Urît, dar frumos

La Atena am găsit o scurtătură către linia de sosire. Ar trebui să începem să ridicăm nasul din ghidon

Cîteodată fotbalul seamănă cu povestea rachetelor spaţiale. Milioane de ore în secretul unor tehnologii indescifrabile pentru ochiul comun, oceane de […]

La Atena am găsit o scurtătură către linia de sosire. Ar trebui să începem să ridicăm nasul din ghidon

Cîteodată fotbalul seamănă cu povestea rachetelor spaţiale. Milioane de ore în secretul unor tehnologii indescifrabile pentru ochiul comun, oceane de rîvnă subterană pentru o singură lansare, dar ce foc de artificii! Evident, operaţiunea poate fi complet ratată, vezi recenta tentativă de poziţionare a sateliţilor europeni de localizare globală. Dar oamenii vor relua mereu săpăturile subterane care duc la stele. România n-a cîştigat altfel în Grecia, cu toate proporţiile păstrate. În fiecare vorbă dinaintea meciului pustiu s-a simţit zgura toamnei trecute. La final Piţurcă, care n-a inventat alt fotbal, dar a învăţat din greşelile celui trecut, s-a simţit atît de eliberat încît a recunoscut eroarea de tactică de la baraj.

Atunci România a pretins a şti mai mult fotbal decît grecii, fapt pentru care zeii au pedepsit-o. Acum am jucat de cît ştim. De cît ne ţin pedalele. Ca Froome pe căţărările Vueltei, mereu în ritmul lui în vreme ce alţii se zbenguie prin faţă, joacă o leapşa de curtea blocului în vreme ce el, administratorul care priveşte totul de la un balcon mai jos, reuşeşte mai pe seară să-i tragă de urechi şi să fie acolo, tot timpul acolo, viu cînd l-ai crede de tot mort. Aşa şi noi. E o chimie specială, „îngropată”, a victoriei inestetice de pe Karaiskakis. Ea ţine mult de şansă. Şansa pe care am avut-o de a ne înţelege pe noi înşine.

Nu mai avem demult o naţională. Avem o echipă a României care tot încearcă să se nască, avortează şi o ia de la capăt. Nu s-a născut nici după acest 1-0. Copilul doar s-a întors mai bine în burtă de astă-dată. Selecţionata care nu poate încă să-şi asume senin un avantaj şi termină, obsedant, apărîndu-se la baionetă în tranşee a avut măcar la început inspiraţia franc-tirorului, hărţuindu-şi constant, la fiecare minge, adversarul care-şi digera ca un boa Mondialul, mereu gata să-i dea o lovitură mortală. O tactică „şmecherească”, de partizan, care ţine, sigur, pînă cînd trupele regulate te împresoară. Noroc că grecii n-au fost nemţi – n-ar putea fi distanţă mai mare.

Rămîne că s-a construit just o bună bucată de drum. Restul e şantier. România va trebui să-şi dezgroape pînă la capăt fotbalul, dacă îl are. Căci Stancu nu va putea fi ţinut pe teren la infinit mai ales pentru virtuţile defensive, iar mijlocaşii centrali vor fi nevoiţi cîndva, în următoarea mie de ani, să fie şi arhitecţi, nu doar pirotehnişti-detonatori. Şi, într-o viaţă viitoare, ne vom sui poate pulsul cu atacurile în picaj ale fundaşilor laterali. Deocamdată, avem o victorie mare şi ne pregătim de decolare. Am cunoscut lucruri mult mai rele. Dar, într-o zi, va trebui să ne propunem lucruri mult, mult mai bune. Altfel rămînem ca după Euro 2008, cu senzaţia că am ajuns la o recepţie îmbrăcaţi în salopeta atelierelor întunecate în care punctele se lucrează la strung.