September 2010 ↓

Am cîştigat o competiţie a cărei titulatură e pompoasă, dar nu reprezintă mare lucru

Vă mai aduceţi aminte de Surpercupa campionilor mondiali şi olimpici la handbal masculin? Era o operaţiune de marketing vest-germană pe care o “şterpeleau” românii. Tare ne mai umflam în pene! Uneori învingătorii primeau şi cîte un radiocasetofon Blaupunkt, o minune!, cu buton de “recording”. Era bine. Astăzi e un pic mai bine. La Cupa Mondiala a fetelor premiile, per total, sînt de cîteva zeci de mii de euro, cam cît două salarii ale Bojanei Popovici. Danezii organizează nunta, noi le furăm mireasa, ei rămîn cu milioanele din răscumpărarea plătită de sponsori, toată lumea e mulţumită. Ba chiar, acasă, unii sînt în extaz, cred că România e campioana lumii şi se enervează că nu văd focuri de artificii. Confuzia e firească şi adecvată. Ne-am construit a fi cei mai buni la repetiţii, reprezentaţiile oficiale au fost prea multe decenii pentru noi nişte falsuri. Genetică de modă nouă. Am bătut din nou pentru onoare, ca şi anul trecut, ca şi băieţii acum vreo trei decenii. Rămîne, mereu, de rezolvat un amănunt: să batem “pe bune”. Atunci cînd se trage cu gloanţe adevărate. Cînd premiile nu se varsă în cont, ci în istorie. Putem?

Tradiţia ne spune că nu. După Cupa Mondială de anul trecut am capotat relativ rapid, întîi la Norvegia, apoi la Spania, cu care sîntem în grupă şi la Europeanul ce vine. Din experienţă, Rusia, Franţa sau Norvegia, echipe de care fetele lui Radu Voina au trecut acum, încă fac experimente. Ba chiar publicaţia norvegiană “VG” titra: “România pedepseşte echipa “B” a ţării noastre”. Poate fi patriotism de circumstanţă, dar e şi ceva adevăr. Aşa că bine ar fi să nu scoatem încă steagurile. Putem, totuşi, să le păstrăm aproape, şi există argumente, cu care trecem la mierea acestei victorii. O interesantă tranziţie pare să se fi făcut repede şi eficient. Retragerile lui Lecuşanu, Vărzaru sau Gîlcă nu dau semne a afecta dinamica echipei, dovadă că mustim încă de talente. Apoi faptul că am bătut nu o dată, ci de două ori Norvegia nu poate fi întîmplător. Rar echipele nordice păţesc asemenea pocinog, indiferent de starea în care sînt. În plus, cu Franţa şi în finală româncele au reuşit să stopeze cursele de urmările la scor ale adversarelor, o calitate nu foarte românească.

Asta e speranţa. Şi avertismentul. Dacă toate acestea nu se translatează, îmbunătăţite, peste întrecerea oficială din decembrie, atunci Cupa Mondială va fi fost doar Cupa de Momeală.

Rătăcirea CFR-ului nu e motiv de fericire. Acest club a dus Liga la alt nivel al concurenţei.  

Pereţii spitalului de nebuni care e uneori fotbalul vibrează deja de voioşie. “Ungurii” de la Cluj s-au defectat. Maşinăria înspăimîntătoare a CFR-ului seamănă cu o jucărie detracată, al cărei mecanism aiuristic o face să se mişte fără direcţie. Un pas înainte, doi înapoi, un fault de roşu aici, o gafă de apărare dincolo. E ca în poveştile neverosimile, e ca şi cum uriaşul din faţa ta începe să se mişte necontrolat şi să se dea cu capul de pereţi. Ca bun român, ce faci? Te uiţi să nu fie vreo păcăleală, priveşti uimit spectacolul sinucigaş, apoi îi dai namilei un şut în fund şi joci tontoroiul pe animalul pe care nu tu l-ai învins, ci pe care soarta, doar ea!, ţi l-a oferit cadou. Halal !

