Filmul şi femeia au luat Oscarul de 8 martie, “o sărbătoare socialistă”, cum zicea Dl. Geoană strecurîndu-şi obsesiile printre florile şi bomboanele noastre. Prima pămînteană din istorie care i-a bătut pe na’vi, aceşti ciudaţi care ne sînt băgaţi pe ochi cu forţa marketingului, a făcut un film minimalist şi tare ca un rachiu. Nu-i un film despre care să vorbim ani de zile, e mai degrabă unul pentru psihozele Imperiului american. Totuşi, e un film pentru orice cîmp de bătaie. O peliculă despre oricine a intrat într-un tunel către propria moarte şi nu poate face altceva decît să meargă înainte. Un fotbalist, de exemplu.

N-ar trebui să ne plîngem că terenurile noastre sînt proaste, ci că sînt minate. Problema e nu dacă, ci cînd vei călca pe bombă şi dacă ai timp să supravieţuieşti pînă la următoarea etapă sau rotaţie a trupelor, cum se zice în Irak sau în Afganistan. Dacă ai scăpat de un meci, bei un whiskey tare cu patronul. Dacă nu, nu. Sari în aer. Snipperii de la tribuna officială au mereu glonţ pe ţeavă. Ca şi în film, nu e nimeni de plîns, aşa e viaţa. Sigur că o astfel de viaţă riscă să nu ducă nicăieri. Nu vor mai exista fotbalişti buni, ci doar o formă modernă de entertainment. Adio performanţe de club, adio Naţională, general vorbind, pentru că de excepţii nu te poţi feri. Toată lumea ar trebui să-şi asume asta şi probabil că situaţia era inevitabilă, la fel ca războaiele astea hulite. S-a ajuns la un punct critic al acumulărilor libertăţii, o stare în care oricine îşi permite orice. E dreptul fiecăruia, dar şi groapa lui. În acest system, jucătorii sînt tîrîţi într-un montagne-russe care le întoarce maţele pe dos. Ba valorează zeci de milioane, ba sînt de pe Marte. Părinţii lor moderni au răsucit educaţia: îi pupă în public şi îi bat în somn. Mi-i închipui pe unii dintre ei în vestiar înainte de meci ca pe oamenii din tranşee înaintea atacului, vărsîndu-şi maţele de frică şi închinîndu-se la toate icoanele. 

La capătul zilei şi al nopţii hollywoodiene există o morală şi o speranţă. Morala e că niciodată nu ştii ce se poate întîmpla, orice ar zice oricine. Speranţa e ca această morală va întări  moralul multora, chiar şi al celor în chiloţi şi tenişi, fără vestă antiglonţ. Poate că, cine ştie, omul va muri şi în locul lui se va naşte o nouă specie. Uite, de asta mi-e teamă, că tot la vorba lui Cameron ajungem.           

Cred ca ne fandosim prea mult. Iti multumesc pentru calitatea raspunsului, dar nu pot sa ma angajez in acest pas de deux al marilor sperante. Cu ceva vreme in urma, TVR a realizat un sondaj, intrebind romanii ce aleg cind deschid televizorul. A rezultat un manual perfect de ipocrizie. Cind dragutul de DD facea audiente cit muntele amicii nostri de pe strada jurau ca vor numai stiri serioase, emisiuni de cultura si filme de arta. Spui ca totul a devenit o zemuiala de fese, rinjete complice, porcarele si alte jucarele. E ca si cum ai acuza ca un criminal in serie genereaza povesti de groaza in loc de “Fetita cu chibrituri”. Cauza si efect. In cazul nostru efectul poate fi rau, dar macar e logic. Ilogic e sa incerci sa dai cauzei un alt efect. Asta s-ar numi blind inadecvare si sever, prostie. Si cam cum ar trebui trasata linia dintre educatie cu forta si executie in direct, asa cum expui extremele demersului mediatic in sport ? Ceea ce refuzam adesea sa intelegem, si ma includ aici, e ca, scuzati, curva asta de viata se aranjeaza in firesc si natural pe unde ii e drumul. Ca un fluviu. Pe care poti sa-l deviezi numai ca sa creezi alte dezastre. Si nu, nu astept ca invitatii sa se injure, dar, da, astept ca ei sa se infrunte aspru, la limita decentului, fix un pic inainte de zgomotul de slit. Asta intereseaza. Plus handbalul, de exemplu, care a stiut sa nu mai traiasca fericit si gol cu mina intinsa la stat asa cum fac alte sporturi pe care unii le apara in lipsa cauzelor mai bune. Citeodata derapam, de acord. Dar, iarta-ma, puritatea absoluta si impecabilul discursului nu pot exista decit in fanteziile unor blogeri de la miezul noptii.

