Fără lacrimi

Moartea lentă a Aureliei B. e despre viaţa noastră aşa cum a fost ea

Timp după timp, imaginea aceea curge în buclă până când îşi inventează o evadare. Ultima secundă, Aurelia Stoica la semicerc aruncând cu podeaua, mingea coboară, apoi urcă, se îndreaptă spre gol şi noi spre speranţă. Dar fix ca-n filmele tâmpite, imaginea îngheaţă.

Mingea rămâne în aer pe traiectoria ei ascendentă. Acolo aş fi vrut să stăm la nesfârşit până ne iese bine, în acel igloo din Lillehammer cu nume de personaj din „Dune”, Hakons, 17 ani mai în spate. O intersecţie.

Cine vrea să vadă cum arată şi un alt destin? Ştiu, ştim că mingea va lovi transversala şi că totul va fi aşa cum a fost. Dar e greu să nu faci pe struţul. Bagi capul în nisip şi visezi la stele. Totul e să nu deschizi ochii.

Aurelia a devenit Brădeanu, iar România n-a devenit altceva. La retragerea ei poţi face nota unui întreg handbal. Aurelia a fost, până azi, România în epoca modernă a acestui sport, nici mai mult, nici mai puţin. Ce a fost ea a fost şi România şi invers. Aurelia a fost o ţară blândă, plină de erori, caldă, pierdută şi regăsită. O ţară care ratează mult, dar care produce din când în când sclipiri fascinante.

Aurelia n-a fost o învingătoare, dar nu a tras chiulul de la chinuri. Fie că am plăcut-o sau nu, a avut o linişte în priviri care ne-a spus, precum coana Scarlett, că şi mâine e o zi. S-ar putea să nu fie o zi foarte bună, dar măcar o să fie. Cu România, Aurelia nu a dat de aurul mare şi nici nu l-ar fi meritat, nici ea, nici România.

Poate că aşa e treaba pe aici, să nu ajungi niciodată ca să nu te opreşti niciodată. Suportăm greu succesul. Îl dorim groaznic şi ne temem îngrozitor de el. Aurelia, în acea semifinală mondială cu Franţa, nu a aruncat nici în poartă, nici pe lângă ea. A dat bară. Bara e un fel de amânare. Bara e bârna subţire pe care au mers Nadia şi mai apoi noi toţi în această ţară care nu e nici aşa, nici altminteri.

La plecarea Aureliei, mai mult decât linguşeli, patetisme, vorbe moarte şi patriotisme fade, îi datorăm adevărul. Adevărul e că ne-a reprezentat bine, aşa cum suntem, fără farduri groteşti. Aurelia a fost româncă întru totul, mai puţin un lucru. Nu a ştiut să păcălească. A făcut de cât a ştiut.

Acesta e genul de compatriot care ne împinge cu un milimetru înainte. Şi pentru asta, pe lângă adevăr, îi datorăm o plecăciune. Acum putem elibera acea minge. Acum îi putem spune drum bun, oriunde s-ar duce.