Fanii cei aprigi ai giuleştenilor au motive să ia foc. Rapid a fost o echipă nedreptăţită de-a lungul istoriei. Încă din perioada interbelică, atunci cînd, la un meci cu Venus, generalul Gabriel Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei, a dat ordin să fie arestaţi patru jucători din Grant, obligîndu-i astfel pe conducătorii giuleşteni să ceară rejucarea partidei! În cel mai pur stil rapidist, mai erau vreo 8 decenii pînă să apară “farmecul vieţii”, Baratki şi ai lui au cîştigat şi rejucarea.

La finalul anilor ‘80, Rapid a suportat umilinţa venită dinspre balaurii regimului, Steaua şi Dinamo. În ‘87 - ‘88, bilanţul celor două partide cu roş-albaştrii a fost 0 - 9. Un campionat mai tîrziu, Dinamo bătea cu 8-2, iar scorul general al întîlnirilor cu Steaua era şi mai şi: 2 - 12. Sezoane la rînd, Rapid a fost sacrificatul de serviciu al fotbalului românesc.
Asta a fost atunci. După 1990 lucrurile s-au schimbat. Sau ar fi trebuit să se schimbe. Din club al ceferiştilor, Rapid a devenit unul privat. Cum ar veni, George Copos a fost un vizionar. Cînd magnaţii de mai tîrziu ai scumpei noastre patrii încă mai adulmecau comerţul cu blugi, săpunuri şi pixuri de la turci, miliardarul marca Samsung a intrat în fotbal. A înţeles, sau i s-a sugerat, că dă bine la poză. “George Copos, să trăieşti / Berlusconi din Giuleşti…”, cînta galeria care niciodată n-a stat rău la capitolul imaginaţie. La Copos problema a fost continuarea. Exceptînd aducerea lui Mircea Lucescu, patronul rapidist a oscilat între zgîrcenia proverbială şi ţepele răsunătoare date prin afaceri.

Cu zgîrcenia a mai mers. Apropo, odată, după un meci prin Ardeal, i-a imputat lui Grigore Sichitiu nişte sandvişuri. Echipa avea masa asigurată în oraşul cu pricina, dar jucătorii au preferat să plece mai devreme spre casă, aşa că Sichitiu a fost nevoit să cumpere sandvişuri pentru o gustare pe fugă. La Bucureşti, Copos l-a pus să plătească gustarea!

La ţepe a fost mai greu. Paradox. Loviturile care l-au făcut de temut în afaceri au dat chix de multe ori pe gazon. Cazul Varga - Tibi Bălan nu e decît încă un exemplu că în jungla din fotbal Copos a jucat şi rolul iepuraşului. Cînd în doar cîţiva ani ai pierdut de patru ori la masa verde cu 3- 0, dar insişti să evoluezi în Liga lui Dragomir cu jucători legitimaţi la mişto în divizia judeţeană a lui Vasile Avram, se cheamă ori că eşti masochist, ori că ai căzut în plasă. Pe vremea lui Gabriel Marinescu, rapidiştii erau victime la ordinele unui general. Azi, sînt sacrificaţi la ordinul lui George Copos.

Presa scrisă stă şi ea la pîndă. Rolul e mai vitreg de cînd voievodul din Pipera a decretat că pe el l-a făcut mare televiziunea. Mai sîntem în direct? Patronul Stelei nu e un caz singular, bineînţeles. Finanţatorii, creditorii sau cămătarii din fotbal stau la rînd ca pe vremea lui nea Nicu. Atunci se dădeau ouă, butelii - nici o aluzie -, pîini, raţii de ulei, de carne. Acum se merge pe audienţă.

