Ron de Boer (18 ani) au debutat cu Cruyff, iar Frank de Boer (19 ani) a făcut-o cu Beenhakker, dar cu Van Gaal ca asistent. Însă apoi au urmat alţii:
Edwin Van der Sar (22 de ani). Teoretic, el debutase cu Beenhakker, însă a fost adus de Ajax la solicitarea lui Van Gaal. Iar sub mandatul acestuia a devenit titular, în locul lui Stanley Menzo.

Michael Reiziger (18 ani). Un meci, de debut, sub mandatul lui Beenhakker. Apoi împrumut la Volendam şi Groningen. Van Gaal l-a readus şi i-a oferit, în sezonul ‘94-’95, postul de fundaş dreapta.
Edgar Davids (19 ani). Tehnic vorbind, şi el a debutat cu Beenhakker, pe 6 septembrie 1991, într-un meci cu Waalwijk. Dar fix în acea lună, Beenhakker pleca la Real, iar Van Gaal s-a ocupat de creşterea lui. În acel sezon a jucat 16 meciuri şi a marcat două goluri.
Clarence Seedorf (16 ani). Van Gaal îl debutează la 16 ani şi 242 de zile, convertindu-l, atunci, în cel mai tînăr debutant al Ajaxului.
Jari Litmanen (22 de ani). E o extrapolare, dar faptul că Van Gaal a descoperit în el înlocuitorul perfect pentru Bergkamp merită semnalat. Venea totuşi din fotbalul finlandez, fără nici un fel de expunere la acea vreme.
Mark Overmars (21 de ani). Van Gaal l-a adus de la echipa a doua a lui Wilem Tilburg. În primul său sezon la Ajax a jucat, în toate competiţiile, 40 de meciuri, marcînd 13 goluri.
Finidi George (23 de ani). Van Gaal l-a adus direct din Nigeria, de la echipa Sharks. Nwankwo Kanu (17 ani). A fost adus în acelaşi timp cu Finidi, de la o echipă cu nume imposibil, Iwuanyanwu Nationale, pentru 200.000 de dolari. A jucat 54 de meciuri pentru Ajax şi a dat 25 de goluri, apoi a fost vîndut la Inter, cu 4,7 milioane de dolari.
Patrick Kluivert (19 ani). Zlatan Ibrahimovici îl consideră şi acum idolul lui. Spre deosebire de suedez, care caută cu disperare prima lui Ligă a Campionilor, Kluivert a cîştigat-o în sezonul său de debut, 1994-1995, marcînd şi golul din finala cu Milan.
Cei de mai sus sînt numele cele mai importante. În cei 6 ani de mandat la Ajax, Louis van Gaal a propus şi alte variante, Musampa, Silooy, Bogarde, care n-au avut apoi acelaşi succes.

Prima perioadă la Barcelona
În 1997, Louis van Gaal pleacă la Barcelona. Găseşte un club în criză de nervi, după două despărţiri traumatizante pentru suporteri, a lui Johan Cruyff, în 1996, şi a lui Ronaldo, brazilianul, în vara lui 1997. În cele 3 sezoane din prima aventură catalană, Van Gaal a fost foarte puţin iubit, deşi a adus clubului două titluri în primii doi ani. Asta în principal urmare a obsesiei sale de a umple lotul de olandezi şi, în mai mică măsură, de brazilieni, ceea ce, după perioada Cruyff, nu le-a picat deloc bine pretenţioşilor catalani. Cu toate acestea, de această perioadă se leagă cîteva nume propulsate în fotbalul mare.

Xavi Hernandez (19 ani). Cel mai bun pasator al momentului a debutat în al doilea sezon al lui Van Gaal, pe 18 august 1998, în prima manşă a Supercupei Spanie, cînd a şi marcat. În acel campionat, într-un meci cu Valadolid, pe 20 decembrie, Xavi marchează golul unei victorii care i-a salvat scaunul lui Van Gaal, ameninţat atunci cu demiterea. Echipa catalană era pe locul 11 din 14 etape, tocmai pierduse acasă cu Villarreal (1-3 cu două goluri antologice Craioveanu) şi afară din Europa.
Carles Puyol (22 de ani). Căpitanul de azi al Barcelonei debutează pe 2 octombrie 1999, la Valladolid. Intră ca titular şi joacă, pe parcursul sezonului, 37 de partide.
Pe lîngă cei de mai sus, în acea perioadă de 3 sezoane au mai apărut nume precum Mario Rozas, Jofre, Sergio Santamaria, Nano, Okunowo, cel ce avea să ajungă şi pe la Dinamo, şi Gabri.

