UE pe limba fotbaliştilor

Vă invit să citiţi, să aprobaţi sau să vă enervaţi. E un articol din „Le Point” intitulat „Danke schon, Angela” sub semnătura lui Pierre-Antoine Delhommais. Mi s-a părut definitoriu despre ce trăim şi cum iubim, în viaţă şi în fotbal. […]

Vă invit să citiţi, să aprobaţi sau să vă enervaţi. E un articol din „Le Point” intitulat „Danke schon, Angela” sub semnătura lui Pierre-Antoine Delhommais. Mi s-a părut definitoriu despre ce trăim şi cum iubim, în viaţă şi în fotbal. E într-un fel continuarea editorialului „Cei care nu se predau” despre oamenii necunoscuţi ai clasei medii şi ai celei de sus care împing societatea înainte în ignoranţa totală, ba chiar în dispreţul politicienilor. Am plecat atunci de la amărăciunea unui prieten manager de companie multinaţională care tocmai auzise un premier vorbind despre cele 6 milioane de săraci fără a sufla o vorbă despre cei care creează plusul economic din care politicienii pot împărţi generoşi pomeni electorale. Ei bine, articolul lui Delhommais duce cazul acestor premianţi dipreţuiţi la nivelul Europei. Plecînd, evident, de la fotbal.

«E tare bine că putem vorbi din nou, săptămîna asta, despre euro. Despre cel de fotbal, se-nţelege. Există o anedcdotă nu tocmai „hollando-compatibilă” apropo de Mario Balotelli, vedeta atacului Italiei, devenit idolul ţărilor Europei de Sud de cînd a marcat cele două goluri ale victoriei împotriva Germaniei. Balotelli a fost tras pe dreapta acum cîteva luni la Manchester, în plină nopate, de poliţişti. Care, nerecunoscîndu-l, îl percheziţionează şi găsesc într-un buzunar al gecii 5000 de lire sterline. Şi îl întreabă de ce are asemenea suma lichidă asupra lui. «Why? Because I’m rich». N-are complexe cînd e vorba de bani, Super-Mario. Nu-i făcut pentru a juca şi trăi în Franţa, ca să fie impozitat cu 75%. În fine…

Aşadar, cu cele două goluri despre care vorbeam Balotelli a răzbunat onoarea pierdută a Greciei, Spaniei, Portugaliei si Italiei. Le-a spălat de umilinţa financiară şi a făcut uitate, pentru cîteva clipe, suferinţele cauzate de rigoarea impusă de Germania. Evident, n-a fost vorba decît despre un meci de fotbal. Dar, în barurile în care a fost urmărită partida, s-a simţit că în adîncul lor oamenii erau mai mulţumiţi de înfrîngerea Germaniei decît de victoria Italiei. Ceea ce, chiar şi după cîteva beri, nu e de natură a ne face foarte optimişti în legătură cu viitorul monedei noastre unice.

Cu toate acestea, este oare vina Germaniei şi a Dnei Merkel dacă grecii sînt faliţi? Nu. E doar meritul lor, după ce şi-au falsificat conturile publice, au angajat funcţionari de stat de-a valma şi au uitat să-şi plătească impozitele. E vina Germaniei şi a Dnei Merkel dacă sistemul bancar spaniol a făcut implozie? Nu. E consecinţa unui model delirant de creştere bazat pe construcţii şi îndatorare. Este, iarăşi, vina Dnei Merkel pentru faptul că Italia s-a trezit cu o datorie publică reprezentînd 120% din PIB-ul său? Nici măcar. Este tot vina Dnei Merkel dacă Franţa înregistrează un deficit commercial de 70 de miliarde de euro şi dacă întreprinderile sale fabrică produse care nu se exportă? Nici vorbă. În fine, este vina Germaniei dacă zona euro e incapabilă să facă astăzi saltul politic spre federalismul de la care ar putea veni salvarea ei? Nu, dimpotrivă. Dna Merkel este favorabilă unei semenea acţiuni. Dl. Hollande este cel care nu vrea să audă despre transferul de suveranitate bugetară. De teamă ca nu cumva o autoritate supranaţională să-şi bage nasul în conturile publice franceze.