Blasfemie! La Rîmnicu Vîlcea există o echipă de handbal pentru care semifinala de Champions League e lucru firesc. Paula Ungureanu, portăriţa fenomenului, a stat de vorbă cu Gazeta. Ziarul. Cum arată o zi din viaţa ei? “Mic dejun, antrenament, mănînc, somnic… Cina, un pic de televizor, iar somnic”. De cînd n-aţi mai pomenit termenul “somnic”? Din copilărie, eventual. Doar nu era să ni-l amintim în dialogul la nivel înalt MM - Gigi! Acolo avem “minte de bibilică”, “cioban opărit”, “jigodie tupeistă” şi, of course, “zdreanţă”. Rating, frate!

Maricel Voinea? Îl mai ştie cineva? Mai interesează? Cu toate astea, omul care a fermecat handbalul cam cum a făcut-o pentru noi Maradona în fotbal - noi, ăştia care nu l-am apucat pe Cruyff ori pe Pele - s-a destăinuit ieri pe 3 pagini. Dacă nu l-aţi citit, citiţi-l! Dacă da, mai încercaţi o dată! Există viaţă şi fără regii orelor de maximă şi minimă audienţă.

Bătea spre miezul nopţii cînd Ciprian Marica a intrat la GSP TV. Sigur, Germania e cu o oră în minus, dar asta contează mai puţin. Ciprian n-avea somn aşa că a demarat în trombă. “Ai jucat undeva fotbal?”, l-a luat el tare pe Cristi Geambaşu, opărit că fusese alintat cu calificativul “jale” după eşecul cu Israel. Asta e cam ca şi cum Cristi l-ar fi întrebat “ai scris vreodată un editorial?”, şi deja ar fi fost 1-0 pentru el.

Bineînţeles că nu Marica e vinovat pentru înfrîngere şi nici măcar pentru starea în care a ajuns echipa naţională, chit că vîrful lui Stuttgart n-a mai marcat de şapte meciuri în tricoul tricolor. Stai liniştit, n-o face din răutate, Răzvane! Ciprian nu dă goluri nici la echipa de club. “Am luat al patrulea cartonaş galben la o partidă, a intrat Cacau în locul meu şi a marcat meci de meci, aşa am pierdut locul de titular”, a motivat Marica tunelul de formă prin care trece. Aşa se scrie istoria. Altădată, cînd nu prindeau echipa, “stranierii” noştri motivau ba că antrenorul e naţionalist şi trage cu autohtonii, ba că din precauţie localnicii se coalizează împotriva celor nou veniţi. Marica, fotbalist plătit  ou veniţi. Marica, fotbalist plătit  să dea goluri, se plînge că a venit unul care înscrie mai mult ca el.

Ca să fie sigur că ideile sale au largă circulaţie, atacantul lui VfB le-a postat şi pe blogul personal. A ţinut să dialogheze, în lipsă, ce-i drept, şi cu tatăl selecţionerului. “Nea Mircea conduce o maşină mai scumpă ca a mea, iar personaj monden n-am fost niciodată”, a răspuns atacantul acuzelor venite de la Doneţk. Aici are dreptate. Marica a ajuns prin tabloide plimbat de Gina Pistol şi de Ilincaăcut marcaj strîns şi care n-or să-l mai întîlnească prea curînd prin Bucureşti. Cel puţin nu cu ocazia reunirilor de la echipa naţională, fiindcă Răzvan Lucescu pare decis să nu-l mai cheme o perioadă. Măsura e deocamdată secret de stat, pardon, de federaţie.

Cînd a preluat echipa naţională, Mircea Lucescu avea un caz “Cămătaru”. Vîrful Craiovei, sătul de critici, refuza să mai vină sătul de critici, refuza să mai vină la lot. Lucescu l-a făcut să priceapă că răspunsul cel mai bun îl poat an ca antrenor al echipei naţionale, lasă impresia că ţine să-i convingă pe Marica sau pe Mutu că răspunsul corect e neconvocarea pe termen lung. Atunci, în 1981, Cămătaru fusese convins să revină după vreo două şedinţe, suficient pentru golurile de pe “Rasunda” şi de pe “Wembley”.