Incerci sa ne pui in circa, mie si lui Banciu, succesul ciclismului. Fals. Turul Frantei e un fenomen atipic, care are mai putin legatura cu sportul in sine decit cu batutul cimpilor si curajul parerilor extreme. Turul Frantei n-a fost tocmai o transmisiune sportiva, ci mai degraba un forum al incorectitudinii politice, posibilul motiv pentru care s-a si ales o alta formula de comentatori. Un ciclist roman, asta da, ar fi facut diferenta si ne-ar fi scos din zona suetei in aceea a emotiei adevarate. Din pacate, majoritatea disciplinelor romanesti se complac intr-o stare de adormire, marginindu-se sa pacaleasca sufletele tandre. Fara marketing, fara ambitii, fara nimic care sa atraga publicul. Citeodata am senzatia ca stau ca niste domnisoare batrine si frustrate in turnul lor de fildes asteptind cavalerul pe un cal alb care sa le salveze de ele insele. De fapt, nu vor nimic. Vor doar o viata de lucratori la banda.

Sa stii ca l-am vazut si pe Stephen Sackur, de la “Hard Talk”, dind din cap ca un “Manescu”, daca tot vrei sa ne lansam in batalia generalizarilor cu orice pret. Dadea afirmativ din cap pina cind gasea bresa in armura discursului celuilalt, dupa care ataca. Poate ca momentele de tipul asta ti-au scapat, poate ca lungile discutii despre fotbal fara fese te-au prins pe vreo alta pirtie, si oricum e sigur ca momentele in care moderatorii se infruntau direct, in numele unor principii atit de dragi celor puri, cu capcaunii care iti repugna, riscind astfel un pic mai mult decit ratarea timpului 65 la sosire, nu ti-au prins ochiul. Pacat. In rest, putem sa discutam seri intregi despre bine si rau, balauri verus mironosite sau despre meseria de salvator al planetei contra celei de tonomat al audientei. Dar nu va fi hard talk. Va fi just talk.

Recunosc, articolul “De cealaltă parte a sportului” al amicului Adrian Georgescu m-a pus pe gînduri. M-a mişcat violenţa tristă cu care întreg universul fotbalului autohton e trimis, cu tot cu “anexele” lui mediatice, nu numai în subuman, dar chiar în bacteriologic. Greaţa mi se pare legitimă şi sterilă în acelaşi timp. Amendînd lipsa noastră de interes pentru Vancouver, autorul ne urechează, de fapt, pentru că nu ne cad cu tronc discipline cu care mulţi n-au nimic în comun. De ce? Pentru că românii nu le practică, iar reprezentanţii lor abia se văd în fundalul lipsit de sharf al transmisiunilor.

Sporturile “grele” nu se dau digerate decît mestecate de compatrioţi. Clar, sîntem vinovaţi că nu le îmbrăţişăm picioarele, privind cu un ochi umed la fundul cursei (ai noştri) şi cu altul admirativ la fete osoase care trag la rame pe zăpadă în eforturi supraomeneşti… Dar ce mai e supraomenesc astăzi, în epoca marilor descoperiri? Noi, ceilalţi, însă, sîntem bolnavi. Problema e că asemenea balet se ţine la fel de departe de sinistra conjuraţie a idioţilor fotbalului pe cît se ţine ea de el. Cu alte cuvinte, pute, dar de la distanţă, sanitar. Trece pe sub radar faptul că “sporturile adevărate”, cum le numesc poeţii, sînt cam suspecte pe la noi. Că, plînse şi admirate, ele şi-au dezvoltat o birocraţie care îşi asumă doar propria perpetuare. Performanţe ioc, proteste ioc, perspective … era sa zic boc … ioc. Un dolce far niente bine apărat de naivii care mai cred în Albă ca Zăpada şi pitici fără număr.

