După spectacolul de la Atletico-Athletic, orizontul de aşteptare pentru Clasicul României e foarte mare. Să ne facem iluzii?

La sfîrşitul săptămînii trecute, cînd încă se mai vorbea de finala Europa League de la Bucureşti, o cunoştinţă, fără mari legături cu fotbalul, îmi povestea cum cei doi băieţi ai săi o bat încontinuu la cap să-i ducă la un meci pe Arena Naţională. Şi m-a întrebat, ştiind că urmează Steaua - Dinamo şi apoi finala Cupei, dacă pot s-o ajut să cumpere 4 bilete la fiecare dintre cele două meciuri. Am întrebat-o ce vîrstă au cei doi băieţi şi am aflat că unul are 5 ani, iar celălalt 7. Am sfătuit-o, fără să mă gîndesc prea mult, să aştepte totuşi alte ocazii. Explicîndu-i că ambele meciuri au mai multe şanse să se transforme în show-uri dizgraţioase decît în evenimente memorabile şi că şi-ar asuma un risc inutil ca băieţii săi să se confrunte cu realitatea stadioanelor noastre. Am greşit cumva?
Finala Europa League a fost un excepţional motor de promovare a fotbalului. Partida în sine, dar mai ales ceea ce s-a întîmplat în jurul ei. Atmosfera din stadion, felul în care s-a comportat publicul, spectacolul străzii. O ştachetă destul de înaltă, la care cele două finale care urmează pe Arena Naţională vor ajunge cu mare greutate.
Nu intră în discuţie calitatea fotbalului. Nu poţi fi stupid să le ceri fotbaliştilor lui Dinamo să joace precum cei de la Atletico, deşi culorile echipamentelor sînt aceleaşi. Nu poţi fi stupid să compari reuşitele fotbaliştilor de la Steaua cu cele ale bascilor. Discutăm totuşi de  un alt nivel. Poţi totuşi să le ceri să încerce să joace fotbal, nu să-l mimeze, să încerce să se comporte civilizat, nu să derapeze în golănisme, să încerce să lase în pace arbitrul, mai ales că e străin, nu să-l terorizeze, poţi totuşi să le ceri să se respecte, ca nişte oameni ce fac aceeaşi meserie, nu să aştepte prima ocazie ca să se înjure şi apoi să se ia la bătaie. Nimeni nu-i va judeca prea aspru dacă nu vor avea clasa lui Falcao, personalitatea lui Muniain, reuşitele lui Diego sau inteligenţa lui Javi Martinez. Se poate extinde şi la cei doi antrenori. Nimeni nu-i va compara cu Simeone sau Bielsa, dacă îşi vor face onest meseria, dacă vor lăsa la vestiare vanitatea, orgoliul, trufia ori dacă îşi vor uita, măcar pentru 90 de minute, telefonul în buzunar. Poate că nu va fi un spectacol de zile mari, sînt totuşi două finale şi de multe ori finalele nu sînt generoase la acest aspect. Sau poate că va fi şi ne vom putea lăuda, pe bune, de data asta, cu fotbalul pe care-l avem.
Cum facem cu tribunele? Ar fi prea mult să cerem celor două galerii să se comporte precum cele ale spaniolilor. Şi fanii lui Atletico şi cei ai lui Bilbao au fluierat, au înjurat, au contestat. Ar fi stupid să le ceri suporterilor de la noi să nu facă asta. Totuşi e stadion, nu teatru. Dar măcar să nu fie violenţi putem să le cerem? Să nu distrugă, să nu se bată, să nu compromită ideea de “suporter”, să nu acceseze cele mai josnice detalii ale conceptului “ultras”, pe care ni-l tot flutură în faţa ochilor cei care fac tot ceea ce am spus mai sus. De ce “ultras” trebuie musai echivalat cu “cel ce distruge” sau “cel ce se bate cu oricine” şi de ce cred ei că meciurile sînt ale lor, iar oamenii normali vor neapărat să-i vadă cum fac lucrurile astea?
Poate că nu va fi aşa. Poate că doar vom avea “atmosferă” în Clasicul României, nu linişte ca în, de exemplu, El Clasico. Daca va fi aşa, cer scuze cunoştinţei mele, celor doi băieţi ai săi, care au destul timp înainte pentru a descoperi fotbalul, dar şi celor despre care am vorbit mai sus. Poate că voi avea ocazia să scot semnul de întrebare şi să spun: am greşit!