Echipa naţională a devenit linguriţa cu untură de peşte din copilărie sau practica agricolă de mai tîrziu. Chestii plictisitoare, de care din cînd în cînd te loveşti. Tricoul lui Hagi a ajuns la Florescu, un debutant venit din fotbalul rece al danezilor. Florescu n-are nici vină. În lipsa lui Mutu, “decarul” purtat de Gică a ajuns o povară pe care Răzvan o distribuie prin rotaţie sau prin tragere la sorţi. Încercînd să mascheze porunca noului sponsor, federalii au pus trecerea de la galben la roşu în cîrca jucătorilor. De parcă n-aveau şi aşa destule pe cap! “Le-au plăcut tricourile Spaniei de la Euro 2008″, a spus Ionuţ Lupescu. Ca şi cum ar fi aflat cine o să-i copieze, spaniolii au şi schimbat culoarea! Au jucat la Paris în albastru.

Mai rău e că seara de miercuri a transformat roşul în gri. Belarus a învins în Armenia, iar Bosnia a cîştigat cu Ghana. Cum o nenorocire nu vine singură, au bătut şi albanezii acasă pe Irlanda de Nord. Aşadar, atenţie la Albania, că, uite, acu’ vine 3 septembrie!

Pe vremuri, Dumitru Dragomir ne dădea “servici în centru”, cum îi plăcea să spună, şi salarii în ton cu dolarul, moneda forte a acelor ani, la “Sportul românesc”. Tot atunci, actualul preşedinte al LPF îşi deschisese şi o galerie de artă. O înfiinţase la parterul tipografiei “Universul”, o clădire cenuşie pe ale cărei scări întunecoase, ca să nu aluneci, trebuia să faci echilibristică precum acrobaţii din trupa Moşoianu. Vorba lui Petre Roman, arăta “ca dracu’ ” o galerie de artă la parterul unei tipografii fondate la începutul secolului trecut. O botezase, pompos, “Galeriile Dragomir”. Ca proprietar de ziar, Dumitru Dragomir n-a fost un patron rău. Cînd vechii lui prieteni erau criticaţi, ţinea cu ziariştii. Galeria de artă n-a prea mers. Bossul s-a orientat rapid şi a deschis acolo o discotecă. Biliard, sandvişuri, d’astea.

Ca şef al Ligii Profesioniste, Dragomir face ce îi cer conducătorii. Nu le e şef decît pe hîrtie şi la alegeri. În rest, le respectă poftele, pardon, comenzile. Săptămîna care a trecut a mai făcut două demonstraţii. Sigur, nu dumnealui, ci comisiile pe care le păstoreşte. Comisii independente, se-nţelege. Fanii Stelei au aruncat cu bulgări de zăpadă în teren la meciul cu Ceahlăul. Clubul s-a ales doar cu avertisment. Gigi Mulţescu, antrenorul-ţintă al tirului, şi-a luat 3 etape. În toamnă, doar pentru scandări belicoase la adresa lui Gigi Becali a curs cu suspendări ale terenului. Normal, Gigi avea interes să joace cu arena goală. Mai bine aşa decît cu corul de huiduieli în spate şi în suflet. Acum, cînd finanţatorul stelist are interes să se împace cu fanii, merge şi un avertisment. Cică pentru aruncatul cu bulgări regulamentul nu prevede vreo suspendare. Corect. După logica imbatabilă de mai înainte, se poate arunca, Doamne fereşte, cu grenade, să zicem. Mă-ndoiesc că prevede regulamentul cîte etape de suspendare se dau la aruncatul cu grenada.

