(P) Brazilia fără plajă » Corespondență specială din tabăra de Fotbal Coca-Cola din Brazilia

„Şi dacă te întreabă cineva ceva despre Brazilia?”. Rîdem. Acum, da, putem să rîdem.

De cîteva ori Radu Neamţ ne întrebase plin de speranţă: „Dar măcar statuia lui Isus din Rio o vom vedea din avion?”. Nao. E întuneric […]

„Şi dacă te întreabă cineva ceva despre Brazilia?”. Rîdem. Acum, da, putem să rîdem.

De cîteva ori Radu Neamţ ne întrebase plin de speranţă: „Dar măcar statuia lui Isus din Rio o vom vedea din avion?”. Nao. E întuneric şi la venire şi la plecare. Şi apoi ce să vezi de la 10.000 de metri, din mijlocul burţii unui colosal animal cu aripi? Brazilia va fi pentru altă dată. Sau niciodată. Dar există, ca în orice ni se întîmplă, lucruri de învăţat. Brazilia, în sine, ar fi fost ceva foarte frumos, dar şi un capăt de linie. O vezi şi gata.

Ceea ce a trăit reprezentantul României la Copa Coca-Cola Camp vreme de o săptămînă în munţii din Minas Gerais, fără să vadă practic nimic din patria lui Pele, este o şansă a unui „va urma”. Nu o plajă care se termină la mare, ci piciorul unui pod care s-ar putea continua peste ea. Brazilia, pentru el şi cei o sută de copii-fotbalişti din 20 de ţări care visează la glorie sau la o freză ca a lui Neymar, nu trebuie vizitată, ci cîştigată. Radu nu a văzut Brazilia aşa cum o ştim. A căpătat speranţa de a o trăi.

Drumul pînă în locul în care s-au întîmplat toate e ca într-o poveste. Sinuos, balansînd de multe ori periculos autocarul pe o şosea ca un şiret, şi-apoi, dintr-o dată, dumbrava minunată! Un spaţiu de cîteva hectare amenajat impecabil, cu terenuri de fotbal, tenis, fotbal pe plajă şi fotbal-volei, sală de jocuri sportive, lac cu lebede şi chiar un oposum, animal bizar care s-a urcat într-o zi pe peretele unui chioşc surprinzînd pe toată lumea şi chiar pe el însuşi. Relieful zonei nu era (aproape) plat decît acolo unde erau terenurile.

În rest trebuia permanent să urci sau să cobori, ceea ce nu e fără însemnătate. O sală de mese, una de activităţi diverse, de la jocuri video la proiecţii de meciuri. Dormitoare comune în care cîteodată, spune Radu, se auzea  muzică pînă spre dimineaţă. Şi toate limbile pămîntului. Programul zilelor a arătat dens, dar nu opresiv. Ideea a fost interesantă. Aceea de a deschide şi apoi de a  contopi orizonturile unor adolescenţi atît de diferiţi. De a-i pune să se înfrunte – pentru că puţine schimburi culturale sînt mai puternice – astfel încît la final să existe diferite niveluri de cîştigători fără va nimeni să nu se simtă cu adevărat perdant.

Evident, în cîteva zile e imposibil să betonezi asemenea ambiţii. Abia au căpătat gust de capoiera şi au întrezărit minunata bucurie-durere a dansului-luptă că au şi trecut la fotbal-volei şi tocmai cînd s-au prins cum stă treaba s-au îndreptat spre altceva. Poate şi pentru ca aceşti copii să înţeleagă că trebuie să asimileze repede într-o lume care rareori aşteaptă pe cineva.

Momentele de interacţiune în sistem „de voie” au fost mereu prezente. Radu a învăţat să comunice dincolo de confortul singurei limbi pe care deocamdată o cunoaşte dar a şi fost obligat să priceapă că nu se poate opri doar la ea. Deschiderea a fost permanent încurajată. „Go see the pretty girls playing”, le spunea antrenorul băieţior din echipa Happiness. Şi turneul de fete a umplut adesea sala.