A doua perioadă la Barcelona
În vara lui 2002, Louis van Gaal ajunge din nou la Barcelona. Venea după o perioadă neagră a carierei sale, cea a primului mandat la “naţionala” Olandei, terminată prost cu necalificarea “Potrocalei Mecanice” la Mondialul asiatic.

Primit cu evidentă ostilitate de public şi presă, Van Gaal nu rezistă pînă la finalul sezonului 2002-2003, fiind înlocuit cu Radomir Antici. Găseşte însă timp pentru a introduce în fotbalul mare cîteva nume importante şi astăzi.

Victor Valdes (21 de ani). Debutează pe 1 septembrie 2002, cu Atletico Madrid. Van Gaal a mers pe mîna lui în dauna argentinianului Bonano, dar ulterior s-a certat cu el pentru că portarul refuzase să meargă înapoi la echipa a doua, pentru cîteva etape.
Andres Iniesta (19 ani). Van Gaal n-a avut prea mult timp să lucreze cu Andres, dar el l-a debutat, într-un meci de Liga Campionilor, cu FC Bruges.
Thiago Motta (20 de ani). Tehnic, Motta, format la La Masia, debutase în mandatul lui Rexach, dar cu Van Gaal a devenit titular la echipa catalană.
În acest al doilea mandat al lui Van Gaal la Barcelona au apărut în fotbalul spaniol numele lui Oleguer, Fernando Navarro (azi la FC Sevilla, campion european cu Spania în 2008) sau Sergio Garcia (azi la Espanol, şi el campion european cu Spania în 2008).

Episodul Alkmaar
Nici la Alkmaar, Louis van Gaal n-a uitat de preocuparea sa pentru tineri. A stat la AZ 4 sezoane, cu un titlu de campion, în 2008-2009, la capătul unui campionat fabulos, 28 de meciuri consecutive fără eşec, din care 11 fără gol primit. L-a aruncat în fotbalul olandez pe starul naţionalei de azi, Jeremain Lens, la 18 ani, şi a propus alte cîteva nume: Moussa Dembele, Mounir El Hamdaoui sau Stijn Schaars.

Episodul Bayern Munchen
A urmat perioada Bayern. Putea fi una glorioasă, dar un anume Jose Mourinho, cel ce i-a fost asistent în prima sa perioadă la Barcelona, s-a opus. Cu campionatul şi cupa cîştigate, Bayern avea nevoie de Liga Campionilor pentru ca Van Gaal să intre, cu o triplă istorică, în cartea de aur a clubului bavarez.

Cele mai importante nume propuse de Van Gaal în episodul Bayern sînt azi extrem de importante pentru “naţionala” Germaniei: Thomas Muller şi Holger Badstuber. Ambii debutaseră sub comanda lui Klinsmann, dar Van Gaal e cel care, ca şi în cazul multora dintre cei enumeraţi mai sus, a avut deplină încredere în ei.

Poate să-ţi placă sau nu Van Gaal. Însă n-ai cum să nu observi că Olanda a beneficiat din plin de munca lui. Iar strălucirea Barcelonei lui Guardiola şi a Spaniei lui Del Bosque se bazează pe 3 oameni pentru care Van Gaal a avut, la un moment dat, ochi: Xavi, Iniesta şi Puyol. Atenţie, aşadar, la aceşti tineri pe care-i vom vedea pe Naţional Arena!

Adevărurile unui “nebun”

De cîteva zile, în presa din Spania se tot vorbeşte despre dialogul pe care Marcelo Bielsa l-a avut cu jucătorii lui Athletic Bilbao, a doua zi după finala Cupei pierdută în faţa Barcelonei. Mai întîi sub forma unei scurte dezvăluiri, api sub forma unei înregistrări audio, mesajul transmis de “El Loco” Bielsa a fost publicat, în cele din urmă, în întregime.

Nu mă voi referi, în cele ce urmează, la felul în care a transpirat în presă acest scurt discurs. Probabil cineva a intuit atunci că ar fi bine să înregistreze. Pînă la urmă, acest aspect e puţin important pentru noi, cei de departe. Vă invit doar să citiţi şi să încercaţi să priviţi dincolo de subiectul de presă, către mesajul în sine. Sînt vorbe care pot fi spuse absolut sigur în orice vestiar din lume, la un moment dat. Şi poate că se şi spun. Dar nu se află.