Indolenţa asta se transmite, din păcate, şi majorităţii sportivilor, amărîţi cu serviciu, încadrare şi pensie eventual. Principiul e acelaşi ca şi în cazul conştiinţelor înalte versus fotbal de rahat: noi vă lăsăm în pace, voi ne lăsaţi în pace. Ne plîngeţi doar de milă, gata, nimic mai mult, vă rugăm respectuos. De partea cealaltă sînt paraziţii fotbalului, plini de bube. Corect. Dar ei se dezvoltă şi prind la public, de ce? De ce, mă, mama lor?… Poate pentru că orice scapă de statul român înfloreşte? În fine, pot fi şi florile răului. Puroiază, băloşesc, dar trăiesc. În colţul opus, avem o sinucidere demnă. Demnă de ce? De nimic.

Janica Kostelic (ca şi fra’-su, Ivica, ăsta de la Vancouver) a dormit în maşină şi a mîncat sandvişuri din benzinării înainte să le omoare cu schiul pe austriece. Şi să tragă o ţară după ea în interesul pentru acest sport. Dovadă că n-ai nevoie neapărat de sistemul norvegian ca să îţi împlineşti visul. Evident, dacă ai unul. Fotbalul are un vis pervertit, în pieptul lui nu bate o inimă, ci un monstru, OK. Totuşi, nu moare. E călit, precum un alien. Ceilalţi sînt încă la proba de Hamlet: oi fi ori nu oi fi? Aşa că pînă cînd se hotărăsc ce fac cu viaţa lor, noi ne vedem de a noastră.

PS : Ca să vezi ciudăţenie! Tocmai aflu că BBC a fost acuzat că îl mediatizează prea mult pe Tiger Woods şi melodramele sale în dauna … ghiciţi cui? … A Vancouverului! Şeful de stiri şi cel de la sport au fost chemaţi să dea socoteală. Amîndoi şi-au susţinut politicos, dar argumentat şi ferm, alegerea. Au vorbit despre povestea umană, vie, chiar dacă tabloidă, mai interesantă măsurabil (şi asumabilă chiar de un serviciu public) decît succesiunea seacă a timpilor intermediari de la pursuit. Au zis că indiferent cît le-ar plăcea hocheiul unora, multora le place golful. Aşa cum altora le plăcea jazz-ul. Groaznic!   

Mi-e dor de Tamaş. Am citit interviul cu el din Gazetă şi m-au apucat nostalgiile. Faptele lui, inclusiv cele bahice, au acum aerul unor poveşti de dragoste în vremuri de război. Gol cu Steaua,  autogol cu Bistriţa, anti-gol cînd e vorba de pahar. Tamaş rîde de viaţă şi de paparazzi. Îi dă mîna. A naufragiat pe o insulă pustie de prostie. Aici am rămas noi, să ne trezim mereu mahmuri, iar el, Tamaş, pluteşte senin peste zăpada neagră, osificată pe trotuarele şi prin sufletele noastre. L-am tras de urechi şi acum el ne trage de nas. De ce, mă, să fiu profesionist? Ca ce chestie îmi cereţi asta? Cine e, mă, aşa de vertical să mă faceti pe mine strîmb? “Ha, ha, ha!”. Aşa se termină interviul cu un vampir al sticlelor despre care se zice că atunci cînd era pe val (alcoolic) muşca din pahare. În spate, noi ne muşcăm buzele. Gabi pare mai înalt. Joacă bine. Nouă nu ne mai arde de joacă. Fir-ar jocul lor al naibii!

De cîteva ori în ultimul an m-am trezit cu gîndul la Gheorghe Constantin. Mi se pare oribil ce i s-a întîmplat, indiferent ce a făcut. Acum i se întîmplă din nou. E trimis din gură la închisoare, cu copil cu tot. Copilul Augustus. Alură firavă, mers de balerin. Ziarele au scris despre drama acestei familii. Emoţionant. Rana începea să se închidă, dar dedesubt puroiul cocea. A ţîşnit cu jet în minutul 12, în Groapă. Gigi B. a înnebunit, a urlat, a acuzat şi a ameninţat. Vehemenţa lui umplea spaţiul. Am încercat să-l contrazic, dar cineva mi-a pus o mînă pe gură. Ştiţi cine? Augustus. Am vrut să-l apăr, sincer. Să spun că era departe de fază, să găsesc o scuză, un fault în atac, o neclaritate care să provoace teama unei noi greşeli în defavoarea dinamoviştilor, ceva, orice. Am vrut să găsesc un echilibru. Imposibil. O asemenea decizie ne trimite la balamuc pe toţi. Pentru că arbitrul Constantin junior nu e un arbitru prost. Unii zic deja că nu e prost înainte să mai fie şi arbitru. Că nu e prost deloc. A. Constantin ne-a băgat pe toţi înăuntru, a încuiat toate uşile şi a dat foc la casă. Şi acum miroase pînă, era să zic, Anglia. Dar nu, asta e o afacere a noastră, între graniţele închise străinilor în negru. Gabi poate să bea liniştit un şpriţ.

