Dincolo de vîrf

Un fenomen paranormal se dezvoltă într-o lume perfect anormală

Sînt mii şi mii de oameni. Atît de mulţi încît din drumul oricum îngust a rămas doar o potecă. Sînt toate steagurile pămîntului şi toate fizionomiile. Şi toţi urlă de parcă s-ar înscrie mereu, la fiecare pedală, mii de goluri. Un munte din Turul Franţei e o Maracana în pantă. Un Alpe d’Huez e o finală de Cupă Mondială. O nebunie care urcă spre cer. Feţele sînt deformate. Cîteodată se văd şi funduri. Şi, din ce în ce mai des, se văd seringi uriaşe agitate spre ciclişti. Se văd degete mijlocii şi braţe îndoite peste pumn. Un om aruncă în tricoul galben cu urină. Sau e bere? Ceilalţi urlă fericiţi. Poate că au văzut, poate că nu. „Dopat!”. E un verdict pronunţat în acelaşi timp cu bucuria de a trăi momentul pentru care familia şi-a aranjat vacanţa exact în această perioadă a anului, fix pe acel munte, a împachetat totul, s-a trezit cu noaptea în cap ca să prindă un loc tocmai în acel viraj. A aşteptat toată ziua cu ochii pe televizorul portabil şi urechea la radio. Şi va coborî toată seara în coada interminabilă de vehicule. Un chin plin de stele, care sînt întotdeauna mai mari la altitudine. De ce? Au luat-o razna?

Sîntem probabil pe creasta dintre lumi. Sportul nu mai e sport, dar încă nu e altceva. Oamenii vor să vadă eroi de legendă, dar nu sînt gata, printr-un bizar complex de conştiinţă, să renunţe la adevăr. Le-ar fi mult mai simplu fără. Dopaj la liber. Muntele, o cuşcă imensă. Noi, savurînd printre gratii bătălia pe viaţă şi pe moarte, la propriu. Dar nu e aşa. Pasiunea îi împinge pe serpentine sus pe Jean, Juan şi Jan, dar, şi aici e paradoxul emoţionant, ceea ce îi ţine acolo e tocmai puterea de a contesta. Ciclismul a creat un popor care iubeşte şi se îndoieşte, ceea ce pare schizofrenic, dar de fapt e cel mai sănătos lucru din lume. E ceea ce nu poate înţelege Froome. Nu e vorba de a fi sau nu curat, e despre faptul că un ciclist, azi, e văzut ca un politician. Care nu poate fi curat, chiar dacă poate e. Logic e să nu fie.

După ce, decenii, regula a fost trişatul, nu poţi veni acum să te dai Fecioara Maria. Un fost tokkotai (kamikaze) care n-a apucat să moară la datorie a creat Muzeul Păcii de la Chiran, în Japonia, adunînd scrisorile camarazilor, împrumutate de la familii. Cărora mai întîi le cerea iertare că nu s-a strivit de un portavion american, ca toţi ceilalţi. Există o umilinţă profundă care, ea singură, poate depăşi psihozele. E ceea ce le lipseşte englezilor de la Sky. Froome şi ai lui ar trebui să facă o plecăciune precum japonezii şi să ne ceară scuze pentru că îşi permit să cîştige. Noi, aici, după Armstrong şi Pantani sîntem precum după Hiroshima şi Nagasaki. Şocaţi pentru generaţii. Mirîndu-ne că încă existăm. Trăind cu speranţă şi cu groază. Şi ştiind că mulţi dintre noi vor mai muri de cîteva ori pînă cînd va înflori o altă minunată lume nouă.