Devenit erou la Atletico, Radamel Falcao are viitorul incert la proaspăta cîştigătoare a Europa League.

Radamel Falcao nu era deloc un anonim înaintea finalei Europa League de la Bucureşti. Sau era pentru cei care descoperă fotbalul doar cînd e cîte un eveniment despre care vorbeşte toată lumea, obligatoriu transmis de ProTV, căci dacă meciul ăsta era difuzat de altă televiziune era sigur snopit la rating de întrecerea maeştrilor în bucătărit. Falcao nu e o stea apărută brusc (despre legătura stupidă cu Steaua ceva mai încolo), Falcao e un fotbalist  pentru care s-au plătit 45 de milioane de euro, care a făcut istorie la Porto, care a confirmat la Atletico. Dar care e pe cale să devină protagonistul unui mare scandal.

Şi cu asta intrăm în subiect. Nu, nu în cel cu Steaua, să ne liniştim totuşi! Imediat după meciul de miercuri, Miguel Angel Gil Marin, euforic sau, poate, interesat, s-a trezit vorbind despre viitorul lui Radamel la Atletico. Şi a lăsat să se înţeleagă că e destul de greu ca Falcao să mai îmbrace şi în sezonul viitor tricoul proaspetei cîştigătoare a Europa League. În special în situaţia în care echipa nu prinde grupele Ligii Campionilor, ceea ce ar obliga clubul să reajusteze cumva bugetul.

În momentul de faţă, “El Tigre” se mişcă într-o junglă de incertitudini. Nu se ştie, de exemplu, nici cui aparţin în totalitate drepturile federative ale jucătorului, căci în momentul în care se negocia transferul, în vara trecută, se ştia că doar 60 de procente aparţineau lui Porto, restul de 40 fiind ale unui fond de investiţii controlat de Jorge Mendes. Se vorbeşte chiar că în această vară respectivul fond ar trebui, conform înţelegerii, să primească 20 de milioane de euro în schimbul renunţării la acele procente. De unde şi panica existentă pe “Calderon” faţă de ratarea intrării în Ligă.

Cine e Jorge Mendes? Hehehe. S-ar putea să fie cheia problemei. Probabil că toată lumea îl cunoaşte pe impresarul momentului, omul care-i reprezintă pe Mourinho şi Cristiano Ronaldo, ca să-i cităm pe cei mai importanţi. Cel care mişcă piesele în mercato unde şi cînd are interes. În momentul de faţă, Cristiano e bine parcat la Real, şi, după prestaţia din finală, Falcao a devenit bijuteria firmei lui Mendes, astfel că e foarte posibil să fie vedeta verii pe piaţa transferurilor. Mai ales că a demonstrat că poate juca la fel de bine în mai multe sisteme tactice. La Porto, cu Villas Boas, e strălucit în 4-3-3, la Atletico, cu Simeone, a fost la fel de bun în 4-2-3-1.

Toată lumea îşi doreşte un tigru al careului, aşa cum e Falcao. Real Madrid îi are pe Benzema şi Higuain, dar nici unul cu calităţile lui Radamel. Manchester United, City, Barcelona, Chelsea, Inter, Juventus, toate l-ar vrea, deşi cu Jorge Mendes nu e toată lumea în relaţii bune. De fapt, se ştie destul de limpede, cine e, azi, partenerul preferat al lui Mendes.