Să mai rămîi apărătorul arbitrilor români după o asemenea nenorocire e ca şi cum ai continua să susţii încălzirea globală după o iarnă care ne-a crăpat pielea şi străzile. Mîine va fi rîndul altei echipe. Şi alteia, şi alteia. Iar păgubiţii vor spune că nu mai e cazul să stea cu mîinile în sîn. Frica de DNA va fi ascunsă în podurile conştiinţei. There’s gonna be fun, cum ar zice fundaşul perfidului Albion.        

Există ceva neromânesc în demersul acestei echipe. Care nu mai e oltchimică, ci alchimică. Atunci cînd astrele se aliniază are un demers nemţesc, o hipnoză a victoriei care ne face să nu ne mai recunoaştem în ea. De altfel, sînt destui care n-o înţeleg, deşi muncesc în aceeaşi firmă. Reacţionînd la un articol recent al lui Cristi Geambaşu, unii se revoltau împotriva politicii Combinatului, care plăteşte cu mii de euro pe lună handbalistele, în timp ce dă afară angajaţi. Semn că Oltchim, ca entitate economică, şi-o fi restructurat utilajele, dar mai are de lucru la oameni. Poate fi o dramă, atît că e globală şi logică. Cultura ia bani cu care ar putea fi salvate locuri de muncă, iar pentru întreţinerea ştiintei se purcede la restructurări. Oltchim nu e nici cultură, nici ştiinţă şi e pretenţios să vorbeşti în cazul ei despre artă. Într-un anume fel, însă, e mai mult decît toate la un loc. E exemplul că se poate. Vorba unei reclame: inestimabil.

După ce a falimentat în România rivala din fostul Oraş Stalin, Oltchim a păpat şi Stalingradul original. N-a fost o bătălie, ci un măcel emoţional care l-a îngenunchiat pe antrenorul rus cu alură de comisar al poporului. “N-am handbaliste ca Neagu. A făcut ce a vrut”. Neagu, ha! E de atîta vreme în detenta mondială, încît te freci la ochi cînd verifici şi, da, vezi că n-are decît 21 de ani! Poate fi cîndva ceea ce e la băieţi Ivano Balic. Are aceeaşi privire neagră şi aceeaşi foame de absolut. Încă şi mai uluitor, Neagu e doar o bijuterie de la un colier. Sînt atîtea pietre preţioase acolo încît te enervezi. De această dată pe bună dreptate. Ce naiba au făcut în China? Ce s-a întîmplat atît de altfel încît în acelaşi loc în care Oltchim e un strigăt de luptă, România e doar o statie în drum? Radu Voina a spus un lucru simplu şi curat duminică după joc: “Meciul s-a cîştigat în apărare”. Iată o propoziţie nerostită şi la fel de adevarată: tot acolo s-a pierdut Mondialul. Şi ţi-e ciudă, groaznic de ciudă! Ce e diferit pînă la urmă? Amintirile rele?  Sursa de finanţare? Incapacitatea cronică de a ne reprezenta altfel decît în rău? România, pur şi simplu România?

De la o anumită vîrstă în sus, oricine îţi poate spune cîte titluri mondiale avem la handbal masculin. Dar pun pariu că puţini mai ştiu cîte cupe ale campionilor are Steaua. Aceeaşi Steaua care se transfera la natţonală cînd îi venea vremea. Văzînd Otchimul azi îmi spun că e o şansă uriaşă de a avea un pic de tricolor pe un tricou în vîrful Europei. Oltchim merită acest trofeu la care visează de vreo trei decenii şi ar fi uriaş să-l obţină. S-ar face un fel de dreptate. Şi s-ar face mai apoi loc României să existe, poate.