O scurtă precizare. Totul s-a întîmplat într-un moment în care viitorul lui Bielsa la Athletic era nesigur. Pierduse cu 3-0 finala Europa League de la Bucureşti, cu Atletico, şi cu 4-1 finala Cupei Spaniei, cu Barcelona, la Madrid.
Aşadar:

“Am vrut să vă salut înaintea vacanţei. Se poate să fie doar un la revedere, dar e foarte posibil să fie un salut de despărţire. Ar fi fost un sezon bun dacă nu s-ar fi terminat aşa. Şi nu putem ignora felul în care s-a terminat. Sincer, s-a terminat rău, foarte rău, iar eu mă fac pe mine principal responsabil.

Băieţi! N-am fost la înălţimea aşteptărilor pe care le-am generat. Aseară, venind de la Madrid, am auzit între voi rîsete, conversaţii. E inadmisibil! Mi se pare inadmisibil să mobilizăm un popor şi apoi să-l decepţionăm în halul ăsta! Mie mi-e ruşine că i-am decepţionat pe fanii lui Athletic Bilbao. Putem pierde finale. Nu cu 3-0, nu cu 4-1, cu 5-0 chiar. Nu e nici o problemă. Dar, băieţi, să pierdem jucînd în halul în care am făcut-o?! Dacă meciul cu Atletico a fost prost, cel cu Barcelona a fost oribil. Băieţi, ştiam ce fel de Barcelona vom înfrunta, ştiam ce trebuie să neutralizăm. Au jucat aşa cum ne-am aşteptat, nu ne-au surprins cu nimic.

De aceea mă simt responsabil. Pentru că băieţii cărora le-am transmis ce trebuie să facă au avut cea mai puţină implicare. Voi puteţi să fugiţi de responsabilitate şi spuneţi că unul a greşit, că altul a fost slab, că celălalt a fost nu ştiu cum. Nu, băieţi, aşa ceva nu există! Ne-am antrenat ca nişte animale pentru meciurile astea, dar cînd a fost să aplicăm ce am antrenat n-am reuşit. De aceea eu mă simt responsabil.

Dar vreau să nu uitaţi că nu puteţi dezamăgi un asemenea public. Un public care, deşi e 3-0 pentru adversari, ne aplaudă, în minutul 80, la singura acţiune cît de cît pozitivă. E un public extraordinar, băieţi, extraordinar, iar voi v-aţi bătut joc de el! Mie mi-e ruşine că atunci cînd obiectivele noastre au fost îndeplinite nu ne-am mai mobilizat la fel. Cînd trebuia să demonstrăm forţă, putere, grandoare, n-am mai făcut-o.

Nu m-aş simţi responsabil dacă aş lucra cu un grup care nu poate mai mult. Dar nu e aşa. Voi sînteţi parte din acel public şi, pentru binele vostru, pentru viitorul vostru, să vă intre bine în cap că aţi decepţionat acest public, care nu merita asta! N-aţi jucat să cîştigaţi cele două finale, aţi jucat ca să le jucaţi.

Şi asta pentru că voi credeţi că vă permiteţi asta. Sînteţi nişte milionari prematuri, voi n-aveţi problemele pe care le au oamenii ăştia, pe voi nu vă interesează ce se întîmplă, voi credeţi că puteţi fi iertaţi orice ar fi. Voi vă permiteţi să rîdeţi cînd alţii plîng”.

E doar o parte din monologul antrenorului argentinian. Fotbalul e compus din mai multe eşecuri decît victorii memorabile. Noi, cei din afara vestiarelor, rar putem afla ce gust au aceste eşecuri.

Lui Marcelo Bielsa îi putem analiza şi critica metodele, îi putem descoperi o mie de defecte. Doar un om nebun după fotbal poate însă expune durerea unei înfrîngeri atît de clar şi de direct, fără filtru, fără ocolişuri.

Mi se pare un discurs în faţa căruia nu poţi decît să-ţi scoţi pălăria.

Antrenori, decizii, diferenţe

Un fundaş central refuză să joace lateral şi era să fie exclus. Un alt fundaş lateral acceptă să joace în centru, greşeşte şi nimeni nu-l transformă în vinovat

S-a întîmplat cam în acelaşi timp. Martinovici, de la Steaua, refuză să joace fundaş lateral în meciul cu Copenhaga. Patronul află şi evident începe scandalul. Pe televiziuni. Mai întîi zice că-l dă afară, cu tot circul mediatic de rigoare, apoi îl iartă, cam pe acelaşi scenariu.

A doua zi, vineri. Dimineaţă, la antrenamentul Barcelonei, antrenorul îi spune lui Adriano că se gîndeşte să-l pună fundaş central la meciul cu Real Madrid. Ce-o fi fost în mintea brazilianului, doar el ştie. Nu jucase niciodată în acea poziţie, asta spre deosebire de Martinovici, căruia nu-i place să joace fundaş lateral. Chestie de nuanţă.
Continue reading →