Paradoxal, deşi a cîştigat Europa League, Atletico e în mare pericol. Adrian Lopez are o clauză ridicolă, 18 milioane de euro, iar Diego aparţine lui Wolfsburg, care nu-l va face cadou, mai ales că salariul e uriaş, 10 milioane de euro impozabili. Cîteodată, iată!, învingătorii nu iau totul.

P.S. Povestea cu “Steaua l-a refuzat pe Falcao” dacă n-ar fi stupidă ar fi comică. Mulţi dintre noi o pot încerca. Căutaţi cel mai apropiat dealer Mercedes (BMW sau Audi ar fi acelaşi lucru)! Găsiţi o maşină ce vă place! Nu cea mai scumpă, nici cea mai ieftină, pe la mijloc aşa. Întrebaţi cît costă! Dacă veţi descoperi că e prea scumpă (ies din scenariu cei ce-şi pot permite o maşină scumpă şi care merită felicitări) pentru bugetul calculat, ieşiţi calm din showroom, mergeţi acasă, strîngeţi prietenii şi spuneţi-le: “Ăia de la Mercedes (sau Audi sau BMW) au vrut să-mi vîndă o maşină. I-am refuzat, dă-i dracu’!”. Încercaţi totuşi să fiţi mai convingători!

Mai suportaţi ceva pe tema finalei Europa League? Scurt, promit! E vorba de un mail pe care l-am primit vineri dimineaţă din Spania, de la Pablo Brotons. Pablo e de 25 de ani ziarist la Marca, scrie fotbal internaţional şi a văzut mai multe finale decît majoritatea celor prezenţi pe Arena Naţională.

Dar Pablo e şi mare fan al lui Atletico Madrid. În Spania, un ziarist nu-şi ascunde preferinţele, societatea lor nu e aşa bolnavă ca a noastră. Motiv pentru care a şi venit la Bucureşti, ca suporter nu ca ziarist. Împreună cu fiul său (”clar că e cu Atletico, altfel nu primeşte mîncare şi loc de dormit, la noi chestia asta se moşteneşte din familie”, glumeşte Pablo), cu care a fost şi acum doi ani la Hamburg.
Mailul primit de la el începe, cum altfel?, cu “Hola, Andrei!”. Apoi vine partea interesanta: “Am petrecut o zi extraordinară la Bucureşti, mai ales că «mi Atleti» a cîştigat. Vreau să-ţi spun că stadionul e o bijuterie. Sper şi vă doresc să aveţi grijă de el şi să-l folosiţi la maximum. Ar fi păcat să se piardă fără să fie utilizat. E magnific. Iar organizarea a fost impecabilă.

Incredibil de perfectă pentru mine. Pe stadion, pe străzi, la aeroport. Ce diferenţă faţă de Hamburg 2010! Nemţii ar trebui să mai lase din trufie şi să vadă că pot învăţa şi de la români. Am cititit că bascii au fost puţin supăraţi. Ei, staţi liniştiţi, Îţi spun eu, dacă ar fi cîştigat nu ar mai fi fost. Aşa, e normal. Pentru mine, ca suporter al lui Atletico, totul a fost perfect, deja Bucureşti e «tierra santa»”.
E doar un mesaj venit din partea unui spaniol către un amic român. Şi un îndemn venit de la un om care a văzut şi trăieşte fotbalul într-un oraş campion, Madrid. Mai departe, totul ţine de noi.

Nimic din ceea ce trăim astăzi n-ar fi fost posibil fără preşedintele FRF.

Am un sentiment straniu. Aş vrea să scriu ceva de bine despre Mircea Sandu! Dar parcă nu pot. E ceva ce mă opreşte, e o forţă care parcă îmi scoate tastatura din calculator şi calculatorul din priză. O forţă din interior, dar şi din exterior, din aerul respirat zilnic. Cum naiba să scriu de bine despre Mircea Sandu? Uoff. Atît ne-am obişnuit să-l criticăm, să-l înjurăm, să-l persiflăm, să-l jignim de multe ori, încît cred că şi el s-a obişnuit cu asta. E posibil să aibă chiar un şoc văzînd un articol pozitiv la adresa sa. Ceea ce n-ar fi de dorit, căci ziua asta de 9 mai 2012 nu e importantă, e extrem de importantă.