Mutarea Craiovei la Severin, altă telenovelă jucată după interesul proprietarului de club. Şi în batjocura fanilor din Severin ori Craiova. Pe site-ul Ligii a apărut luni, negru pe alb, că Universitatea - Gaz Metan se va disputa la Severin. Joi, Liga a spus pas variantei Severin. Nu permitea regulamentul să joci la mai mult de 50 de kilometri distanţă. Iar între Craiova şi Severin sînt 115. Dar luni, cînd pe site-ul Ligii figura mutarea, era alt regulament? În fine, vineri, s-a modificat legea, aşa că Severinul a rămas în picioare. Programare bătută în cuie cu o zi înaintea meciului, cînd televiziunile şi cei de la Gaz Metan se priponiseră pe la Filiaşi, jumătatea distanţei dintre Craiova şi Severin, neştiind încotro s-o apuce.

Sînt doar două exemple. Şi cele mai recente. Eşti şef de club? Ai vreun interes? Suni la casa de comenzi şi se rezolvă! Acum, Dumitru Dragomir nu mai pare aşa simpatic. Îi stătea mai bine cu galeriile de artă.

“Are schizofrenie”, a mîrîit jupînul Craiovei ieri, cînd acelaşi Cîrţu a zis în Gazetă că mutarea echipei la Severin ar însemna cel mai grav lucru de la înfiinţarea ei. Aici sînt de acord cu purtătorul mîndrilor ochelari de soare cumpăraţi de prin tîrgul de săptămînă. Tot timpul l-am bănuit pe Sorin Cîrţu de schizofrenie. Odată, la Atena, într-un meci cu Olympiakos, a liftat o minge după care neuitatul Sebastian Domozină, convins că balonul va ocoli poarta, a început să-l certe că n-a dat gol. Pînă ca marele crainic să-şi termine ocara, mingea se cuminţise-n plasă. Într-o partidă cu Betis Sevilla a aruncat mingea cu călcîiul printre doi adversari, apoi a trăsnit vinclul. Faza a curs zile-n şir pe Eurosport. La acelaşi meci a marcat driblînd vreo trei spanioli şi, din unghi imposibil, a lobat un balon după care Esnaola, portarul lui Betis, se mai uită şi azi cruciş. Un om normal n-ar fi făcut toate astea. Plus cîte şi mai cîte.

Cîrţu n-a fost un om normal. Uite, oamenii normali transformă Universitatea în breloc electoral, “votaţi cu olteanul nostru Mircea Geoană!” îndemna Mititelu, şi în minge de ping-pong pe axa Craiova-Severin şi retur. “E doar începutul”, zicea cineva. Eroare. Batjocura e chiar sfîrşitul a ceea ce Adrian Păunescu numea “cea mai frumoasă echipă civilă a fotbalului românesc”.

Pe atunci, Cornel Dinu a încercat să fenteze spunînd că Dinamo ar veni din grecescul “dinamikos”, dar n-a prea plecat nimeni după fenta lui Mister. Dacă venea din greacă, n-am fi avut doar Dinamo Moscova, Dinamo Berlin sau Dinamo Kiev, poate am fi auzit şi de Dinamo Londra sau Dinamo Madrid. Măcar de Dinamo Atena. Slavă Domnului, n-a fost cazul. Sigur, toată povestea nu umbreşte cu nimic racheta lui Ion Ţiriac, pagaea lui Ivan Patzaichin, meciurile cu Inter, Hamburg sau Liverpool. Doar că e bine să ştim cum au stat lucrurile. Şi să nu se uite. Mai ales să nu se uite!

Peste ani, cînd copiii de azi vor consulta colecţia Gazetei, asta în cazul în care îşi vor lua pauză de la computer pentru a se minuna răsfoind pagini de ziar, dezvăluirile tulburătoare ale lui Gafiuc ar putea trece drept literatură SF. Venerabilul Constantin Anghelache vorbeşte despre nişte vremuri în care oamenii şi-au riscat libertatea şi vieţile fiindcă n-au acceptat ca şenilele sovietice să le strivească destinul aşa, pe nimic. Fane Cîrjan, antrenorul de la Unirea Tricolor, a petrecut un deceniu în puşcăriile comuniste. Iar unul dintre preşedinţii grupării, avocatul Vică Negulescu, a sfîrşit zidit de viu! Va fi de neconceput, nici azi nu e prea lesne de înţeles, o societate în care unii membri ai ei au păşit cu capul sus spre infern pentru că, printre alte păcate inventate, au refuzat să dea emblema Unirii Tricolor pe aceea a clubului adus cu tancul. Sau, altfel spus, încercaţi să vi-i închipuiţi pe Anghelache, Cîrjan sau Negulescu bălăcărindu-se pe la talk-show-uri aşa cum au făcut toată săptămîna Borcea şi Mititelu, doi dintre bufonii de neegalat ai fotbalului românesc!