A fost cel mai vizionat eveniment duminică la ora mesei, dacă însumăm audienţa televiziunilor care şi-au deschis porţile pentru el. Oamenii au simţit că asta îi reprezintă, poate  ultimul lucru care îi mai reprezintă. Naţionala e încă a noastră, indiferent de realitate, de prizonieratul în care e dusă uneori de jucători, selecţioneri sau oficiali. E România, orice ar mai însemna asta. Cert e că azi nu mai înseamnă, în fotbal cel puţin, mare lucru. Şi asta e bine.

Francezii sînt singurii care nu ne-au luat la preţ de inventar. Pentru ei, noi sîntem ce ne sînt bulgarii, o echipă pe care au senzaţia că trebuie să o bată oricînd, dar pe care n-o prea bat niciodată. Aşa că au început să ia seama la pişpiricii ăştia enervanţi care li s-au strecurat printre picioare pe Stade de France - nici acum nu ştiu cum am scăpat de acolo fără două-trei în sac. Problema lor. Mare problemă altfel, că dacă ne băteau nu se mai făceau de cacao cu mîna ciocolatie a lui Titi (insist să-i zic aşa, dintr-un familiarism absolut nesăbuit). “Les Roumains, encore!…”, au oftat ziarele şi Escalette. A votre service, messieurs, dames! Începem să-i irităm, ceea ce nu e rău. Ceilalţi, însă, ne ignoră regal. Bosniacii sînt cei mai tupeişti, privesc prin noi către Franţa, cu liniştea unui flibustier care se pregăteşte să atace un galion în plină noapte. Se tot băga în seamă că să vezi ce luptă grea au de dus cu Ribery pentru locul întîi în grupă. Cine nu îi pricepe repede îi poate bănui de inconştienţă sau nesimţire. Însă prin acele părţi, dinspre care încep să apară în cărţi sau filme toate ororile inimaginabile ale unor războaie duse un pic mai departe de preşul uşii noastre (încercaţi cu ochiul pelicula “Viaţa secretă a cuvintelor” dacă vreţi să vă mai aerisiţi de avatarurile unei epoci ultra-hollywoodiene), n-ai altă şansă. Ori eşti în gîtul lui, ori el e în gîtul tău. Belaruşii, în aceeaşi măsură, au impresii despre ei. Hleb îi tot dă subţirici lui Marica. Nu m-aş mira să-i aud pe albanezi cum ne fac chiftele. De ce nu? Pe cartea noastră de visită scrie penultimul loc în grupă, 12 puncte din 30, 0-3 acasă cu Lituania, 0-5 la Belgrad (mamă, asta încă ne mai zăngăne în cap !). Splendid !

Aici e punctul în care ne întîlnim cu noi şi cu perspectiva batjocurii. Dacă n-avem organul gloriei, ne bănuim că încă mai reacţionăm la iminenţa ruşinii. Aşa ştim să construim, cînd o luăm de la lopată. Nu înseamnă ca vom şi reuşi, dar e clar că vom merge la oricare dintre meciuri ca o formaţie fără nume. Ne-am cheltuit tot ce am pus deoparte, plus creditul. Nu mai avem un sfanţ. Sincer, nu cunosc variantă mai fericită pentru nişte păcătoşi ca noi.                 

Toate prostiile şi toate înţelepciunile s-au spus despre cazul Mutu vs. sibutramina aşa că nu mai risc o pagină albă cu aberaţii tehnice. Mi-e dor de certitudinile ciclismului, cînd poliţia îi umfla cu bicicletă cu tot pe la cîte un viraj de căţărare şi apăreau aşa, transpiraţi, cu tricourile acelea arlechino în faţa judecătorului de instrucţie. Goi de substanţă, plini de umilinţă. Îngeri căzuţi care o luau de la sub zero. Erau vremuri bune, într-un sport bun. Fără rahaturi ieftine, fără “bullshit”, cum ar fi zis taica Lance.

La noi a ajuns direct dopajul de salon, copii milionari cu suzetă în gură şi mereu cu cîte cineva în urma lor să-i şteargă la fund şi să-i bată părinteşte peste spătuc atunci cînd micuţii fac burp. Miroase? Şi ce dacă miroase, bă! E mirosul copilului nostru, pe care îl iubim atît de tare încît stăm cu nările evazate să ne umplem de Caca Chanel. Nu ştiu dacă aţi observat, dar populaţiile înfiază greşelile acestor semizei. Iau rănile stupizeniei asupra lor. Pentru că altfel ar trebui să se recunoască învinse de adevăr. Ar fi o greşeală capitală.

