O ţară, doi oameni, trei culori

Despre cum se poate să aflăm cine mai sîntem în arşiţa verii

Italia n-o duce teribil. Aperitivul dinainte de antipasti, primi piati, secondi, dolcetto, cafea şi îngheţată nu mai are acelaşi gust. Renzi se bate cu Europa, cu Deutsche Bank […]

Despre cum se poate să aflăm cine mai sîntem în arşiţa verii

Italia n-o duce teribil. Aperitivul dinainte de antipasti, primi piati, secondi, dolcetto, cafea şi îngheţată nu mai are acelaşi gust. Renzi se bate cu Europa, cu Deutsche Bank şi cu Tante Angela, dar are aerul unui tînăr imberb, care ar putea căpăta cel mult o bursă de studii, în nici un caz ultimul model de Porsche. Vara poate fi o scăpare. Vara televizorului şi a steagului atîrnat de balcon. Vara care poate salva Brazilia de un război stradal, vara care uneşte Belgia sub acelaşi drapel de care multora le era ruşine pînă ieri. Vara care a inventat Costa Rica. Vara lui Prandelli. Vara lui Balotelli.

Da, ştiu, vara asta arată deja a iarnă. Italia a plecat capul şi a roşit obrazul. Dar Italia are o şansă fabuloasă. Şansa de a afla cine e funcţie de cine o reprezintă. Sau, mai degrabă, de cine se lasă reprezentată. E o chestiune delicată. Dar ideea de Italia, sau de orice ţară în principiu, nu mai e deloc simplă în ziua de azi. În vara asta se înfruntă nişte ţări. Din fericire nu în război, ci pe iarbă sau pe şosea. E despre oameni şi culori. Nici un eroism. Doar despre cosimţire sau nesimţire.

Culoarea. O problemă, o frînă, o stupiditate. Balotelli are o culoare, Nibali are alta. Dar amîndoi au, de fapt, aceleaşi. Cele trei, o convenţie „paşoptistă” care defineşte o naţiune. Verde, alb, roşu. Balotelli a mai inventat una, „blond de ceafă”. Imediat după eliminarea fără glorie de la Cupa Mondială, atacantul, profund afectat, şi-a vopsit un ciot de păr. Apoi toată creasta. Apoi a publicat un text în care îşi afirma demn patriotismul şi acuza atacuri rasiste.

E drept, un primat îi trimisese nişte injurii pe bază de ten. Numai că dacă drăguţul de Mario a fost tratat cu blîndeţe pînă acum în ciuda prostiilor pe care le-a făcut e tocmai pentru că are culoarea pe care o are. Un „alb” ar fi încasat-o de mult. Ideea e dintr-un articol de fond în Gazzetta dello Sport. Aşa că s-o lăsăm mai moale cu culoarea şi să ne concentrăm pe culori, celelalte! După Brazilia, italienii n-au mai ştiut cine sînt. După Sheffield au început să se regăsească. De sub o cocoaşă transpirată au ieşit la lumină verde, alb, roşu. Înainte se lăsase cu scandal. Vincenzo Nibali cîştigase campionatul naţional, dar tricoul pentru Turul Franţei nu era complet tricolor, cum se obişnuieşte. Cică numele sponsorului, Astana, capitala Kazahstanului, nu putea sta pe culorile altei ţări. Pffff! Şi atunci sicilianul a vrut să arate ce înseamnă un italian. Nu un paşaport, o graniţă sau o convenţie, ci o „grinta”. Grinta care a lipsit squadrei azzurra. Grinta pe care Balo o are doar cînd se răsteşte la jurnalişti. Grinta pe care unii o arată doar cînd e vorba de alţii, de străini, de estici, de vestici, nordici sau sudici. Nu, a spus Niba. Înseamnă să apeşi pe pedale şi să tragi de un ghidon împins de vocile interioare ale cîtorva milioane. Nibali a regăsit Italia pierdută prin vreun aeroport de Balotelli. S-a ridicat în şa pe linia de sosire şi a arătat cu degetul spre tricolorul de pe piept. L’Italia s’e desta!