Au fost 1.000 de spectatori sîmbătă în Sala Sporturilor din Tîrgu Jiu la meciul caritabil dintre Generaţia de Aur şi fostele glorii ale Pandurilor. Alte cîteva sute au rămas pe dinafară şi s-au refugiat în transmisia GSP TV. “Dacă am fi avut o sală de cinci ori mai mare şi tot n-ar fi fost de ajuns”, au spus organizatorii. “Păcat că nu avem săli capabile să găzduiască astfel de meciuri”, a comentat Emil Grădinescu. Stai liniştit, Emil, va veni şi ziua aia. Deocamdată, uite, doamna Monica Iacob Ridzi a luat-o de jos, de la infrastructură. Laptopuri, frigidere, telefoane mobile, cumetrii. Hagi, Gică Popescu, Belo, Adi Ilie şi toţi ceilalţi joacă pentru ajutorarea semenilor, iar doamna Ridzi pentru sprijinul clientelei de partid şi de stat. Asta e. Fiecare face ce ştie mai bine.

A fost o după-amiază pe care mia de gorjeni care au avut şansa să o trăiască pe viu n-o vor uita uşor. Pe podeaua sălii au jucat cîţiva dintre cei mai mari fotbalişti pe care i-a avut Romania vreodată. Afirmaţia va fi valabilă şi peste timp. Filigranele lui Hagi au ridicat publicul în picioare. Preluările lui Belo şi stopurile lui Gică Popescu l-au făcut pe Ion Crăciunescu să afirme că “execuţiile astea sînt ca mersul pe bicicletă. Le-au învăţat cîndva şi nu le-au mai uitat”. Cu unele procedee s-au şi născut. Nu întîmplător, sîmbătă au apărut la Tîrgu Jiu două Cupe ale Campionilor, o Cupa Cupelor, două Cupe UEFA, 3 Supercupe şi o Cupă Intercontinentală.

Sorin Cîrţu l-a urmat pe Hagi într-un top al uralelor primite. Jumătate pentru farmecul de jucător, cealaltă parte pentru cariera de tehnician. Paradele lui Silviu Lung au amintit cînd de Cornel Penu, cînd de… Silviu Lung. Pînă la urmă, nici unul dintre cei veniţi n-a sosit pentru un simplu act de prezenţă. Şi-au făcut meseria, ca pe vremuri. Lucru valabil şi pentru fostele vedete gorjene. Ne tot întrebăm dacă putem vorbi despre o Generaţie de Aur. Putem. Mai ales că, faţă de Steaua ‘86, România anilor ‘90 l-a avut în plus pe Hagi. Văzînd însă deschiderea cu care aceşti oameni îşi pun sufletele şi transpiraţia în scopuri caritabile, îţi vine să mai spui o dată: “Da, au fost o Generaţie de Aur!”

Peste ani, peste foarte mulţi ani, Andrei Glăvan le va povesti copiilor cum a depăşit el momentul de cumpănă al vieţii sale şi cum a petrecut o după-amiază minunată de o mînă cu Hagi, iar de cealaltă cu Gică Popescu.

- Steaua ar avea timp să-i reeduce mai aprofundat pe cei 2.500 de fani interzişi în toamnă şi iertaţi acum. Ar fi răgaz să se compună versuri la imnuri precum “Pipera, măreaţă vatră” şi “Gigi e numai unul”.

