Marele deşert estic

Nu aşteptăm 4 ani Mondialul doar ca să vedem echipe care încearcă să iasă din criză

Cînd s-a făcut harta Cupei Mondiale, cu continente, steaguri şi tot tacîmul, s-au văzut pînă de pe Lună cîteva mari pete albe ale […]

Nu aşteptăm 4 ani Mondialul doar ca să vedem echipe care încearcă să iasă din criză

Cînd s-a făcut harta Cupei Mondiale, cu continente, steaguri şi tot tacîmul, s-au văzut pînă de pe Lună cîteva mari pete albe ale absenţei. Între ele, Europa de Est. Lumea nouă a fostelor socialiste. Doar două s-au calificat, Bosnia şi Croaţia. Punînd tot Sud-Estul la socoteală sînt patru, cu Rusia şi Grecia. Dintre ele, două au prins trenul brazilian abia după play-off. Unde sînt ele acum? Nu prea departe. Bosnia e out. Rusia şi Grecia au strîns cîte un punct şi mai au de două euro-ruble speranţă în absenţa unui joc entuziasmant. Croaţia doar stă un pic mai bine, la puncte şi la impresie. Şi ea, şi Bosnia au fost ciocănite rău de arbitraj, dar e greu să găseşti vreun plan diabolic. Arbitrii sînt o calamitate generalizată. Nu, cauzele acestei muţenii a rezultatelor trebuie căutate în altă parte.

Rusia plăteşte cel mai mult de pe această planetă selecţionerul. Cu un campionat despre care se spune că e puternic, dar care are apucături balcanice, naţionala e reflexia perfectă a ideii că orice se poate cumpăra. Senzaţia e că dacă un antrenor costă cît un mega-iaht va produce aceleaşi performanţe. Iată că nu. În Croaţia, federaţia e afacerea unei familii care acţionează funcţie de prietenii şi bunul plac. Încă arde flacăra naţională, dar niciodată nu s-au mai atins înălţimile generaţiei lui Suker, cum s-a întîmplat la noi cu cea a lui Hagi. Afacerile le ocupă tot timpul. În lotul Bosniei e ceartă. Fiecare încearcă să se poziţioneze.

Cînd vii dintr-o ţară mică e importantă Cupa Mondială, dar şi mai important e ce se întîmplă după. La greci, e criză. De orice. O selecţionată încremenită în proiectul 2004 se comportă perfect pentru un sărac care ţine de orice minge ca de fiecare bănuţ. Dar e exact motivul pentru care aşteptăm Mondialul o dată la patru ani, ca să nu vedem aşa ceva. Ca să vedem Costa Rica sau Uruguay, Columbia şi Chile, şi chiar Australia. Pentru că joacă fotbal. Micile probleme de familie ale blazaţilor Mondialului ne intereseză prea puţin, le avem şi noi pe ale noastre. Căutăm o stare de graţie pe care Europa care se întinde din Tirol pînă în Urali şi, vorba lui Churchill, de la Stettin pînă la Trieste nu e mai e în stare să o ofere. Prea repede a trecut de la fotbalul de stat la fotbalul de cont, eludînd fotbalul de suflet.

Sub cele patru echipe despre care am vorbit stau altele care nici măcar n-au trecut Atlanticul. Majoritatea lor sînt formaţii care urîţesc fotbalul găsindu-şi tot felul de scuze pentru a justifica scopul rezultatului. Dar iată că pentru ele nici măcar rezultatele nu mai vorbesc. Sînt ţări în care încă se fac bani din fotbal ca de pe urma unui sclav. Dacă vor continua să ignore şansa sportului de a se apropia de artă şi nu de salahorie sau cămătărie vor pierde tot fără măcar să-şi înţeleagă vina. Vor pustii şi apoi vor boscorodi. Iar noi ne vom număra morţii.