În Contra curent

Frapează un loc comun în declaraţiile ”tricolorilor” după cele două jocuri ale lui Contra. Suflă o briză de libertate. Ce s-a schimbat? Limba. Pierderea vocii. Heirup-ul

Oamenilor li s-a spus, pe româneşte, cum stă treaba. Au fost băgaţi în priză. De la „mersul prin flăcări” al lui Daum, despre care aflăm (acum) că se râdea gros, la mâncatul de jar marca Guriţă, care azi e lăudat vârtos. Diferenţa reală? Despre a fi sau a nu (mai) fi selecţioner. Acum niciun an aceiaşi băieţi glosau despre cum neamţul a primenit cultura organizaţională şi mentalităţile. Azi răsuflă uşuraţi. Da, dom’le, de fapt asta ne trebuie, unul de-ai nostri, să ne-o zică verde-n faţă, să ne mâne de pe margine ca pe mioare, să ne bage la 220! Şi, minune, funcţionează! E o lume nouă, care e, de fapt, cea veche. Tragem aer în piept. Şi-l ţinem acolo. Cât putem?

De fapt, două lucruri s-au schimbat în aceste două meciuri bizare. Budescu, care a luat, chiar şi la propriu, peste picior nişte kazahi încruntaţi şi laţi fotbalistic. Clasicul lui tupeu care a deblocat un meci. Şi curajul lui Contra de a nu sta să moară liniştit la Copenhaga. În loc de a strânge din fesieri la 0-1, a ales să mai trimită un atacant. Şi a fost răsplătit. Asta e cu adevărat diferit. Câte o revoltă. În rest, e noapte. Ne putem amăgi, putem spera, e posibil să visăm chiar. Dar a aştepta, acum, lucruri măricele de la naţională e echivalentul executării unor baterii de cruci la trecerea pe lângă o biserică în aşteptarea câştigului la 6 din 49. Primul semn despre ce fel de jucători păstoreşte l-a avut Contra atunci când a aruncat ca un buchet de flori al miresei tricoul cu numărul 10 către echipă. Tăcere. Aterizare cu zgomot pe podea. Stanciu, Budescu, Deac, Băluţă? Hai, că la echipele de club vă îmbulziţi!

Iată ce are de distrus Contra înainte de a construi: dezertarea. Şi frica de miştocăreala celorlalţi când unul face pasul înainte. Pierderea în mulţime. Ca la declaraţiile de după înfrângeri: cu toţii suntem de vină! Adică nimeni. Văd un om care să ridice vocea împotriva acestui vid de intestine: Tătăruşanu. Altfel, naţionala e nicăieri. Ca fotbal. Nu ţinem de minge, vorba lui Mutu. Deloc. Iar crevasele individuale înghit până şi modestele urme de lumină. Ce-o fi fost în capul lui Ganea, care în câteva minute a făcut prostii cât alţii într-o viaţă? Ce facem cu Vlad Capitan Chiricheş şi cu momentele în care ne îngheaţă sângele în vine? Şi cum e de convins Budescu să înjure mai puţin şi să joace mai mult ca să nu rămână doar un împărat al muştelor din Feroe şi Kazahstan?

Contra ştie toate acestea. Nu le va spune. Probabil că îi ştim şi noi planul. E un plan a la Piţurcă, nu degeaba l-a sunat când a preluat acest mare hangar vopsit minunat şi perfect gol. Vrea să-i facă pe ai lui să se simtă la fel de vinovaţi dacă dau colegului o pasă greşită ca atunci când i-ar fura bani din buzunar. Să compenseze sărăcia tehnică şi tactică, patentă, cu un spirit de bandă care te face să mori pentru celălalt. Dar va trebui să găsească nişte oameni în spatele unor echipamente. La următoarea reunire să le dea tuturor câte un tricou cu numărul 10. Să vedem cum se mai ascund.