Cum să furi un titlu

Ia să vedem cum s-a luat titlul în ultimii ani şi de către cine. Cine, e simplu. Astra şi Viitorul. Cum? Nu e aşa de simplu, dar nici rezolvarea cuadraturii cercului nu e

Astra şi Viitorul au devenit campioane în bună măsură pentru că nu şi-au propus asta. Şi-au zis: noi jucăm, vedem la urmă ce-o ieşi. Evident că au avut şi ceva valoare şi o doză de noroc pe care şi l-au pregătit în umbră sau deviind atenţia celorlalţi. Şi sigur că spre final le-a apucat şi pe ele tremuriciul, ca pe orice bun român când e gata să pună mâna pe slănina care nu i se cuvine. A se înţelege: pe care nu visează că o poate avea. Dar atunci deja nu mai conta pentru că toţi erau în fibrilaţie, cu minţile, câte or fi rămas, deloc limpezi. Titlul e despre a nu te gândi obsesiv la el. O lecţie pururi uitată.

Ce avem azi? Avem, vorba drăguţei de Scarlett, o altă zi. Şi chiar că e diferită. Azi nu mai există în lupta la titlu un veritabil out-sider. Avem trei concurente şi pentru niciuna trofeul n-ar fi o surpriză. Ar fi completarea firească a unor investiţii, planuri, strategii. Cine zice altceva vrea să ne păcălească. Dar orice negare a acestui obiectiv de către oricare dintre ele apare acum comică. Pentru că se contrazic singure. Se contrazic prin jocul pe care îl prestează. Şi fotbalul pe care îl abandonează.

CFR e cea mai sinceră dintre candidate. Ea e ca un participant la cursa prezidenţială care promite solemn că salariile vor scădea, autostrăzi se vor construi la Paştele Cailor şi că ne aşteaptă lacrimi, sânge şi sudoare. Ceea ce ni se întâmplă nouă privind jocul ei. E urât. Dar sinceritatea e inestimabilă. FCSB, în schimb, se străduie. Dar autosabotarea acestei echipe capătă dimensiuni epice. Fotbalul adesea simpatic şi mai mereu abulic pe care îl pune pe teren de fapt încercarea contorsionistă de a rezolva o ecuaţie compusă din dorinţele bruşte ale patronului, toanele unor jucători supraevaluaţi, nevoia de a scoate din joben iepuri altfel semileşinaţi, dar care să dea bine la cumpărători externi, tactica uneori indescifrabilă a antrenorului, forma de moment a tuturor, accidentările dese şi presiunea mediatică. Nu trebuie să fii Einstein ca să-ți dai seama că rezultatul ar putea da cu virgulă.

Cea mai interesantă şi nebună situaţie e cea a Craiovei. Acolo se pleacă încă de la nume. Dacă zici CS U, te ceartă unii, dacă îi zici Universitatea, înnebunesc alţii. Dar e cert că acel pământ naşte fotbal în aceeaşi măsură în care puieşte nerozii. Craiova a dăruit Ligii Întâi cel mai frumos joc. Ni l-a fluturat pe la nas, ne-a dat să gustăm din el, a mai pus nişte sos şi când să luăm o îmbucătură zdravănă ni l-a smuls de la gură şi a scos de la spate nişte scovergi. De ce? De frică.

Iată reprezentarea cea mai pură a expresiei „a tremura până se aud oasele zăngănind”. Treaba cu slănina. Valabilă în diferite doze pentru toate trei. Toate se crispează, se contorsionează, se zbârcesc. Aşteaptă golul ca o pară mălăiaţă. Senzaţia e că nu vor să cucerească titlul, ci cumva să-l dosească, să-l bage sub cămaşă şi să fugă cu el. Se poate şi aşa. Dar în secunda doi închizi televizorul şi pleci să vezi un film de acţiune idiot, ca să-ți mai treacă.