De fapt, asta e şi ideea. Ziua asta de 9 mai 2012 e ziua lui Mircea Sandu. Nu ziua de naştere, ci ziua în care preşedintele FRF şi-a găsit un loc în istoria Bucureştiului. Un lucru este cît se poate de limpede: fără Mircea Sandu, tot ceea ce se întîmplă în aceste zile în capitala noastră n-ar fi putut avea loc. Iar asta trebuie spus.

Sigur, nu Mircea Sandu joacă această finală. Nu el a construit stadionul. Nu el a adus gazonul ăsta de un milion de euro, bani cu care nemţii populau jumătate din arenele Bundesligii, da’ asta e altă discuţie şi deja editorialul ar deveni unul normal  de negativ. Puterea obişnuinţei, deh! Deci, revenind, Mircea Sandu n-a făcut nimic din toate astea. Dar a făcut ceva mult mai important: A ADUS FINALA LA BUCUREŞTI. Cu relaţiile sale, cu aranjamentele sale, cu prietenii săi importanţi de la UEFA.

Fără Mircea Sandu n-am fi avut acum stadion modern. Fără Mircea Sandu, primarul Sorin Oprescu n-ar fi atît de aproape azi de un nou mandat. Fără Mircea Sandu, mulţi n-ar fi fost azi mai bogaţi cu cîteva milioane sau, după caz şi poziţie, zeci de milioane de euro, bani proveniţi din umflarea “românească” a devizelor. Fără Mircea Sandu, individul devenit consilier municipal n-ar fi avut ocazia să facă o bişniţă mică şi să ne arate, încă o dată, ce găinari ajung să conducă un oraş. Fără Mircea Sandu, hotelurile din Bucureşti şi împrejurimi n-ar fi fost astăzi atît de pline. Fără Mircea Sandu, n-am fi fost astăzi în atenţia presei din întreaga lume. Fără Mircea Sandu, marile posturi de televiziune n-ar fi transmis astăzi din Bucureşti, iar reporterii acreditaţi la acest eveniment n-ar fi avut ocazia să aibă multă grijă să nu spună Budapesta în loc de Bucureşti.

Fără Mircea Sandu, spaniolii n-ar fi avut ocazia să afle că noi, românii, nu sîntem doar cei care le culegem căpşunele de pe cîmp, portofelele din buzunare, praful din case sau decibelii de pe străzi, ci sîntem o naţie care poate organiza un mare eveniment, că sîntem o ţară destul de mare în Uniunea Europeană şi că avem o capitală care nouă ni se pare urîtă, dar care poate fi chiar drăguţă cu un pic de grijă. Fără Mircea Sandu, bucureştenii n-ar fi respirat azi un aer mai important
decît ieri, deşi un pic mai aglomerat, şi n-ar fi simţit acest tumult pe care un astfel de eveniment îl creează.

Mircea Sandu a fost omul care a crezut în această idee. A crezut în capacitatea noastră de a organiza o astfel de finală. S-a ţinut de ea, n-a părăsit-o nici în momentele în care avea de dus o altă luptă, mult mai importantă pentru el decît pentru noi, lupta cu boala. A cîştigat şi acea luptă, a adus şi finala Europa League la Bucureşti. E un învingător.

Nu pot să nu mă întreb de ce n-a vrut să ducă şi alte lupte? Prin care să cureţe fotbalul românesc, să-l transforme într-unul adevărat, unde valorile sînt respectate şi unde nonvalorile îşi găsesc doar un loc secundar, chiar dacă locuiesc în palate. Dar mă opresc aici. Avem timp de mîine încolo. Căci strălucirea va trece, iar mizeria va reveni. Din păcate.
Astăzi însă este ziua lui Mircea Sandu. Pentru că ne-ai adus această finală la Bucureşti, mulţumim, Naşule!