S-a jucat şi în deplasare. La Dom Bosco, lîngă arena din Sao Paulo, unde cei din tabără s-au întînit cu copiii din favele pe care sportul îi trage la viaţă. Nimic întîmplător. Momentul de vrajă maximă s-a numit Brazilia-Croaţia. Uimire, aplauze, nervi, lacrimi, dans, oboseală. Dani Alves şi Olic de la cîţiva metri. Noaptea peste Corinthians. Somn de întoarcere plin de centrări şi şuturi din voleu.

Toţi copiii au fost echipaţi nu numai pentru fotbal, dar şi informaţional. Au căpătat telefoane mobile şi au fost îndemnaţi să surprindă în toate felurile ceea ce li se pare interesant pe site-urile de socializare. Cei mai activi au primit premii pe care şi le-ar dori orice tînăr (tablete, camere Go-Pro), mai valoroase decît cele pentru cîştigătorii turneului. Mişcare, interacţiune, iniţiativă în toate felurile, asta a fost ideea. Unii au fost chiar buni. Alţii probabil că revăd filmul acelor zile. Şi îşi pregătesc rolurile viitoare.

În ultima zi, înainte de seara încheiată cu samba şi focuri de artificii – totuşi, s-a întîmplat în Brazilia! – a venit în tabără Bebeto. Dincolo de poze, zîmbete şi cîteva vorbe de complezenţă spuse pentru fiecare, am vrut să aflu răspunsul la întrebarea care interesează, probabil, şi pe nigerieni şi pe americani, pe venezueleni şi pe ruşi, pe thailandezi ca şi pe irakieni (chiar dacă aceştia par a avea acum chestiuni mai grave de desluşit): ce trebuie să facă un tînăr pentru a avea şanse de a deveni un fotbalist mare.

Figura brozată a fostului campion mondial a radiat răspunsul înainte de a-l formula. Şi a spus cam aşa, perfect cursiv: trebuie să ai visuri şi obiective în viaţă (atenţie la nuanţă!). Să munceşti foarte mult, nu ai timp să te odihneşti sau să te distrezi (mai ales pentru tineri fascinaţi doar de viaţa extrasportivă a lui Neymar sau Mutu). Sînt momente în care trebuie să lupţi. Trebuie să treci peste ele, să continui să speri în fiecare moment. Să te concentrezi pe visurile şi obiectivele tale (pare evident,  nu şi cînd eşti la pămînt).

Totul este posibil atunci cînd eşti credincios şi continui să speri. Vei vedea că lucrurile se întîmplă aşa cum îţi doreşti (există un premiu garantat al persistenţei). Trebuie să-ţi placă ceea ce faci (o, da, secretul suprem!). Trebuie să ai grijă de tine, să mănînci sănătos (mai ales la o vîrstă cînd ai senzaţia că poţi îngurgita orice). Trebuie să fii un atlet atît fizic, cît şi mental (a nu se uita antrenamentul minţii!).

Bun. Dar nu e tot. Am păstrat finalul, l-am decalat un pic pentru că e colosal. Bebeto a apăsat gestual ceea ce a spus în încheiere. A zis aşa: „Nu în ultimul rînd, trebuie să înveţi. NU TREBUIE SĂ GĂSEŞTI SCUZE PENTRU A NU ÎNVĂŢA. Cu siguranţă studiul individual va face diferenţa”.

Nu te poţi opri să te gîndeşti cîte destine ar putea fi schimbate prin astfel de experienţe. Se spune că trebuie să călătorim pentru a ne întîlni cu noi înşine. Pentru a şti cine sîntem dincolo de ceea ce credem în confortul obiceiurilor şi al reflexelor zilnice. Radu Neamţ şi noii lui prieteni din Thailanda sau Chile, SUA sau Malawi au avut această sansă în primul rînd pentru că au vrut să o aibă. Bine de ştiut. Acum rămîne să profite de ea. N-au văzut Brazilia, da, dar poate că într-o bună zi Brazilia o să-i vadă.