Greşeala de a pricepe că lumea aceasta e aşezată prost. Orice lume e simpatică pînă cînd ajunge în faţa întrebării fundamentale. Funcţie de un “da” sau “nu” ea urmează să mai existe sau nu. De aceea, by default, se aliniază în spatele delirului, cu forţa unei epidemii. (Gigi nu se pune, pentru că el nu e în sistem, el e un sistem în sine, şi în plus are de luat). Rapid se instaurează legea tăcerii şi frica, ancestrală, de cel ce se va scula şi va începe să popească, precum Vodă Lăpuşneanu. Nu e nimic românesc în asta, pentru că şi italienii fac la fel, e vorba de fotbal, universul răsfăţului suprem. Oamenii se înclină la talentaţii cu mingea ca la zeii cu coarne, admirativ şi temător. O bolgie care riscă să te ia de gît prin televizor dacă nu eşti cuminte. Să te certe, să te reînveţe ce îi datorezi, adică adulaţie necondiţionată. Acesta e fotbalul-religie. O blasfemie.

Cum ieşim? Readucînd fotbalul înapoi în lume, şi pe noi o dată cu el. Încetînd să mai credem că România, de exemplu, se desfiinţează sau se reinventează după un rezultat al “naţionalei”. Că randamentul nostru la muncă ţine de acuitatea centrărilor lui Banel. Fotbalul îşi merită locul, nu şi soclul. Cazul Mutu e şansa de a ne trezi şi a înţelege că toţi regii aceştia sînt disperant de goi. Terrybil de goi. Sînt actori, artişti, saltimbanci, maeştri ai fentei, monştri de voinţă, exemple de conştiinţă unii, cîţi or fi. Dar, generic şi genetic vorbind, Mutu nu sînt eu, nu eşti tu, nu sîntem noi. Să evadăm din el, lăsîndu-i chiar şi lui şansa să se întîlnească el cu el însuşi. Aceasta ar fi apărarea supremă pentru un om pe punctul de a fi părăsit de fotbalist.  

Se numeşte Sankt Petersburg, în zona Ermitaj-ului şi a Bisericii Sîngelui Vărsat, şi Leningrad în rest, acolo unde noroiul endemic face spălătoriile de maşini inutile. Şi se mai numeşte şi Speranţa pe acele ovaluri pierdute între betoane pe care patinează pînă la epuizare fiinţe mici şi gingaşe urmărite de oameni mari şi crunţi. Copiii şi părinţii lor. Cuibarele campionilor şi ale unei alte vieţi malaxează la infinit visuri şi scot cîştigătoare bila celui ce a tras cu dinţii de capătul de aţă care duce spre paradis. Bunicile sovietice îi urmăresc de după geamuri cu neînduplecarea cu care altădată îşi trimiteau fiii pe front. O disperare îi leagă peste generaţii. Nebunia de a ieşi din cercul destinului.

Privite din telescaun, gîgîlicile care alunecă în şir indian cu schiurile aşezate cuminte în plug în spatele instructorului îţi topesc sufletul. Nu ştii dacă sînt copii sau jucării. Clăparii sînt jumătate cît ei, iar căştile le dau un aer de miniastronauţi. Sînt roşii în obraji şi cu mucii pe buze, dar nici unul nu se vaită. Cad şi se ridică repede, să nu piardă trenuleţul. Seara ascultă poveştile bunicului care se chinuia pe nişte doage imediat după război, mîncînd cam ce mîncau şi bunicii noştri, o fiertură şi un pic de magiun. Acum micuţii visează la Michi Walchhofer şi la Beni Raich, ba chiar la Bode Miller, americanul ăla nebun care l-a înlocuit pe taica Hermintor la capitolul “Take no brake”. Habar n-au cine e Ivanschitz, fotbalul e pentru răsfăţaţii din Niederosterreich. Austria înseamnă munţi. Nu schiezi, nu exişti.

