Ar fi cea mai urâtă campioană a lumii?

Din enunţ se pot înţelege două lucruri. Unul e despre cantitatea de ne-iubire pe care o au mulţi dintre noi faţă de „verişorii” francezi. Nu ne sunt dragi, nu prea ştim bine de ce, poate pentru că sunt sau ni se par aroganţi, poate pentru că ne sunt destul de asemănători

Ne delectăm cu toate clişeele despre cum i-au bătut de i-au rupt nemţii într-un război (dar nu despre cum i-au bătut ei pe nemţi în precedentul), despre cum au murit americanii pentru libertatea lor de laşi (dar nu despre ce au făcut francezii pentru independenţa americanilor) şi despre multe altele. Le admirăm ţara şi îi dispreţuim amical pe locuitorii ei. De aceea mulţi români vor ţine cu Croaţia în finala Cupei Mondiale. O ţară mică şi dârză în faţa unei mari naţiuni bănuite de impotenţă. Imaginea războinicului David în faţa nătângului Goliat. În fine, poate că ar trebui să o lăsăm mai moale cu războiul, ca ne revin în ochi ororile celui din fosta Iugoslavie. Din care nu au ieşit mâini nepătate. Dar fotbalul spală tot, nu?

Al doilea înţeles ţine de ceea ce joacă de naţionala Franţei. „Prefer să pier cu Belgia asta decât să câştig cu Franţa asta”, a spus Hazard. Vorbele lui sunt media multor păreri de rău că naţionala, care s-a făcut iubită în lume pe vremea lui Platini, Giresse, Tigana, Rocheteau şi Tresor, a ajuns să joace meschin, cinic, „italieneşte”. Există câteva explicaţii. Cultura Juve a lui Deschamps, influenţa lui Atletico asupra lui Griezmann şi mai ales finala de la Euro pierdută, nemeritat zic destui, în faţa unei Portugalii pragmatice. „Nu vom mai juca aşa cum am făcut-o acum doi ani. Cunosc gustul înfrângerii. E tare amar”, a spus Pogba şi cu asta a spus tot. Franţa s-a săturat să fie „une belle perdante”. Bine, dar în ’98 cum de s-a putut altfel? Răspunsul l-a dat Lizarazu vineri. „Spre deosebire de Aime Jacquet, Deschamps trebuie să fie şi selecţioner, şi educator”. Şi asta nu se poate decât dacă strângi şuruburile şi păstrezi o echipă scurtă şi joasă, care nu oferă spaţii şi nici spectacol. Cu mici excepţii. Atunci când au ei emoţii (în apărare) sau când ne emoţionează (în atac). Franţa e ca o mlaştină deasupra căreia înfloresc din când în când nuferi splendizi. E de ajuns? Probabil că nu. Dar până acum a dat Cupei Mondiale probabil cel mai frumos gol (Pavard), probabil cel mai frumos gest tehnic (Mbappe) şi clar cel mai spectaculos sprint. Vorba unui belgian. „În principiu ar trebui să te plictiseşti la meciurile Franţei dar pe teren e atâta calitate că devine, cumva, pasionant”. Probabil că era un belgian francofon…

Urâtă sau nu, Franţa e un exemplu mai ales pentru cei mici şi amărâţi întru fotbal. Adică noi şi alţii ca noi. Ea ne arată că structura, disciplina, sacrificiul – termeni demodaţi dar inconturnabili – pot duce departe. Dar nu e totul. „Franţa e un zid de pe care zbârnâie săgeţile”, scrie cronicarul-şef al „L’Equipe”. O imagine de „Stăpânul inelelor”. Şi de fapt aici pricepi că istoria ar putea fi citită în altă cheie. Franţa şi-a sumat o dimensiune mică, umilă, de outsider pentru a reuşi. E cea mai solidă bază pentru ca nasul să nu-ţi decoleze. Franţa de azi, anti-posesie, nu va fi cea de mâine. Dar pentru a juca fotbal cu adevărat ea trebuia să-l merite, să lupte pentru el. Să capete „carne”. Oricâţi artişti ar avea, ei doar fac faze, echipa joacă fotbal. Iar ei cresc odată cu ea. Şi nimic nu te creşte mai mult decât succesul. În esenţă, ideea nu e doar să te aperi şi mai apoi ce-o da Domnul! Te aperi cu un cuţit între dinţi, gata de asalt. Acest gen de apărare e doar un atac mai eficient pentru că permite desantul în spatele liniilor inamice. E un balet savant, de la închiderea culoarelor până la eleganţa ieşirii din apărare şi traseele limpezi ale atacului. Iată ce ne dă Franţa. Măcar de-am şti să luăm. Şi bancurile, mai pe seară.