Nu sînt dintre fanii CFR-ului şi nu cred că voi fi vreodată. De la început mi s-a părut o întreprindere cert profesionistă pînă la un punct, dar păcătuind prin construcţia artificială. CFR cel nou nu s-a născut din pasiune, ci din raţiune. Nimic rău, numai că fotbalul, dacă nu mai e un sport de mult, nu e nici o afacere ca oricare alta, nu e nici mall, nici zgîrie-nor. Îi trebuie un strop de suflet ca să dăinuiască. E un adevăr. Dar există şi un altul. Iată-l: CFR a schimbat faţa fotbalului de la noi. A născut un nou pol de putere şi a stopat hegemonia neaerisită a Capitalei, obligînd forţele tradiţionale ale campionatului să se reinventeze. A dat semnalul unei revolte a lucrului logic structurat şi bine făcut. Faptul că mai apoi s-a adaptat la moravurile perfect româneşti ale datului cu piciorul în băşică nu e sancţionabil decît în măsura în care mărimile CFR-ului şi-au luat ca al doilea nume Albă ca Zăpada.

La fel ca şi patronii mitici, s-au ofuscat atunci cînd am pus anumite întrebări. Au evitat să ne mai vorbească, făcînd exact ca aceia al căror comportament le puţea. Ca şi oltenii, de exemplu, au tot bătut talanga presei pro-bucureştene care stucheşte Provincia, deşi  jurnaliştii locali, nu cei din centru, încep întrebările cu: “Domnule jucător, de ce am pierdut azi?”. Asta e, treaba lor! Dar CFR, ca bun naţional al fotbalului, e treaba tuturor. E o miză pe care n-avem voie să o rătăcim pentru că oamenii de acolo au construit o istorie. Şi, indiferent de ceea ce au făcut sau ne imaginăm că au făcut, bucuria pentru chinul unui club care nu se regăseşte e o crasă nesimţire. CFR a devenit subiect de patrimoniu.

Distracţie mare în liga mititică: cei mai rupţi în urmă sînt cei dintîi şi fericiţi vor fi, cică, cei săraci cu contul

Andone a răbufnit după meci la Braşov. A fost ca un borcan de murături sub presiune, cedînd de atîta fierbere interioară. Omul nu mai înţelege, dar ştie un lucru: campionatul va aparţine celor cu salariile la zi. Punct. Clasament după extrasele de cont. Ţi-au intrat banii? Bun, locul întîi cu coroniţă. Nu ţi-au intrat? Repetent! Ando s-a săturat, fotbalul de blog nu ţine de foame. A vărsat pe masa conferinţei de presă toată acreala depusă peste promisiunile expirate. Nu-s bani!!!, a urlat fără să o spună antrenorul dinamovist. Nu-s nicăieri. Se joacă pe nasturi, ca în curtea şcolii. Dai gol, iei gol, te pupă tata, hai la o bere, cică au ăia de la Urziceni, le-a adus un nene o navetă. Fotbal de Groenlanda, plătit în grăsime de focă, sau de Bujumbura, pe fructul pasiunii Prinţului. Andone e amărît. N’Doye e doar nervos. Cică el ar fi plătit, că altfel face urît. Vorbe de clacă. Cetăţeanul de onoare şi de culoare al dinamoviştilor vrea doar performanţă. La club şi prin cluburi. Man, I love Dainamou! God bless you, Ousmane Paşa!