Cînd au răsunat împuşcăturile în Cabinda, imaginile s-au derulat clasic. Africa neaşezată, neastîmpărată, necivilizată. Dintr-o dată Adebayor nu mai era cel mai bun jucător al continentului 2008, ci un refugiat oarecare la graniţa dintre orori. Apoi cutremurul din Haiti a măturat orice alte imagini. Dar fotbalul a continuat în Angola, parcă prea repede. Cînd am văzut stadionul din Luanda, am înţeles de ce. Am schimbat repede postul, era insuportabil. O ţară aproape distrusă de conflicte interminabile, care culege încă recolta milioanelor de mine antipersonal, cu munţi de sărăcie printre pumni de diamante, ieşea din întuneric cu o asemenea arenă, dar nu cu una, ci cu patru! Nasol.

Nici o concluzie, nici o frază deşteaptă. Mi-aduc aminte doar că odată o fată a blocat o tabelă. Se întîmpla în ‘76.  Atunci cînd în Angola începea un război de 27 de ani. 

Un negru în faţa unui alb e un roman în faţa unui alt roman. Cine ne-a unit în aceşti 20 de ani? Hora tricoloră de pe Rose Bowl. Andreea Răducan fără medalia de aur. Constantina Diţă Tomescu în timp ce noi dormeam. Semifinala Romania-Ungaria în frigul rus. Semifinala, mereu semifinala. Şi eternul strigăt “Sîntem finalişti!”. Noi n-am aflat niciodată ce e dincolo de finală, ca echipă în libertate. Un calcul uman, singurul care rezolvă aritmetica hîdă a dezbinării. Nu mai ştie nimeni să socotească? Matematica sufletului ne dă cu virgulă? Colosală condamnare.        

2010, se zice, va fi de rahat… apropo, la mulţi ani! … şi pentru unii a început deja să fie. Cancan a dat pieţii primul scandal cu chiuituri: Tănase şi iubita lui explozivă ar fi ajuns la palme şi unghii chiar în noaptea de Revelion. Paradoxal, s-ar părea că stelistul iese bine din povestea asta. Surprins dansînd pe mese şi consumînd cu două mîini într-un club de manele acum cîteva săptămîni, atacantul cu un picior mai scurt a fost iute crucificat de media şi s-a trezit cu degetul patronului la tîmplă. Dar înainte ca Becali să facă “Bang!” Tănase s-a lăsat el de această dată în genunchi ca să-şi ceară iertare. Cu mult sîrg. Apoi a dat un gol tare şi a ratat o ocazie neratabilă. Corect. Redevenise fotbalist, român. Pînă la următoarea manea. Care l-a prins “en garde”.

Povestea spune că Tănase i-a cerut Iuliei să taie noaptea dintre ani brusc şi să meargă la culcare. Ea n-a vrut, el a pălmuit-o, ea l-a atacat cu unghiile din dotare. Victorie la puncte pentru fotbalist. Clubul va aprecia istorioara. Nu şi Sherlock Holmes. Care îşi ia lupa şi observă primele semne de făcătură ale cazului şi ale pildei lui. Adică pe Tănase l-a apucat cuminţenia tocmai în singura noapte în care avea voie să o facă lată pentru că toată lumea o face? Nu ţine. Ok, my dear Watson, să presupunem că aşa o fi fost şi că ambiţiosul nostru personaj a suferit o trezire de conştiinţă care l-a îndemnat la somn. Dar ce-a avut cu biata fată? Ea ar fi cerut să rămînă şi i-ar fi spus-o verde în faţă, drept care, poc, a altoit-o. Groaznic. Tănase arăta ca aterizat din savană, iar Iulia, al cărei sutien supus la o presiune mai mare decît barajul de la Assouan a bombat ecranele televizoarelor, reuşeşte să nu mai fie atît de detestabilă. Cine e răul familiei? Tocmai asta ne învaţă ştirea de cancan, că e o întrebare fără rost. Am auzit, începind de la Gigi Becali, cum il duce spre pierzanie bomba sexi pe bietul băiat. Aiurea. La fotbal e ca la Judecata de Apoi. Cînd dai pe lîngă, singur în faţa porţii destinului, nu mai contează cu cine ai petrecut noaptea dinainte. Problema lui Tănase e strict Tănase. Iulia doar trece prin cadru din cînd în cînd.

Poate însă că nimic din toate astea nu s-au întîmplat. Poate că e doar literatură SF. Poate că Tănase e cel pe care îl visează toţi, căruia îi acordă credit toată lumea. Şi, pînă la urmă, poate că nici 2010 n-o să fie chiar aşa de rahat. Să vă mai colind sau vă ajunge ?