Toate articolele
Cele mai noi articole de Theodor Jumătate
Dacă nu batem, vom da vina tot pe Urs Meier?!

La 2-1 în favoarea noastră, am avut cinci ocazii uriașe între minutele 82 și 90+3, cinci, nu una, șanse pe care nu le ai decât o dată-n viață într-o partidă. Rugăciunile și cruciulițele sărutate de generalul-credincios ne-au ajutat, dar nu […]

...

SemiClasico și prinții monegasci peste Cholo

Un vârtej de emoții. Mulți prevestesc sfârșitul regatului spaniol. Eu, nu! Din contră. Vremea conchistadorilor nu a trecut. Pasele și fentele Barcei, atacurile-fulger ale Madridului și strategia Cholosiană nu pot fi contracarate atât de ușor. Nu acum. Și văd toți […]

...

De ce e Luce condamnat la Zenit

Eliminat din Europa, departe de titlu, antrenând o echipă fără suflet, ignorat de propriile vedete și luat peste picior de ziariști, care-i reproșează tot ce se întâmplă rău în jur. Asta trăiește Luce la Zenit, învins într-o Rusie care nu […]

...

A fost odată „micul Maradona” al lui Zlatan

Prind din fugă o figură cunoscută și mă opresc. E Nicolae Mitea. Ochii lui albaștri nu mai sclipesc. Sunt triști. Pentru el, fotbalul s-a oprit mult prea devreme. S-a retras când avea doar 28 de ani. Au mai trecut trei […]

...

Ceea ce rămâne după Adrian Mutu. Și nu e fotbalul

Într-o zi de vară târzie, prin august 2004, José Mourinho îi dă un sfat lui Adrian Mutu. Managerul, tânăr și el, doar 41 de ani, de-abia aterizat la Chelsea, îi vrea binele jucătorului: „Adrian, ești rege în România, dar pentru […]

...

Theodor Jumătate

Vede întotdeuna partea luminoasă a sportului. Jumătatea plină a paharului, deși nu acceptă jumătățile de măsură

Era o zi de toamnă, dar o toamnă frumoasă, cu soare călduţ de octombrie, cînd am deschis prima oară uşa redacţiei. Sportul românesc, 1995. Aveam 20 de ani, eram anul 2 la Drept, dar sportul mi-era mai aproape de suflet, fotbalul o pasiune, mai ales cel internaţional, şi gîndul de a fi jurnalist mă atrăgea mai mult decît o pledoarie în sala de judecată.

Mi-a plăcut din prima clipă agitaţia, telefoanele zbîrnîiau în continuu, iar tastele vechilor maşini de scris sunau ca o mitralieră la foc automat. Tolo era acolo, Cristi Geambaşu şi el, Andrei Vochin la fel, toţi la Fotbal Intern (Ovidiu Ioaniţoaia superviza tot), dar eu voiam Internaţional şi m-am mutat sus, în pod, unde împărţeam o cameră mare cu colegii de la Sporturi – Lumi Paul venise deja de cîţiva ani. Între noi, numai un paravan de lemn. Nu era prea confortabil acolo, luai foc vara şi îngheţai iarna, dar era o atmosferă frumoasă şi asta conta.

Atunci am simţit acel magnetism, o legătură sufletească imposibil de rupt, care mă ţine şi astăzi legat de această echipă. Am plecat împreună de la Sportul roşu, am creat împreună ProSport, ziarul noului val, şi tot împreună am dat culoare şi prospeţime Gazetei.

Eu? Continuu să-mi împlinesc un vis. Fac ceea ce-mi place. Şi mai e un vis împlinit: am fost la primul meu Mondial, Brazilia 2014. Şi am mai cîştigat zece ani de viaţă.