De-a baba-oarba
„...este petrecerea duminicilor voastre de sclavi (...) când se organizează pentru voi toate aceste divertismente: escrocherii oficiale, denumite curse, unde vă lăsaţi pâinea copiilor; sporturi moderne, care nu sunt decât întreprinderi mari naţionale, unde lăsaţi ceea ce a mai rămas din inteligenţa voastră firavă” (Panait Istrati, „Spovedanie pentru învinşi”)
Gatlin îi strică finalul de carieră lui Bolt şi se apucă să-i facă temenele până la pământ. Un fost condamnat la ani grei pentru doping se prosternează în faţa celui care tocmai ceruse, cu limbă de plecare, mai multe controale. Ironic, nu? Sara Errani e prinsă cu Letrozol, un nume care sună ca un vânt în biserică. În trecut, ea fusese tratată cu doctorul Del (i)Moral, ex-medic al lui Armstrong. Imediat federaţia italiană de tenis a decis, patrioată, să stea pavăză, deşi jucătoarea nu are nicio justificare medicală. Errani a promis că va explica totul. Nu se ştie când. De înţeles. E de croşetat la realitatea paralelă. Dar ştim tabloul. L-am mai văzut în muzeul cauzelor căzute ale lui Contador sau Şarapova. N-au ştiut ce-au băgat în gură. Iar noi nu mai ştim la ce ne uităm. De fapt, practicăm de prea multă vreme cel mai la modă sport al vremurilor noastre: driblatul conştiinţei. Ţaţa aia cu gura mare care ne tot măcăne din spatele creierului. Totuşi, reuşim de multe ori să o strivim înfigând în locul ei un cablu prin care curg perpetuu imagini, ştiri, competiţii, scoruri, goluri, bani, salturi, pariuri, mingi de meci şi fascinaţie în veci. Suntem deja în Matrix?
Aproape că trebuie strigat acest lucru: CELE MAI POPULARE SPORTURI AU FOST LĂSATE SĂ-ŞI FACĂ DE CAP! Din când în când, e prins câte un fraier, imediat demonizat de toţi negustorii cinstiţi care – cât de bine o ştim! – sunt hoţi neprinşi. În rest, copiii lumii noi sunt împinşi spre mai sus, mai repede, mai puternic şi … scapă cine poate! Dar scapă. Scapă cei mai mulţi. Pentru că în plasele întinse de complici cu greu s-ar prinde şi o balenă. Iar când o prind, ni se povesteşte că ceea ce vedem nu e adevărat. Există altceva? Da. Turul Italiei şi Turul Franţei s-au desfăşurat au ralenti. Ce ruşine minunantă! Acolo oamenii nu mai atacă precum rachetele, ci se desprind greu, lent, cu viteza unor melci. Şi „mor” de obicei repede. Froome câştigă Le Tour fără nicio victorie de etapă. Francezii, bătuţi măr în epocile de tristă amintire, scot capul la lumină, semn că apa plată cu care funcţionau are acum mai mulţi fani în pluton.
În afară de controalele dese (cheia marilor succese), această nouă viaţă e posibilă graţie unui instrument ignorat regeşte de tenis sau fotbal: controlul longitudinal. O „hartă” pe care poate fi văzută clar orice anomalie. Orice salt în decor. Ciclismul, un sport mult mai sărac decât cele zise mai sus, e capabil de acest efort financiar. Celelalte de ce nu? Sau să întreb invers: câte vreme le vom mai cauţiona, câtă vreme vom sta cu ochii închişi, cât de masochişti putem fi pentru a celebra potenţiale uriaşe, planetare minciuni? Răspunzând vom putea afla cine suntem. Sau ce mai suntem.