Zâmbetul rechinului

Fac o reverenţă domnului Radu Cosaşu pentru că i-am împrumutat, în titlu, caracterizarea pe care i-o făcea acum o eternitate lui Cornel Penu, omul care ţinea în viaţă România handbalului într-o mare finală mondială, ultima. Revenim mereu la acea poză […]

Fac o reverenţă domnului Radu Cosaşu pentru că i-am împrumutat, în titlu, caracterizarea pe care i-o făcea acum o eternitate lui Cornel Penu, omul care ţinea în viaţă România handbalului într-o mare finală mondială, ultima. Revenim mereu la acea poză de adio. Un neamţ căzut la podea, învins, „mort” cu grenada (sub formă de minge) în mână. Şi un român cu mustaţă urlând-rânjind deasupra lui. Iar noi eram, urcați de el, deasupra lumii. Acum vorbim despre acel handbal ca despre Imperiul Roman. Dezgropăm amfiteatrele unor bătălii epice, redescoperim, când şi când, umbrele unor împăraţi care au domnit peste câteva generaţii de războinici. E mult de atunci. Dar faptele lor rămân. Trec dincolo de noi, dacă nu prin noi, ca un expres al vremurilor, chiar dacă timpul lor e încapsulat într-un alt fel de civilizaţie. Civilizaţia lui „era bine când era rău”.

Fac o reverenţă domnului Radu Cosaşu pentru că i-am împrumutat, în titlu, caracterizarea pe care i-o făcea acum o eternitate lui Cornel Penu, omul care ţinea în viaţă România handbalului într-o mare finală mondială, ultima. Revenim mereu la acea poză de adio. Un neamţ căzut la podea, învins, „mort” cu grenada (sub formă de minge) în mână. Şi un român cu mustaţă urlând-rânjind deasupra lui. Iar noi eram, urcați de el, deasupra lumii. Acum vorbim despre acel handbal ca despre Imperiul Roman. Dezgropăm amfiteatrele unor bătălii epice, redescoperim, când şi când, umbrele unor împăraţi care au domnit peste câteva generaţii de războinici. E mult de atunci. Dar faptele lor rămân. Trec dincolo de noi, dacă nu prin noi, ca un expres al vremurilor, chiar dacă timpul lor e încapsulat într-un alt fel de civilizaţie. Civilizaţia lui „era bine când era rău”. Cristi Geambaşu nu e vreun Suetoniu şi nici Cornel Penu vreun Cezar, ce-i drept. Dar demersul lor are, toate proporţiile păstrate, aceeaşi fibră care goneşte uitarea. Un Penu nu merită uitat, ca niciunul dintre cei de atunci. De aceea cartea autobiografică a marelui portar, scrisă în colaborare cu jurnalistul Gazetei Sporturilor, e o mică bijuterie oferită într-o epocă a imediatului sufocant. „Penu. A apăra. A câştiga. A trăi” e fix cum e şi eroul nostru. Simplă, aspră, directă. Fără complezenţe, fără compromisuri. E un fenomenal material didactic despre cum te poţi construi ca sportiv de mare performanţă sau ca orice de mare performanţă. Penu e un tip care a inovat, a cercetat, a experimentat, pe propriul trup şi propria minte, ca şi pe cele ale adversarilor. A fost un om care a trăit un soi de război cu lumea, aşa cum poţi vedea în vieţile tuturor celor mâncaţi de spaima îngrozitoare de a pierde. De la yoga nenumită astfel până la kilogramele de maculatură cuprinzând memoria fiecărei aruncări a fiecărui neamț, sârb, rus sau ceh, Penu şi-a pus zeii de partea lui. Zeii aceştia mici ai treburilor bine făcute. Cartea, sigur, nu e lipsita de anumite erori, nu mă îndoiesc că o a doua ediţie, meritată, le va corecta. Dincolo de orice ea ne explică, până la urmă, de ce-i el Penu şi noi suntem noi. Şi nu e puţin lucru.