Antigermanismul pe care îl trăim seamănă cu ura amestecată cu invidie pe care o resimte puşlamaua clasei faţă de elevul cel bun. Cel care ridică mereu primul degetele şi apoi dă răspunsul corect. Diriguitorii monetari germani au ghicit, încă de acum 15 ani, pericolul integrării în aceeaşi zonă monetară a unor ţări prea eterogene. Pericolul de a accepta ţările Sudului, „mai pregătite pentru a cîştiga meciuri de fotbal decît pentru a-şi reduce deficitele bugetare», conform declaraţiei arogante, dar dublu premonitorie, a lui Hans Tietmeyer, fostul şef al Bundesbank-ului.

După care, odată moneda euro lansată pe piaţă, germanii – guvern, patronat, sindicate – au înţeles înaintea tuturor celorlalte ţări necesitatea de a miza pînă la capăt pe cartea competitivităţii pentru a salva locurile de muncă din industrie. Astăzi ei primesc răsplata excelenţei în acest domeniu şi culeg fructele eforturilor pe care le-au depus: creştere, locuri de muncă, excedente comerciale record, echilibru bugetar, nivel ridicat al salariilor.

Culmea e că tocmai puşlamalele vor acum să dea lecţii de bună gestiune Germaniei, indicîndu-i ce trebuie să facă pentru a scoate economia europenă din criză. Ca să rămînem în interiorul metaforei fotbalistice, e ca şi cum Nasri s-ar duce să-i explice lui Iniesta sau lui Pirlo cum ar trebui să se comporte pe teren şi în afara lui pentru a-şi conduce echipele către victorie.

Bineînţeles, Germania e acuzată de egoism. Şi chiar de avariţie. Aici e cazul să amintim că numai factura Greciei costă contribuabilii germani undeva spre 70 de miliarde de euro. Fără banii germanilor, funcţionarii greci n-ar mai putea fi astăzi plătiţi. Fără banii germanilor, spaniolii n-ar mai fi avut nici măcar un euro în conturile lor.

Aşa că, Doamnă Merkel, vrem să vă mărturisim admiraţia noastră în faţa stoicismului D-voastră. Faţă de capacitatea D-voastră de a suporta criticile şi insultele celor pe care i-aţi salvat de la faliment. Faţă de puterea de a tolera şantajele Italiei şi Spaniei pe durata summit-urilor de la Bruxelles. Faţă de disponibilitatea de a încasa fără să tresăriţi provocările Dlui Hollande care i-a primit la Elysees (sediul preşedinţiei – n.t.) pe şefii SPD (Partidul Social Democrat german, rivalul partidului Angelei Merkel – n.t.). Cîteodată ni se pare că desluşim în privirea D-voastră un pic obosită dorinţa de a spune în gura mare tot ceea ce gîndiţi, poate şi impulsul de a lăsa totul din mînă şi a fugi.

Numai că D-voastră, avînd în mod evident mai mult decît alţii simţul responsabilităţii, ştiţi foarte bine că acest lucru e imposibil. Ştiţi prea bine că explozia euro ar fi o catastrofă economică şi politică pe care lumea întreagă, nu-i cazul s-o mai spunem, v-ar pune-o în cîrcă. Acestea fiind zise, mulţumim încă o dată, Domană Merkel, pentru răbdarea D-voastră fără limite şi pentru generozitatea fără egal. Danke schon, Angela. Fiţi tare, revanşa va veni, mai devreme sau mai tîrziu. Pe un teren de fotbal, dar şi mai sigur pe cel al statisticii economice.»

Da, cifrele seci, rele, crude ale economiei, cifrele cu care nu poţi jongla ca Messi cu inimile adversarilor. La meciul ăsta ne uităm în televizor şi sîntem noi. Mărturisesc că am ţinut cu Germania la Euro. Că m-am supărat după înfrîngerea ei, poate un pic mai mult decît ar fi trebuit, dar am recunoscut superioritatea tactică şi de inteligenţă a italienilor. Aş fi vrut ca Low şi ai săi să cîştige trofeul dintr-un motiv foarte egoist. Mai în glumă, mai în serios m-am gîndit că euforia de după victorie i-ar fi făcut pe nemţi să muncească o vreme încă şi mai bine, iar stropi ai acestei plus-valori ar fi căzut şi asupra noastră. Un amic care spre lauda lui are o situaţie financiară bună m-a contrat. „Nu ţin cu nemţii, nu-mi plac”. Mi-a dat nişte argumente din care n-am reţinut mare lucru. Ideea era ca nemţii nu-s prea „cool”, că nu sînt „fun”. Am făcut o pauză şi l-am întrebat ce maşină conduce. Pauza s-a prelungit pînă în ziua de azi.