Înapoi la iarbă

Casele şi simbolurile se prăbuşesc atunci cînd banii o iau razna

E ca o plecăciune adusă lumii bolnave: cele trei mari ale Ligii au intrat şi ele, toate, în criză. În faza cu băncile care se prăbuşesc trăgînd după ele la fund, ca un nesfîrşit Titanic, orchestre întregi ori simpli pasageri, fotbalul nostru se instalează, sincron, în haos. Un balet de zile mari. Dar la fel de previzibil ca acela care ne roteşte prin aer, fără plasa de siguranţă, pe toţi. Nu-i nici o legătură cu griparea financiară a planetei, totuşi frisoanele care zguduie granzii balonului sînt incredibil de aproape ca explicaţie: mismanagement. Or, în limbaj neaoş, proastă gestiune. Sună rău? Sună blînd. Sigur, comparată cu cealaltă, aceasta e o criză de tot rîsul, pentru un privitor de duminică. Dar pentru un fan, e ca şi cum şi-ar pierde casa pentru care şi-a pus credit sufletul.

Steaua. Echipa lui Becali. Cel care îi numeste pe jurnalişti “dobitoci” în zilele rele şi “papagali” în zilele bune. Omul-televiziune, patronul-orchestră. Zice că nu impune jucători antrenorilor. Dar e sigur că impune jucătorilor antrenori. Mulţi. În orice moment al campionatului. Apoi le cere performanţe, repede. Să atingă Luna. E ca şi cum ai trimite în spatiu o rachetă construită în cîteva zile. Nici o mirare ca explodează. Atît că niciodată arhitectul nu e la bord.

Dinamo e dovada aproape vie că dacă dictatura nu produce performanţă, la noi nici democraţia nu e mai roditoare. Un club tăiat în felii, în care ai impresia că oamenii încă stau împreună pentru că nu se pot smulge din cravaşele pe care şi le aplică reciproc. Leadership modern: pe uşa lui Badea intră fraţii Negoiţă, iar la poarta Turcu se iţeşte Neţoiu. Nici unii nu-i vor pe ceilalţi. O mare şi frumoasă familie. Şi un moment perfect pentru a zgudui taraba. Dinamo e lider. E timpul pentru un cutremur interior.

Rapid e ca un om cu grave tulburări de personalitate. Uite Peseiro, nu e Peseiro. Uite Copos, nu e Copos. Uite Taher, cît la sută Taher? Un club la care investeşte cu sîrg domnişoara Suzan. Fata lui Verde Împărat de la Iordan plecat. Din cînd în cînd fanii o pun de-o mică revoluţie. Pietre, scutieri, body-guarzi, ţipete, lacrimi. Apoi fiecare merge la afacerile sale. Rapid rămîne uitat într-un colţ, pînă la următorul meci. Cînd toţi trebuie iar să ponteze în această piesă de teatru repetată pînă la greaţă.

Casele şi simbolurile se prăbuşesc atunci cînd banii o iau razna. Şefii fotbalului bat mătănii dinaintea investitorilor, aşa cum celebrele “hedge funds” au fost întîmpinate cu covorul roşu înainte să deturneze avionul financiar al planetei. Apoi vine o zi cînd întelegi că un scaun n-ar trebui să-i aducă aceluia care îl încheagă de două ori mai puţini bani decît ar fi normal, iar pe ultimul cumpărător să-l coste de trei ori mai mult decît face. Şi vine o altă zi cînd ţi se face dor de fotbal. Atunci îţi vine să te întorci înapoi la iarbă. Aş fi zis în iarbă, dacă n-ar suna, ca tot acest alai balcanic, a îngropăciune de lux.