Cu o lună înainte de Euro, englezii au reuşit, în sfîrşit, să pună selecţioner. Unul de la care puţini se aşteaptă să aducă rezultate.

Hai să încercăm un exerciţiu de imaginaţie! Să presupunem că România ar fi calificată la Euro 2012. Ştiu că deja sună a film SF, dar oricum, mi se pare mai bun decît comedia proastă pe care o trăim în Liga 1. Deci să presupunem că sîntem la Euro şi că, în dimineaţa zilei de 1 mai, echipa naţională nu are selecţioner. Cu alte cuvinte, cu o lună şi o săptămînă înaintea startului competiţiei.

Vă imaginaţi, da, situaţia? Vă imaginaţi, da, sutele de rînduri scrise pe această temă, miile de cuvinte rostite la talk-show-uri, zecile de minute petrecute de Gigi Becali la telefon, discutînd pe această temă cu toate televiziunile, de la cele de ştiri la cele de desene animate, el însuşi fiind un demn personaj al acestui gen cinematografic. Am fi tras, probabil, o singură concluzie: clasicul “ca la noi la nimeni!”.

Filmul s-a terminat. Nu sîntem la Euro, aşa că am scăpat cu toţii de-o grijă. Există însă un loc unde realitatea bate filmul. Şi nu undeva prin Africa sau în mai ştiu eu ce colţ al Asiei, ci chiar în inima Europei civilizate. Paradoxal, în ţara care se laudă că a inventat fotbalul. Ei bine. în dimineaţa zilei de 1 mai, zi de falnică sărbătoare pretutindeni, Anglia nu avea încă selecţioner, officially speaking, pentru Euro. Era o simplă formalitate, de acord, dar ştiţi cum e, pînă nu se semnează, nimic nu e sigur. Mai ales că implicate în dezbatere au fost fost şi nişte neveste. Mai exact două, cea a lui Harry Redknapp şi cea a lui Roy Hodgson. Umblă vorba prin Londra că doamna Redknapp a fost cea care l-a convins pe distinsul ei soţ să nu accepte propunerea Federaţiei. Posibil. Mister Harry e cel care declara, acum cîteva luni, că domnia sa e uşor analfabet, habar n-are să umble cu un computer, nu ştie să scrie sms-uri, iar viaţa sa e salvată de două persoane, contabil şi nevastă. Între noi fie vorba, povestea, cusută un pic cu aţă albă, l-a ajutat pe Redknapp să scape de ceva griji în legătură cu o evaziune fiscală pe care ar fi comis-o. E greu de spus acum, mergînd pe linia asta, cine dintre contabil şi soţie l-a convins că e mai profitabil să rămînă la Tottenham decît să preia “naţionala”. Eu merg totuşi pe prima variantă, fără ca asta să însemne că neglijez rolul nevestei în societate. Doamna Hodgson a fost de partea interesului naţional. Britanic, logic. Ea a fost de acord să-şi amîne vacanţa pentru ca Roy să conducă destinele reprezentativei la Euro.

Dincolo de bizarul situaţiei, alegerea merită un comentariu separat. Între Redknapp şi Hodgspn sînt cîteva diferenţe. Spre deosebire de primul, proaspătul selecţioner e mult mai aplicat pe latura tactică. Adept al modulului 4-4-2, cu un vîrf sprijinit de un număr 10, Hodgson e tipul perfect de antrenor care să maximizeze şansele considerate mici. Problema apare la masa de manevră, căci atunci cînd a avut de lucrat cu staruri n-a prea reuşit, performanţele lui, la Fulham şi acum la WBA, venind la echipe relativ mici. Dar Anglia e cam departe de caracterizarea asta, cel puţin la nivel de jucători. Un grup ce l-a pus la grea încercare pe rigurosul Capello se va întîlni acum cu un selecţioner al cărui CV nu impune cine ştie ce aprecieri. Ba încă unul numit în grabă, cu senzaţia lăsată destul de limpede tuturor că a fost soluţia de avarie.

