În spatele perdelei de fum

„Dunkirk”, filmul lui Christopher Nolan, e o păcăleală. În trailer vezi nişte explozii şi aştepţi alte sute, dar, surpriză!, ălea sunt toate. „Dunkirk” e un film de război cu nemţi în care nu vezi nemţi. Deloc. Nemţii sunt zeii nevăzuţi […]

„Dunkirk”, filmul lui Christopher Nolan, e o păcăleală. În trailer vezi nişte explozii şi aştepţi alte sute, dar, surpriză!, ălea sunt toate. „Dunkirk” e un film de război cu nemţi în care nu vezi nemţi. Deloc. Nemţii sunt zeii nevăzuţi ai războiului. Ceea ce vezi, simţi, pipăi e teroarea. „Dunkirk” e un eseu despre teroare. Despre disperarea în faţa asaltului morţii şi tot ce scoate ea dintr-o fiinţă care nu mai poate fi, în toate felurile, bipedă.

Nolan putea să fie simpatic şi să facă un adevărat film de război. Evacuarea de la Dunkerque se preta la chestia asta. Putea să arate panzerele strivind totul în cale, căderea în cap a aliaţilor – englezii care s-au bazat pe francezi şi francezii care s-au bazat pe propria suficienţă – „trădarea” regelui Belgiei care a prăbuşit flancul stâng, eroismul soldaţilor din Coldstream Guards, şarjând sinucigaş, miracolul acelui ilogic Haltbefehl al lui Hitler la câţiva kilometri de aruncarea în mare a franglezilor, despre francezii care au ţinut spatele britanicilor cât aceştia s-au îmbarcat şi despre cum aceştia din urmă i-au aşteptat ca să-i treacă şi pe ei Canalul (ok, e un apropo în legătura cu asta, dar cât o scamă). Putea să facă asta. Cu (mult) mai multe explozii, efecte speciale în lanţ, oameni înmulţiţi virtual, oraşe computerizate. Putea să-l facă 3D, de exemplu. Un fel de „Evacuarea cea mai lungă” up-to-date. Tipului însă i-a trecut altceva prin cap. A vrut să ne tragă un glonț în cap. În capul nostru buimăcit de super-producţii cu pseudo-viaţă.

Deşi aparenţa e a unui film care respectă adevărul istoric, Nolan ne minte cu înverşunare. Chiar la început, pare că eroul lui e urmărit de gloanţe în Dunkerque însuşi, ceea ce e imposibil. La acel moment nemţii nu intraseră în oraş, erau dincolo de zona inundabilă. Apoi soldaţii de pe plaje sunt puţini, puţini rău, dom’le! Păi zici că e un film făcut cu arici la buzunar! Realitatea e că pe plaje se înghesuiau zeci şi zeci de mii de oameni într-un balamuc unic. Nolan face pe dos decât alţii, demultiplică în loc să multiplice. E nebun? Pe cer, în film, bâzâie doar câteva avioane răzleţe, duelurile arată cheap, departe rău de o încleştare digitalizată, capabilă de ravagii printre pungile de floricele. Ni se mai induce ideea unei dezorganizări patente a podului maritim al englezilor, pe când în realitate efortul lor logistic a fost formidabil, o minune în sine într-un timp infim, una care i-a dat lui Churchill curajul să rostească mai apoi discursul cu „We shell never surrender”. Pentru regizor pare că o mică flotă de bărcuţe particulare a fost determinantă în ce priveşte reuşita operaţiunii. Pe bune?!…

Perdea de fum. Nolan vrea altceva. Britamericanul pune nişte reflectoare imense asupra câtorva personaje. Noi vedem doar ce văd ei, un tunel al disperării. Vedem doar bombele, gloanţele, flăcările care îi vizează pe ei, sau pe care le percep doar ei, decupate din tabloul general. Ne e accesibilă doar nişa lor de teroare. Aici e actualitatea peliculei, că altfel ne-am întreba: ce naiba, încă un film de război despre WW2?! Fanta terorii, a prăbuşirii dintr-o lume în alta, e cea pe care au resimţit-o recent câteva mii de semeni în zilele noastre pe aeroporturi, în săli de spectacole, cafenele, pe poduri sau pe esplanade. Şi spaima pulsândă că oricând se poate întâmpla din nou, că nu există un sfârşit. Că nu mai ai pur şi simplu unde să fugi. Vezi un perete de apă, de foc, de sunet îngrozitor de sirene prăbuşindu-se peste tine, cel care până cu o secundă în urmă te plimbai inconştient de abisul care va veni.

Or asta nu e spectaculos. E greu, e gâfâit, e zmucit, împleticit. E urât, straniu, cu pauze şi hâc-uri. E scheletic. Nolan nu face un film cu bani puţini, ci unul în care banii mulţi nu se văd. El vrea un singur lucru, să îmbrăţişăm trauma şi să cumpărăm, emoţional, teroarea. Ar putea spune, precum Denis Villeneuve despre „Blade Runner 2049”, că a făcut un film de artă cu mijloacele unui mare studio. A făcut un film în care nu că nu se văd nemţii, dar nici măcar Tom Hardy – Tom Hardy, fraţilor! – aproape că nu-şi arată faţa. Ce vreţi mai dramatic?…

Nolan ne mai transmite, în filigrană, ceva. Despre cum lumea îşi aruncă duios flăcăii la pieire. Nolan îl întâlneşte aici pe Vonnegut. Şi ne mai livrează un sentiment, cel al ruşinii. O armată învinsă, zdrenţuită, rărită de inamic, se întoarce acasă cu capul plecat. Pe lângă defilarea lungă de soldaţi prăbuşiţi fizic şi moral un nevăzător care împarte ceai le tot spune „Bravo! Bravo!”. „Pentru ce?”, îl întreabă unul. „Tot ce am făcut a fost să supravieţuim!”. „E bine şi atât”, replică blând omul. Da, câteodată supravieţuirea e o mare victorie. Replica e emoţionantă. Dar câţiva paşi mai târziu, apare cinică. Dintre acei supravieţuitori câţi vor fi murit în anii următori în cuptorul deşertului libian, în Grecia unui alt dezastru, peste mările şi ţările imperiului britanic şi apoi înapoi pe alte plaje, cele ale Debarcării? Dintre francezii evacuaţi mulţi au fost trimişi imediat înapoi în Franţa să continue lupta. Şi să moară, evident, pentru o cauză pierdută.

Au supravieţuit ca să moară. Ştiu, libertatea, democraţia etc au acest preţ. Dar acolo, în gura lupului, e doar o v-aţi ascunselea cu coasa. Asta e tot ce vezi, restul e Hollywood prost, la kilogram. Nolan ne spune şi asta, într-o singură scenă, de câteva secunde. „Dunkirk” e un film pe care urăşti că îl iubeşti.