La coada vacii

Sunt momente rare în care adevărul gol şi urât ne stă în faţă. Să nu le pierdem

Am trecut ca pe lângă un accident, abia aruncând un ochi. Un pic de vâlvă acoperită repede de nisoarea de vară a evenimentelor, o pagină în ziar, o demisie. Şi mergem mai departe. Dar mai departe nu există. Nu după vorbele ministrului Lipă în emisiunea „Campionii DigiSport”. Un eveniment istoric despre înapoierea în care trăim. Un membru al unui guvern care îşi clamează deschiderea, modernitatea şi competenţa a întrebat de trei ori cine o să mai vină la gimnastică după ce Maria Olaru a povestit în cartea ei autobiografică, „Preţul aurului – Sinceritatea incomodă”, bătăile şi umilinţele la care a fost supusă în drumul către paradisul performanţei.

Doamna Lipă a pedalat pe această ultimă parte a realităţii. Victoriile nu doar că ar trebui să compeseze palmele şi jignirile, ci chiar să le îngroape. A afirmat că şi dacă ar fi fost călcată în picioare de antrenorii ei nu ar spune nimic, ci le-ar rămâne veşnic recunoascătoare pentru că au dus-o către victorii. Nu aflăm însă ce compensează aceste violenţe pentru cei care nu au avut parte de glorie, soldaţi necunoscuţi îngropaţi sub pavajul pe care defilează nemuritorii sportului nostru. Şi mai ales cum poate un înalt demnitar al statului să sugereze că agresiunile asupra minorilor (cazul gimnasticii) sunt tolerabile cu preţul unui podium. Acest îndemn implicit la tăcere şi suferinţă pentru cauze înalte încalcă direct Legea 272/2004, art. 90, fapt care poate fi pedepsit, conform art. 185 Cod Penal, cu închisoarea. Mai mult, oricine e martorul unor astfel de abuzuri e obligat să sesizeze autorităţile. Eşti vinovat, deci, nu doar dacă baţi un copil la tenis, handbal, înot sau atletism, ci şi dacă asişti şi nu raportezi. Din toată acea emisiune a reieşit sentimentul groaznic că părţi importante din sportul nostru funcţionează în afara legii şi că acest lucru e absolut ok.

Doamna ministru a afirmat mai târziu că nu e de acord cu practicile violente. Dar, în cazul ăsta, mai târziu e prea târziu. În mod evident crede sincer că performanţă nu se poate fără câte o „mângâiere”. Şi nu e singura, în această ţară în care, în săli sau în apartamente, copiii sunt educaţi „the hard way”. Imaginea unor încremeniri în timp şi moravuri, acceptată de la vârf. Copii bătuţi acasă, la şcoală şi apoi la sport, iată fluviul negru, mâlos în care ne bălăcim pretenţiile europene. O istorie a violenţei în care vânătăile sunt acoperite cu fard patriotic.