Anglia, ca echipă naţională, stă de mult în umbra unui campionat extrem de puternic, dar şi extrem de puternic mediatizat. În umbra lui însă nu prea mai e loc să crească altceva.

“Fotbalistul vine la stadion, joacă, sau nu, face duş şi pleacă acasă. La mine e altfel. Se termină meciul, cîştig sau pierd, merg la interviuri, apoi mă duc în biroul meu, desfac o sticlă de vin, iau un pic de ««jamon»» şi încerc să mă relaxez. E perfect, am cîştigat, înseamnă că ne-am făcut bine treaba. Dar în timpul ăsta vine un tip şi-mi zice: ««Mister, m-am încălzit o repriză, nici măcar cîteva minute n-am prins, eşti supărat pe mine?»». Apoi vine altul: ««Mister, de ce m-ai schimbat? Ce-am greşit?»». Iar tu pleci acasă fără să termini paharul de vin şi iei cu tine supărările lor. Şi nu le poţi spune: ««Stai calm, o să joci data viitoare»». Nu poţi, pentru că sîntem adulţi. Şi atunci le spui: ««N-ai jucat din acest motiv»» sau ««Te-am scos din cauza asta»». El dă din cap, dar ceea ce înţelege e altceva: ««Tu îl vrei pe celălalt, nu pe mine»». Pentru că, pînă la urmă, în viaţă totul se reduce la a te simţi apreciat într-o meserie pe care o faci din plăcere. La baschet joacă toţi într-un meci. Eu am un lot de 24 din care intră cel mult 14. Cei care nu joacă trăiesc o mică dramă. Iar eu adun dramele săptămînă după săptămînă. Şi vine un moment cînd ajungem să nu mai suportăm reciproc. De aceea e bine ca un ciclu să nu dureze prea mult”.

Guardiola spunea aceste cuvinte vara trecută, într-un interviu excepţional acordat unui ziarist excepţional, Marti Perarnau pe numele său, foarte apropiat de Barcelona. A reflectat în cîteva cuvinte personalitatea sa, relaţia pe care o vede cu jucătorii, ceea ce-l irită, ceea ce nu-i place, pentru a trage şi o concluzie, aceea că, în viziunea sa, ciclul unui antrenor trebuie să fie suficient de scurt încît să nu intervină monotonia. Continue reading →

Cei doi antrenori sînt în faţa unei decizii. Se spune că mai important decît decizia în sine e momentul cînd o iei

Dacă scoatem din context ultramegasupermediatizatul duel Messi-Cristiano, considerîndu-l oarecum normal, fiind vorba totuşi de doi fotbalişti colosali şi în activitate, nu cred că în ultima vreme a existat în lumea fotbalului o mai mare dezbatere decît cea legată de Mourinho şi Guardiola. Vorbele lor au fost comentate pînă la ultima virgulă, gesturile lor au fost analizate pînă la ultima mişcare, strategiile lor au fost disecate pînă la ultimul detaliu. Lupta celor doi pentru supremaţie, în breasla lor evident, a depăşit uneori limitele normalului într-o lume a fotbalului în care prim-planul îl au cei ce joacă nu cei ce antrenează.

Cei doi au achitat nota de plată pentru acest uragan mediatic cu propria fizionomie. Sînt mai traşi la faţă, au mai multe fire de păr alb în cap, iar numărul nopţilor nedormite a fost, cu siguranţă, mult mai mare. Maliţioşii ar spune că mai multe sînt şi zerourile din conturile lor bancare. E o realitate ce trebuie consemnată. Atît de diferiţi, atît de adversari în aceste două sezoane, cei doi sînt, iată, în aceeaşi situaţie în momentul de faţă. Destinul le deschide mai multe uşi, le pune pe masă mai multe cărţi, ei trebuie doar să aleagă.