“Nu pricep de ce nu vine lumea la Dinamo, e spectacol, sînt goluri. E drept, n-are mijlocaşi (dar ăsta-i tot farmecul)”, a zis Ilie Balaci. Şefii ar trebui să rupă bilete pentru public nu doar la stadion, ci şi la conferinţa de presă şi la intrarea în vestiar. Dinamo e un brand care nu se înţelege pe sine, păcat. Nu-s bani, dar e distracţie. Ei, dacă ar fi bani! … Dacă ar fi bani, ca să zic aşa, n-ar mai fi distracţie. Ia priviţi la CFR Cluj şi la Vaslui. Deci chestiunea cu cardurile grase nu e valabilă, deloc. Dacă la omu’ sărac nici apărarea nu trage, la cel bogat trage, dar în propriul portar! Ideea e că aici, unde s-a inventat nemurirea care ţine de la cîteva zile pînă la o săptămînă, funcţie de cînd e următorul meci, nu există formulă cîştigătoare. Legile universului nostru sînt mereu bulversate de cîte un Mitică Einstein care ne trînteşte cînd ne e lumea mai dragă o relativitate de ne merg fulgii. “Aşa e în România, trebuie să te aştepţi la orice”, a filosofat Mandorlini. Altul care ne-a înţeles abia după ce a primit un şut în fund.

Adaptatio in integrum. Despre asta e vorba. Despre nici o regulă. Haosul instituţionalizat e, la noi, fix cheia paradisului. Dinamo e pe locul întîi în clasament, deşi a încasat cele mai multe goluri din Liga Întîi, ha, ha! Aruncaţi, Doamne, iartă-mă!, la gunoi toate cărţile de fotbal!

Lobonţ e nejucat, Cociş pare cam nemîncat, Contra e expirat iar Rădoi arabizat. Naţionala musteşte de cetăţeni aruncaţi în suliţi. Selecţionerul e jupuit de viu şi-apoi trecut prin smoală şi prin fulgi. I se pun vorbe în gură şi intenţii de suicid, în vreme ce în spatele lui covorul roşu aşteaptă doar un pocnet de degete pentru a i se înfăţişa unicului Rege. E mare veselie la români înaintea unui meci destul de nasol. Ca într-o comedie bufă, tocmai cînd Robin Hood se concentrează la ţinta pe care n-are voie să o rateze Lady Marion îl gîdilă la fund cu o pană. Aşa e ea, jucăuşă… Lumea se dă peste cap, soarele se îndreaptă spre apus şi… stop ! Staţi aşa, daţi filmul înapoi ! Da, e cineva care vine cînd ceilalţi se duc, care rîde cînd ceilalţi se încruntă, căruia i se ridică de zi cînd tuturor li se arată bezna, un tip decolat de apocalipsă, cineva peste care criticile trec ca apa pe lîngă penajul gîştei şi care iese cu pieptul în faţă cerînd hollywoodoian : “Români, fiţi alături de noi !”. La care românii se stricară de rîs. Acesta este incredibilul caz al Benjamin Button de la mijlocul terenului. Buricul Naţionalei, George Florescu. Un om pe contrasensul vieţii.

Florescu e pariul lui Răzvan. Factorul anti-Mutu, inventat ca să demonstreze că mediocru şi muncitor dă o sumă mai mare decît talentat şi zgubilitic. Din păcate, tot ce a reuşit pină acum, în ciuda unei admirabile mobilizări, a fost să lufteze în misiunea care i-a fost încredinţată, ca în faţa porţii cu Albania. Zulufatul George, cu vorbele lui mereu apretate şi faptele-i aproximative, a făcut tocmai pe dos : a reuşit să inducă tuturor ideea indispensabilităţii lui Mutu. Actualul număr 10 pare atît de incongruent cu noi încît dătătorii cu părerea din fotbal nici nu-l prea critică, trec pe lîngă el ca lîngă o ciudăţenie. Şi sincer cred că privirea e reciprocă, că şi cel care ne dădea în cap cu civilizaţia daneză se uită la noi ca la nişte freak-şi. Pe Lună ar avea dreptate. În cocleala Bărăganului mi-e teamă că e cel mult un rebel fără cauză. Dar Florescu mai are un glonte de tras, pentru el şi pentru Răzvan, care a crezut atît de mult. Cu Belarus ar fi bine să se întîmple ca în poveştile imposibile, să fie şi Albă ca Zăpada şi Moş Crăciun. Să ne facă să ne mîncăm vorbele. Ori, dacă nu poată să-l nimerească pe Jevnov fix între ochi, mai bine să folosească altfel ultimul cartuş.