Medalii cu reţetă

Marii noştri campioni sunt nişte oameni bolnavi. Ar trebui să-i văităm, nu să-i adorăm

Oamenii sunt deştepţi, zicea Lance Armtrong, râzându-i în faţă lui David Walsh, un jurnalist încăpăţânat. Ciclistul continua apoi dialogul imaginar: oamenii se întreabă: a fost lance Armstrong controlat? Da, de multe ori! A fost vreodată prins? Nu, niciodată. De ce? Pentru că nu se dopează. End of story.

Şi Lance punea microfonul jos, şi viaţa mergea mai departe, şi toţi, sau aproape toţi, eram fericiţi. A fost odată ca niciodată? Nu. A fost şi este. Şi probabil că va tot fi dacă nu hotărâm ce facem cu sportul. Căci cu el am semnat un fel de contract fără să fim atenţi ce scrie în anexe, printre rânduri şi în detaliile în care zace diavolul.

Noi suntem oamenii ăia despre care vorbea Lance, cărora li se adresează fără cuvinte Messi, la care priveşte cu coada ochiului înainte să se scarpine în posterior şi să servească Nadal, către care merg bezelele lui Mo Farah, noi suntem cei pe care China sau Rusia sau America vor să îi convingă că nu sunt bune doar la rachete spaţiale, ci şi la rachete umane.

Oamenii ăştia, dacă sunt întregi la minte, ar trebui totuşi să vrea un singur lucru: să ştie ce văd. Or, habar n-au. Sportul e adevăratul Matrix. Avem toţi un cablu înfipt în cap prin care ni se toarnă imagini. Comentăm, ne dăm pe spate, creăm legende, ţipăm de bucurie. Şi cine ştie pe cine sărbătorim de fapt. O fi vreun schelet, o gloabă vopsită, o fiinţă electrică, un şoarece de laborator? Nişte rezultate reuşite ale unor experimente care au în spate mormane de „cadavre”? Nu ştim. Ne uităm şi nu ştim. De curând însă, am aflat ceva.

Acum e clar: cei mai mari campioni sunt şi cei mai mari bolnavi. Agenţia Mondială Antidoping, care îşi făcuse un bun renume, a început să o ia pe arătură de când s-a aflat că de la Serena la Nadal şi de la Biles înapoi la cine vreţi se dopează cu reţetă. WADA a tunat şi a fulgerat împotriva hackerilor ruşi care au deconspirat munţii de reţete (compensate?) care zac, ca la un sanatoriu, în arhivele acestei organizaţii.

Că, zice, nu e cinstit ca sportivi „curaţi” să fie expuşi astfel şi că toţi au motive întemeiate să ia betametazonă, corticotrofină, triamcinolon, sulfat de morfină, vicodin şi alte bazaconii care definesc ideea de „substanţă interzisă”. Merge la proşti. Sau la cei fără memorie. În documentarul „The Armstrong Lie” (regia Alex Gibney) campionul radiat din lumea sportului povesteşte că atunci când l-au prins cu nu mai ştiu ce corticoid cei de la UCI i-au zis să-şi găsească repede un medicament care să conţină acest produs şi să-şi inventeze o afecţiune. Aşa, pe faţă. Băieţii din staff-ul lui au scotocit tot Internetul şi până la urmă au găsit o cremă, au fabricat iute un diagnostic şi gata! Tipul era din nou curat ca lacrima.

Aşa că să nu ne vândă patetisme şi mari principii că de la o vreme în sport, la câte porcării au fost dezvăluite, funcţionează mai degrabă prezumţia de vinovăţie. Acum ştim că trebuie să vărsăm o lacrimă de compasiune în acelaşi timp în care aplaudăm vreun medaliat olimpic, câştigător de  Mare Şlem sau de trofeu fotbalistic. Oamenii ăştia sunt, mai toţi, bolnavi. Şi destul de grav la câte trebuie să bage în ei.

Totuşi, n-ar fi mai bine să ne fi spus şi nouă de ce suferă înainte să fie daţi în fapt? Că la câte se comunică azi pe feisbucuri, tuituri şi alte alea puteau să ne zică şi despre astea pe lângă cum le-a ieşit la oliţă câinele dimineaţa sau ce tatuaj şi-au mai tras. Aşa, să nu murim proşti. Ca atunci când îi vedem la televizor să ştim ce maladie concurează împotriva cărei afecţiuni. Şi să-i iubim şi mai mult. Că la asta, da, la asta noi suntem marii campioni!