Înainte de această semifinală, părea destul de clar că Mourinho va pleca de la Real. Erau lucruri care se repetau, în comportamentul portughezului, din perioada Inter. Lipsa de la conferinţele de presă, mai puţin cele din Ligă, unde era obligat, săgeţile către propriul public, uneori către jucători, ideea transmisă că e victima unui complot al arbitrilor, că e inamicul public numărul unu. Toate astea le mai văzusem. Plus vizita în Anglia, făcută la vedere. Oferta de la City e clară, se vorbeşte de un cec în alb cu garanţii financiare că transferurile dorite de el se vor realiza. Cu campionatul cîştigat, dacă Madridul s-ar fi calificat în finala Ligii, am fi trăit senzaţia de deja-vu, căci maestrul Jose se înţelesese cu Real mult înainte de meciul cu Bayern de pe “Bernabeu”, doar un naiv ar putea crede altceva. Nimeni nu l-ar fi putut condamna, în fond el e cel care a oprit supremaţia Barcelonei, iar o finală de Ligă e un moment cu mult hazard implicat, se poate întîmpla orice cînd trofeul e la 10 metri de tine.

Acum, după ratarea calificării, e posibil ca lucrurile să se fi schimbat. Un titlu şi o cupă în doi ani pare cam puţin totuşi pentru orgoliul lui Mourinho. Care s-ar putea să-şi dorească enorm o finală de Ligă cu Real Madrid. De văzut dacă orgoliul va învinge în bătălia cu banul, căci bătălia e grea de tot pentru oricine, mai ales pentru unul ca Mourinho, cu un anume Jorge Mendes în umbra sa, care, să fim rezonabili, ce fotbalişti ar mai putea aduce la Real?

Cu Guardiola lucrurile sînt la fel de complicate. Şi la el e aceeaşi bătălie, orgoliu contra bani. Inimă contra creier, suflet contra minte. Nu e sărac, dar nici extrem de bogat, ca Hiddink, de exemplu, care n-a avut vreun stres în a merge să antreneze în Daghestan. E posibil ca Pep să simtă că la Barcelona e nevoie de o schimbare, de un aer proaspăt. Lotul e cam făcut, aerul ar trebui să vină de pe bancă. Şi are în minte exemplul mentorului său, Cruyff. În 1994, după 0-4 cu Milan, a simţit că e bine să plece. A rămas la rugăminţile jucătorilor, Pep printre ei. Urmarea se ştie. O singură problemă există: niciunde Guardiola nu-l va mai avea pe Messi.

Două par a fi ideile pe care se discută după această semifinală de Ligă, într-un fel o extensie, din punctul de vedere al Barcelonei, a duelului cu Real de sîmbătă. Prima ar fi aceea că rezultatul e nedrept. Mi se pare o exagerare. Fotbalul poate fi nedrept, dar întotdeauna are dreptate. Dacă Barcelona a tras, la Londra şi pe “Camp Nou”, 47 de şuturi (24 şi 23) şi n-a reuşit să se califice, înseamnă că are mai mult decît o problemă. Ştiţi cîte şuturi a tras Barcelona pe poartă în 2009, în acea semifinală? Unul singur, cel decisiv al lui Iniesta. Atunci a fost suficient.

Cine acuză pe Chelsea că s-a limitat la defensivă uită că fotbalul are două faze, cea de apărare şi cea de atac, în ordinea asta. Chelsea a făcut aproape impecabil faza de apărare, iar în faza de atac a reuşit mai mult decît rezonabilul. Totuşi a dat 3 goluri, nu? A le reproşa englezilor lipsa de estetică fotbalistică e uşor derizoriu într-o perioadă cînd fotbalul e chestiune de rezultate nu de design. Iar cine aduce în discuţie norocul lui Chelsea să nu uite că în viaţă roata se întoarce întotdeauna şi să-şi amintească de ghinioanele acestei echipe de acum cîteva sezoane.