- George Copos ar mai găsi ceva vreme să caute un cumpărător pentru Rapid, mai ales acum, cînd nămeţii sînt cît locomotiva şi planeta chiar a luat-o la vale. Apropo, ce-o mai face Lutz Stache?

- Dinamo s-ar pregăti mai uşor pentru Liga Campionilor şi ar mai pune-o de un Consiliu de Administraţie la care să se supună la vot, democratic, cooptarea lui Gigi Neţoiu printre acţionari.

- Adrian Mititelu s-ar putea împrieteni cu primarul Solomon, iar Universitatea ar continua să joace în Craiova. Asta pînă prin etapa a treia, a patra, fiindcă, se ştie, la olteni înţelegerea nu durează prea mult.

- În sfîrşit, Vasile Şiman ar negocia mai atent viitoarele destinaţii ale lui Varga şi Tibi Bălan.

Mînuţele alea două ale lui Blohin ne-au dus într-o grupă despre care se va vorbi zile în şir că se putea şi mai bine, dar se putea şi mai rău. Discuţii inutile, findcă, vorba lui Ion Crăciunescu, adversarii par OK, noi sîntem problema. Campanii la rînd am ascultat placa obosită potrivit căreia ne simţim mai bine cînd sîntem outsideri, nu cînd sîntem favoriţi. Aşa o fi. Ce ne facem însă de data asta, cînd nu sîntem de nici un fel? Nici favoriţi, că favorită e Franţa, nici outsideri. Pe poziţia asta ar figura Belarus. Mai mult teoretic. Compatrioţii lui Hleb sperie cu un  egal, cel mult două contra echipelor cu gînd de calificare, apoi revin la ale lor. Să convenim că Albania şi Luxemburg reprezintă umplutura. A mai rămas Bosnia. Ştim povestea. Echipă din fosta Iugoslavie. Jucători tehnici, bătăioşi. Echipă periculoasă. Atît de periculoasă încît în ultimele preliminarii noi am venit pe locul 5, din şase!, iar bosniacii şi-au dat duhul abia în baraj, contra lui Cristiano Ronaldo & Co. Faţă de toamna trecută şi-au pierdut antrenorul, pe Blazevici. Miroslav Blazevici, un fel de Radomir Antici, naşul nostru de la Belgrad. A venit Safet Susici, cunoştinţă veche şi aducătoare de amintiri urîte pentru noi. Susici a fost om de bază al sîrbilor la acel de pomină România - Iugoslavia 4-6 ,din 1977. Ce remember-uri vom mai face cînd se va apropia primul meci cu Bosnia!

La cum arată grupa noastră în comparaţie cu celelalte, ar fi şanse ca ocupanta locului 2 să prindă avionul de Polonia sau de Ucraina direct, fără legătura vreunui meci de baraj. S-a mai întîmplat în cazul nostru la Euro 2000, cînd am mers de gît cu Portugalia. Noi pe primul loc, iar Figo pe al doilea. Chiar şi meciul direct de pe Ghencea l-am rezolvat atunci onorabil: unu la unu.

Pentru Răzvan Lucescu e o tragere parşivă. Nimeni nu-i va ierta o eventuală, Doamne-fereşte!, necalificare. La Paris, în septembrie, s-a zis că a fost momentul zero pentru noua echipă naţională. Dar cică adevăratul moment zero e ăsta de acum. Campanie nouă, speranţe noi, punct şi de la capăt, tot tacîmul. Păcat că Franţa va schimba antrenorul. Cu Domenech lipit de scaun am fi putut umbla chiar cu nasul pe sus. Aşa, “cocoşii” vor începe să semene a echipă, asta şi dacă forul de la Paris l-ar pune selecţioner pe Nicholas. Cum care Nicholas? Puştiul acela de 8 anişori care i-a scris zilele trecute preşedintelui federaţiei că şi el ar fi mai bun decît actualul antrenor.