El e modelul: „El Maestro”

Are 187 de meciuri pe banca Uruguayului, record la o singură națională, acesta este al patrulea său Mondial la care participă, având și cinci Copa America

E impresionant, tulburător când îl vezi pe Óscar Tabárez la doi pași de tine, la zona mixtă. Merge foarte încet, sprijinindu-se într-o cârjă. Salută câte un jurnalist uruguayan mai în vârstă și trece mai departe. Pe chipul lui se citește suferința, deși încearcă să zâmbească. Luis Suárez îl ajunge din urmă, dar nu îl depășește. Parcă nu își permite să o facă, atât de mare e respectul celeștilor pentru profesorul lor. Pentru „El Maestro”.

La 71 de ani, selecționerul suferă de sindromul Guillain–Barré, o maladie neurologică degenerativă rară, care atacă sistemul nervos și slăbește mușchii. Poate duce, în final, la paralizie.

Însă acest om pe care nu-l sperie nimic nu renunță, nu se retrage, pentru că iubește prea mult fotbalul. La fel ca Mircea Lucescu, ce spunea cândva că visează să se stingă pe teren, Tabárez își continuă visul până la capăt.

Ziariștii veniți de la Montevideo îl privesc ca pe un zeu. „Nu cred că vom mai avea vreodată unul ca el. El a creat tot ce avem acum”, îmi șoptește un reporter.

Are 187 de meciuri pe banca Uruguayului, record la o singură națională, acesta este al patrulea Mondial la care participă, având și cinci Copa America.

În 2016, când i s-a descoperit maladia, mulți se așteptau să părăsească echipa pentru a avea grijă de sănătatea lui. Dar, nu. Pentru el, bucuria de a face ceea ce-i place, de a fi prezent la fiecare antrenament (de multe ori stând într-un cărucior electric), la fiecare meci, chiar și la fiecare conferință de presă, este mai mare decât durerea pe care o simte la fiecare pas în tot corpul.

El este „profesorul ce a educat Uruguayul”, cum îl descria nu demult New York Times. El este modelul.