ȘahtiOr, Capela sa Sixtină

Cînd a apărut Mircea Lucescu la Șahtior, într-o zi de mai 2004, nu exista decît o echipă în Ucraina.

Kievul cucerise 11 titluri în 12 sezoane, iar frații președinți Surkis, Igor și Grigori, unul la club, altul la federație, luaseră țara și o dăruiseră lui Dinamo. Cum să-și facă griji liderii albilor că vine un antrenor român la Șahtior? Ahmetov mai încercase înainte și cu italianul Scala, și cu neamțul Schuster, nu se schimbase nimic. Sceptrul rămînea la urmașii lui Lobanovski. Ce șanse să aibă românul împotriva unei Ucraine care lupta în fotbal pentru Kiev?

Nimeni nu bănuia ce avea să se întîmple. Ce nu știau cei doi Surkis era că, pentru român, Șahtior era clubul vieții. ȘahtiOr. Pasiunea lui, Capela sa Sixtină, marea lucrare a carierei pe care avea s-o picteze ca un Michelangelo, zi și noapte, clipă de clipă, inteligența, talentul și entuziasmul generînd o forță impresionantă. A creat Joga Bonito brazilian la Donețk și a luminat Ucraina. Lăsînd umbra Kievului.
Cînd s-au trezit frații Surkis, era prea tîrziu. N-au mai regăsit niciodată puterea. Disperați, au luat măsuri dramatice, au dat afară antrenor după antrenor, doar să-l oprească pe Lucescu. 13 oameni a avut Dinamo pe bancă în acești 11 ani, inclusiv pe Demianenko, Mihailicenko și Blohin, spuma fotbalului ucrainean, și pe rușii Semin și Gazaev, foarte buni și ei. Pe toți i-a înfruntat singur. Cu stilul său expansiv și cuceritor, cu jocul mereu deschis, spectaculos, de atac, a învins cu Selecao de Donețk.

Învinge și acum, la 70 de ani, și nu se poate opri în această căutare perpetuă a perfecțiunii și frumosului în fotbal. Nu a descoperit întotdeauna cheia magică, dar nu a încetat niciodată să o caute.