A doua idee de discuţii, mult mai amplă, pleacă de la o linie anti-Barcelona ce capătă din ce în ce mai mult contur. O echipă care cîştigă mereu devine plictisitoare, ajungi să te saturi de reuşitele sale şi să-ţi doreşti să nu se mai repete, ajungi să te saturi de Messi şi valurile de elogii şi să-ţi doreşti să rateze, ajungi să te saturi de tiki-taka şi să vrei să apară şi altceva, chiar dacă acest altceva e uneori meschin. E normal, e omeneşte. Ce nu-i normal e să ai reacţii psihopate şi să te apuci să spui că Guardiola e un antrenor slab, că Messi e umflat de presă şi că, în general, succesele Barcelonei din ultimii 4 ani ţin de noroc, de doping şi de arbitraje favorabile. Medicina a făcut miracole, iar cei ce pretind aceste lucruri ar face bine să viziteze un doctor, poate mai există cale de scăpare.

Toată lumea se întreabă acum ce se va întîmpla cu Barcelona şi dacă într-adevăr a ajuns la final de ciclu. Răspunsul la această întrebare stă în mintea unui singur om: Pep Guardiola. În mod normal va anunţa prelungirea contractului cît de curînd. Dacă va fi el în stare să redreseze corabia, asta rămîne de văzut. Se spune că destinul împarte cărţile pe masă, însă oamenii sînt cei care joacă.

Cel mai simplu mod de a justifica un meci pierdut este arbitrajul. Erorile jucătorilor nu sînt analizate de nimeni

“Ai învins, continuă, ai pierdut, continuă”. Aparţinînd lui Pierre de Coubertain, fraza de mai sus a devenit motto-ul olimpismului modern. “Ai învins, eşti bun, ai pierdut, e de vină arbitrul”. Aparţinînd tuturor celor implicaţi în fotbalul românesc, fraza de mai sus a devenit motto-ul fiecărei emisiuni de analiză a meciurilor din Liga 1.

“Arbitrii români sînt proşti”. De cîte ori aţi auzit acest verdict în ultimele săptămîni? Cred că zilnic. Afirmaţia e absurdă, prin generalizarea care se face. Dacă ar încerca să mă convingă cineva că TOŢI jurnaliştii români sînt proşti, l-aş trimite la plimbare, ca să fiu elegant, sau aş încerca să-l conving că nu-i aşa. La fel ar proceda şi un doctor dacă i s-ar aplica respectiva caracterizare asupra întregii bresle, la fel un procuror, la fel un profesor. Ei bine, la arbitrii români orice încercare e din start sortită eşecului. Ei sînt proşti pentru că aşa e bine să spunem, pentru că ne va servi chestia asta la ceva, mai devreme sau mai tîrziu. Continue reading →

Balotelli şi-a cam terminat creditul la Manchester City. Excesele sale l-au dus pe o pantă descendentă, dar în care l-a tras şi pe Mancini

“De ce întotdeauna eu?”. Se întreba, retoric, dar mai ales comercial, Mario Balotelli în timpul unui meci cu United, imediat după ce marcase un supergol. Un supergol demn de Super-Mario, esenţa unei victorii demne, pe atunci, de o superechipă. Între timp lucrurile s-au reaşezat, tricoul pe care Super-Mario scrisese mesajul respectiv zace prin cine ştie ce dulap, pe la cine ştie ce admiratoare.

Cam aşa e şi cu Balotelli. Devenit acum Mini-Mario, oarecum pe panta descendentă adoptată de echipa sa. Ideea mesajului era totuşi un soi de scuză pentru circul mediatic în care se aruncase de unul singur. Fără să demonstreze prea multe în teren căpătase o aură de vedetă internaţională în afara lui. Pentru un fotbalist de 21 de ani (va face 22 în august), să acumulezi mai multe articole cu întîmplări din afara terenului decît din teren e un lucru suficient de straniu. Continue reading →