Sânge pe pereţi

Aflăm cu stupoare că sportivii români se dopează grav. E nevoie de un tratament radical. Nu pentru ei, pentru naivii fără scuză

O asculţi pe doamna Vâjială şi e greu să nu zâmbeşti. Reprodusă în investigaţia lui Justin Gafiuc din Gazetă – în fine, o investigaţie despre dopajul de masă românesc! – declaraţia şefei ANAD e de o candoare emoţionantă. „N-am crezut niciodată că voi auzi în România de (despre) practicarea transfuziilor de sânge”. Evident, ne-am născut ieri. Direct bătrâni. Atenţie, doamna preşedinte nu se referă la „a fi demonstrată” o astfel de metodă interzisă, ci la „a auzi” despre ea. Or transfuziile sangvine sunt la fel de noi în atletica grea precum apărătorile de la jambiere în fotbal. Doamna Vâjială este o personalitate în domeniu. CV-ul domniei sale este impresionant. E unul dintre puţinii oameni ai acestei ţări cu o competenţă istorică în domeniu. Dacă nici ea nu a auzit nimic despre o practică utilizată ani la rând, într-o ţară care are un masiv trecut bine îngropat al dopajului, ca parte a unui bloc comunist în care acest furt era considerat o obligaţie patriotică, înseamnă că suntem pierduţi. Lupta anti-doping nu e despre o comisie înfiinţată din an în Paşti pentru a lua la cunoştinţă despre revelaţiile unor oameni ostracizaţi multă vreme pentru că nu s-au supus legilor pământului (sau ale apei, în cazul celor de la kaiac-canoe). Nu. E despre a investiga activ în amonte. E despre „a auzi” venele pompând nefiresc înainte să vezi sânge pe pereţi.

Am scris de multe ori în zadar despre legea tăcerii din sportul românesc. Jocurile de la Seul, şi altele, nu sunt cercetate, nici măcar post-mortem, de nimeni. Epocile mai vechi sau mai noi în care s-au fabricat campioni. Nu trebuie să fie nimeni ars pe rug. Dar trebuie să ştim ce s-a petrecut pentru că adevărul e cel mai mare ordonator de conştiinţă. Adevărul târziu, în lipsa celui imediat, care e cel mai important, nu e despre a pedepsi. E despre împiedicarea altor prostii. Şi e la fel e rău ca în privinţa adevărului despre Revoluţie, Mineriade sau comunism. Şi la fel repetăm prostiile. Morţii neîngropaţi vin să ne bântuie.

Culmea ridicolului e că deşi nu mai avem performanţe continuăm să ne dopăm în virtutea inerţiei, a culturii căpătate şi nepăsării vinovate. Această realitate cere măsuri excepţionale. Dar cine să le conceapă şi să le pună în practică? Dacă un OZN de tipul situaţiei de la kaiac-canoe le-a trecut pe sub nas celor de la ANAD până când nu a apărut afacerea meldonium (minimalizată, de altfel), nimic nu mai contează. Trăim ca într-un banc. Şi nici măcar nu e unul bun.