Haideţi acasă!

„Medaliile nu vin acum pe banda rulantă, era o perioada când se întâmpla așa, dar mă întreb câţi dintre cei ce au trăit acele vremuri ar dori cu adevărat ca ele să se repete întocmai" - Nicoleta Morariu, soția reprezentantului CIO în România

Este oare important numărul de medalii sau dacă sportivii noștri sunt sănătoşi, curați şi exemplari în sport, fericiti, iubiți, încurajați şi respectați?, spune doamna Morariu, soţia lui Octavian Morariu.

Dopaj patriotic şi cruci
Wow! Eu asta înţeleg: că nu mai luăm o căruţă de medalii pentru că nu ne mai dopăm ca înainte. E foarte interesant. E asta alegerea căreia suntem supuşi? Să ne îmbrăcăm viciile în aur sau să rămânem săraci şi cinstiţi? Sau poate că nici nu mai ştim cum să o facem, ne-au dispărut toţi specialiştii şi nici nu mai există Partidul care să ne dea linia? Umblăm bezmetici pe câmpii, suntem liberi, fericiţi, zdrenţăroşi (la propriu, după cum se franjuresc echipamentele), dar morali în absenţa unui Conducător, după care unii tânjesc ca după Decebal. În acest fel medaliile se pogoară doar prin rugăciuni. Doamne-ajută!

Sport la purtător
Marea şi tarea conferinţă de presă a şefilor sportului care să spargă buba la Rio n-a mai avut loc. Nici nu mai are importanţă de ce, nu ei trebuiau să o facă. Ei sunt nişte gestionari ai unui popor pe care nu-l mai înţeleg. S-o facă ăia mici care se mai strofocă în beznă să scoată campioni ori cei care sunt aruncaţi în sport ca în ocean spunându-li-se să înoate singuri şi să descopere America. Ei ar trebui să se ridice după acest Rio ca un Iisus pe Corcovado, dar nu unul care îmbrăţişează, ci unul care ameninţă. Şi unii au început să o facă deja. Morariu spune, în interviul lui Tolo, că sportul trebuie privatizat. Dar, practic, e.

Medaliile sunt luate de cei care şi-au creat mici feude ale reuşitei. Tenisul, din altă lume, în care dacă nu produci nu exişti. Scrima, canotajul. Sigur, alimentate inerţial cu fonduri publice, dar, apropo de supărările lui Lipă şi Petrache, să-i dai unui om să mănânce nu înseamnă că el va urca Everestul. Pentru asta îi trebuie să „mănânce” tehnologie, structură, inovaţie, inteligenţă, pregătire mentală. Într-un fel, noi ieşim în lume precum Coreea de Nord.

Vinovaţii fără vină
Cutremur! Alin Petrache îşi depune mandatul! Aşa, şi? Din ce citesc asta nu înseamnă o demisie, ci doar o punere la dispoziţie pentru o analiză „obiectivă”. Dacă lucrurile ies bine, revine. Pericolul cel mare?

Timpul. El le va îngropa pe toate, furiile, răbufnirile, avânturile revoluţionare, adevărul care stă pe limbă. Jocurile Olimpice se vor scufunda ca o Atlantidă şi va fi business as usual. De fapt, aceste evenimente planetare au început să ne deranjeze, cam cum o face Mecanismul de Cooperare şi Verificare. Ni se văd toate bubele. Ne apucă toate pandaliile. Ne certăm, ne păruim, e despre cum îşi imaginează fiecare că ar trebui să arate cerul. Ana Maria Brânză Popescu a vitriolat „criticii de canapea”, Mergea s-a luat la contre la fileu cu Cristian Tudor Popescu, domneşte o atmoseferă de „voi nu ştiţi ce simţim noi şi cât de greu ne e” versus „aţi luat cam în serios chestia cu «important e să participi»”. Apoi ne îmbrăţişăm. Şi plângem mult. Repede, la doctor!

Minunile care orbesc  
Am pierdut nu doar vremea, ci şi vremurile. Ca de obicei, ca în orice domeniu, ne mai ţin în viaţă câţiva oameni care nu au nici veleităţi politice, nici vocaţia renunţării. Ei sunt vinovaţii principali ai acestei căderi pentru că arată că se pot face minuni. Ceea ce e profund contraproductiv. Ştiu, nu pot face altfel. Dar pot face şi altceva. Încă o dată: să facă ei acea conferinţă de presă, umăr la umăr. Să nu mai acopere pe nimeni, nici măcar pe ei. Dacă nu, să participe de acum sub propriul steag.