Ori trăim, ori Amorim

K.E. Bohn (Gyor) înainte de meci: „Victoria va fi a celor care vor alerga mai mult”. Depinde. Depinde de cine te urmăreşte.

«Atenţie la Amorim şi la Loke! Nu vedeţi că Lekic nu face nimic?». Acestea au fost cuvintele lui […]

K.E. Bohn (Gyor) înainte de meci: „Victoria va fi a celor care vor alerga mai mult”. Depinde. Depinde de cine te urmăreşte.

«Atenţie la Amorim şi la Loke! Nu vedeţi că Lekic nu face nimic?». Acestea au fost cuvintele lui Radu Voina la 7 secunde de finalul primului sfert al semifinalei Oltchim-Gyor. Antrenorul avea perfectă dreptate. Lekic fusese mînă moartă toată repriza. Urmarea e epocală. Fluier, aeriană pînă la inexistenta Lekic, care prinde mingea în zbor, cu spatele la poartă, şi înscrie aruncînd printre picioare, unul dintre cele mai frumoase goluri văzute vreodată. Artă pură. Gyor intra la vestiare plutind peste parchetul din Vîlcea. Oltchim se tîrăşte. Istoria e scrisă. Inclusiv în minţile noastre. După care mintea rea n-a mai primit drept de joc.

Ce s-a întîmplat în cele 30 de minute de după e o poveste care la box durează cîteva secunde. E clasica fază în care un adversar încasînd o serie criminală de pumni găseşte în peşterile unui organism bombardat croşeul care mută din loc falca agresorului şi curentează destinul. Cuvintele nu sînt prea grele. Oltchim a fost agresată o jumătate de meci pe propriul pămînt, tîrîtă prin praf şi apoi umilită cu acel gol de coperta istoriei handbalului. Cum de s-a ridicat din ţărînă, recuperînd iute 4 goluri şi punînd pe nerăsuflate 6 peste? Putem căuta oricît cuvintele magice care s-ar fi rostit la entr’acte. E o chestiune pur instinctivă. E pur şi simplu o treabă de viaţă şi de moarte sportivă. Jucătoarele Vîlcei au simţit deschisă sub ele trapa către balaurii ruşinii. În acel moment a existat, la nivel emoţional primar, o alegere: fie să cadă, fie să se agaţe cu unghiile. Gyor a revenit pe teren cu garda deschisă şi tot ce-a mai putut face e să salveze mobilele. Cărăuşie în care s-a dovedit cu adevărat o echipă mare. Dar Oltchim a fost, în adevăr, echipa care nu moare.

În capacitatea aceasta de a rămîne vie cînd era în groapă şi se turna pămînt peste ea stă un fel de speranţă pentru retur. Voina a spus-o exact. Calificarea e încă în pod. E nevoie de multe, de ceva în mîncarea lui Amorim, de Luminiţa întoarsă în timp, de staza lui Haraldsen ori de aplicaţia Adei Nechita, care ar putea să-i dea lecţii unui anume Florin Costea despre cum se parcurge drumul de la Cenuşăreasă la prinţesa balului. Gyor are prima şansă. Oltchim are însă ceva de mare preţ. Dovada că nu şi-a uitat handbalul. Şi că există o spaimă cotropitoare care, cîteodată, în viaţă, te face să alergi mai repede ca leii.